ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 165/2018

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și B., constatarea nulității absolute a Ordinului ANCPI nr. 931/16.09.2013 privind aprobarea statului de funcții anexă la Ordinul Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Gorj pentru perioada 09.08.2013-31.12.2013.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3176 din 20 noiembrie 2014, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., invocată de aceasta, și a respins acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a respins acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 529 din 16.02.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 3176 din 20 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri, A. a formulat contestație în anulare solicitând anularea deciziei menționate și admiterea recursului, în sensul admiterii acțiunii, invocând dispozițiile art. 503 din C. proc. civ.

În motivarea contestației s-a arătat, în esență, că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori material, iar instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele de casare invocate.

Astfel, contestatorul a susținut că pe baza unor premise eronate, în decizia contestată s-a concluzionat, reluându-se teza primei sentinței și anume, că O.U.G. nr. 77/2013 nu afectează legalitatea ODG al ANCPI nr. 931/16.09.2013.

Aceasta, întrucât funcția de conducere pe care o ocupa - Șef Birou Economic - nu a mai fost trecută în noul Stat de funcții, pe motiv că nu erau suficiente funcții de execuție în cadrul Biroului Economic și nu se mai justifică funcția de conducere. Deci funcția de conducere nu s-a desființat ca efect al desființării unor posturi (de execuție) ce anterior fuseseră ocupate.

A arătat contestatorul că din faptul că postul său a fost înlocuit de altul de coordonator al înființatului Compartiment Economic (în locul Biroului Economic) rezultă că nu s-a pus niciodată problema dacă se justifică sau nu o funcție de conducere de șef Birou Economic la OCPI Gorj. Atribuțiile specifice postului desființat au rămas aceleași, fiindu-i rescrise în fișa de post pe responsabilitatea de coordonator.

Confuzia s-a creat datorită faptului că în mod efectiv, până la emiterea noii organigrame aprobate prin ODG nr. 62/2014, abrogat prin ODG al ANCPI nr. 81/2014 și înlocuit prin ODG nr. 82/2014, postul a fost menținut și îl ocupa. Fiind desființat abia pe 28-02-2014 când, după o perioadă de preaviz, s-a emis intempestiv Decizia nr. 10-28-2014, pe care a atacat-o la Tribunalul Gorj.

În fine, pe aceeași linie mai arată că instanțele nu au analizat manoperele sesizate, de altfel reieșite din actele de puse la dosar, și anume că anterior aplicării O.U.G. nr. 77/2013 și emiterii ODG nr. 931/2013 în cadrul Biroului Economic pe care îl conducea de pe funcția de șef de Birou Economic au existat 4 funcții de execuție (2 economiști-consilieri și 2 conducători-auto). În Regulamentul de Organizare și Funcționare al ANCPI și instituțiilor subordonate (deci și OCPI Gorj) se prevede foarte limpede la atribuțiile Birourilor Economice că "rezolvă toate problemele administrative". La toate unitățile ANCPI șoferii sunt încadrați la Economic, astfel că nu reiese care a fost rațiunea mutării celor 2 șoferi -unul la Serviciul de Cadastru altul la Cartea Funciară. Pe de altă parte, nu s-a ținut cont de faptul că angajatorul nu a procedat la o soluție managerial în cadrul legal oferit, pentru a salvgarda biroul economic și funcția de conducere.

În concluzie, apreciază că prezenta contestație este admisibilă și solicită admiterea acesteia întocmai cum a fost formulată.

Înalta Curte analizând contestația în anulare, în raport cu motivele invocate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal.

Ea poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 503 din C. proc. civ.: (...)

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Așadar, reglementând contestația în anulare specială, art. 503 din C. proc. civ. precizează că pot constitui obiect al acesteia hotărârile instanțelor de recurs când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, alături de alte motive expres și limitativ prevăzute de lege, textul care o reglementează fiind de strictă interpretare.

Cu privire la ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., aceasta se referă la săvârșirea unei erori materiale, în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, mențiuni greșite referitoare la incidente procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea recurată, elemente pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

În orice caz, contestația în anulare nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile contestatorului în sensul că instanța de recurs a pronunțat decizia în urma unei erori materiale, în realitate din motivarea contestației în anulare, reiese că în cauză, contestatorul urmărește reanalizarea probelor existente la dosar din perspectiva prevederilor legale, ceea ce nu este posibil prin exercitarea unei căi de atac în retractare.

Prin cererea sa, contestatorul critică soluția instanței de recurs, care a realizat o analiză proprie a materialului probator, prin prisma prevederilor aplicabile și a motivelor de recurs. Astfel, contestatorul formulează apărări de fond, interpretări ale actelor normative aplicabile cauzei.

Înalta Curte apreciază că susținerile contestatorului potrivit cărora instanța de recurs a stabilit greșit că O.U.G. nr. 77/2013 nu afectează legalitatea ODG al ANCPI nr. 931/16.09.2013, reprezintă critici la adresa deciziei care nu pot fi formulate pe calea de atac extraordinară de contestației în anulare .

Înalta Curte constată că, prin criticile formulate, contestatorul tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

Ca atare, motivul contestației în anulare în sensul că dezlegarea dată de instanța de recurs prin Decizia nr. 529/16.02.2017 este rezultatul unei erori materiale nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În ceea ce privește ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., aceasta are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Pentru a fi aplicabile în speță aceste prevederi, ar fi trebuit ca instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, ori în speță nu se poate susține că ne aflam în prezența vreunei omisiuni a instanței.

Omisiunea la care se referă textul, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres numai la motivele de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestator nu fundamentează, în sensul dispozițiilor citate ale art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., omisiunea instanței de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs, întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanța de recurs, pronunțând decizia ce formează obiectul contestației în anulare, a răspuns motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, expunând pe larg argumentele de fapt și de drept pentru care a reținut că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, astfel încât aceasta respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia ce formează obiectul contestației în anulare, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. referitor la omisiunea instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurentă.

În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, prezenta contestație în anulare nu poate fi admisă, în contextul în care chestiunea invocată a fost analizată de ambele instanțe de judecată (fond și recurs).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluție adoptate

Având în vedere considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca fiind nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația formulată de A. împotriva Decizie nr. 529 din 16 februarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 ianuarie 2018.