ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3993/2018

Asupra cauzei de față, văzând și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Galați sub nr. x/2017, revizuentul A., în contradictoriu cu intimata B., a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., revizuirea Sentinței civile nr. 1703 din 3 martie 2017 a Judecătoriei Focșani, pronunțată în dosarul nr. x/2016, susținând, în esență, că, aceasta este potrivnică Sentinței civile nr. 277 din 20 mai 1994 a Tribunalului Vrancea, pronunțată în dosarul nr. x/1994, încălcând autoritatea de lucru judecat a acesteia din urmă.

În motivarea cererii a arătat că, deși prin Sentința civilă nr. 277 din 20 mai 1994 a Tribunalului Vrancea, în baza contractului de întreținere nr. x din 16 octombrie 1992 a fost autorizată funcționarea societății comerciale C. pe durată nelimitată, ulterior, prin sentința a cărei revizuire se solicită, în baza aceluiași contract de întreținere, Judecătoria Focșani a atribuit imobilul casă de locuit și suprafețele de teren intravilan aferente, în totalitate, intimatei care, neavând calitatea de asociat, a solicitat evacuarea urgentă și totală a sediului societății, lucru cu care societatea comercială C. nu este de acord.

Prin Decizia civilă nr. 1/F din 10 ianuarie 2018 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire împotriva Sentinței civile nr. 1703 din 3 martie 2017 a Judecătoriei Focșani în dosarul nr. x/2016, formulată de revizuientul A. și întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind obligat revizuentul să achite intimatei B. suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei hotărâri s-a reținut că, prin Sentința civilă nr. 277 din 20 mai 1994 a Tribunalului Vrancea, la solicitarea numitului A., a fost autorizată funcționarea societății comerciale C. cu răspundere limitată și sediul în comuna Garoafa, sat Ciușlea, județul Vrancea, constituită prin statutul autentificat sub nr. 7504 la data de 3 mai 1994 de Notariatul de Stat Vrancea. S-a dispus, totodată, înscrierea sentinței și a statutului în registrul comerțului, la administrația financiară și publicarea în Monitorul Oficial, iar prin sentința civilă nr. 1703 din 3 martie 2017 a Judecătoriei Focșani, pronunțată în dosarul nr. x/2016 care a avut ca obiect o cerere de partaj bunuri comune, părți fiind B. în calitate de reclamantă și A. în calitate de pârât, au fost partajate bunurile dobândite de foștii soți în timpul căsătoriei, imobilul în care funcționează sediul societății comerciale C. fiind atribuit reclamantei.

S-a constatat că cele două sentințe au fost pronunțate în cauze diferite, cu obiect și părți diferite, astfel că nu se poate vorbi despre hotărâri potrivnice pronunțate în același litigiu.

Împotriva acestei decizii revizuentul A. a formulat recurs, cu respectarea termenului prevăzut de art. 485 C. proc. civ., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 9 martie 2018, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului C11 filtru.

Criticile aduse hotărârii de către revizuent vizează, în esență, modalitatea de soluționare a cererii de revizuire, din perspectiva faptului că, în mod greșit curtea de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire doar la îndeplinirea condițiilor triplei identități, fără însă a analiza și aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 430 alin. (2) și a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat și care nu impun existența triplei identități.

În drept, revizuentul a invocat dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 15 martie 2018, Completul nr. 11 filtru a dispus comunicarea cererii de recurs intimatei, cu mențiunea că are obligația de a formula întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare, potrivit prevederilor art. XVII alin. (3) coroborat cu cele ale art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013, însă aceasta nu a înțeles să formuleze întâmpinare.

La data de 7 iunie 2018 s-a procedat la întocmirea de către magistratul asistent, a raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin Rezoluția din 11 iunie 2018, s-a dispus comunicarea raportului către părți, în vederea formulării în scris în termen de 10 zile de la comunicare, a unor puncte de vedere, însă părțile nu și-au exprimat poziția procesuală prin formularea, în scris, a unui punct de vedere la raport.

Prin Rezoluția din 3 septembrie 2018, Completul de filtru nr. 11 a stabilit termen la 11 octombrie 2018, pentru analiza admisibilității în principiu a recursului.

Astfel, prin încheierea din ședința din Camera de consiliu din 11 octombrie 2018 a fost admis în principiu recursul declarat de revizuent, fixându-se termen pentru soluționarea recursului la data de 15 noiembrie 2018, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac de retractare ce oferă posibilitatea desființării unei hotărâri judecătorești definitive, care se vădește a fi greșită în raport cu unele împrejurări de fapt descoperite după pronunțarea acesteia.

Cum retractarea unei hotărâri judecătorești definitive produce efecte asupra stabilității raporturilor juridice civile, legea reglementează această cale de atac numai în anumite cazuri, strict determinate. Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Fundamentul acestui motiv de revizuire îl reprezintă autoritatea de lucru judecat și presupune îndeplinirea mai multor condiții cumulative: să existe hotărâri definitive contradictorii, hotărârile să fie pronunțate în aceeași pricină, deci, să existe tripla identitate de elemente - părți, obiect și cauză, hotărârile să fie pronunțate în dosare diferite, iar în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi discutat.

Așadar, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri își are suportul juridic în respectarea puterii lucrului judecat, în situația în care instanțele au dat soluții contrare, a căror executare este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea din situația anormală, creată de existența hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri care înfrânge principiul autorității de lucru judecat.

Din această perspectivă trebuie menționat că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Scopul reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia.

Or, potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Prin urmare, scopul urmărit prin reglementarea autorității de lucru judecat, acela de a evita contradicțiile între dispozitivele hotărârilor, dar și între considerentele acestora se realizează prin intermediul celor două funcțiuni diferite ale lucrului judecat, care dau expresie celor două reguli fundamentale potrivit cărora o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) și că o constatare judecătorească, în sensul de soluție dată raporturilor deduse judecății, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar (res iudicata pro veritate accipitur).

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că în speța dedusă judecății revizuentul invocă o pretinsă contrarietate între Sentința civilă nr. 1703 din 3 martie 2017 a Judecătoriei Focșani, pronunțată în dosarul nr. x/2016 și Sentința civilă nr. 277 din 20 mai 1994 a Tribunalului Vrancea, pronunțată în dosarul nr. x/1994, din perspectiva încălcării autorității de lucru judecat.

Analizând comparativ obiectul cererilor de chemare în judecată din cele două litigii, Înalta Curte constată că, în mod corect s-a reținut că cele două sentințe au fost pronunțate în cauze diferite, cu obiect și părți diferite, având în vedere că prin Sentința civilă nr. 277 din 20 mai 1994 a Tribunalului Vrancea a fost autorizată funcționarea societății comerciale C., iar prin Sentința civilă nr. 1703 din 3 martie 2017 a Judecătoriei Focșani, pronunțată în dosarul nr. x/2016 care a avut ca obiect o cerere de partaj bunuri comune, părți fiind B. în calitate de reclamantă și A. în calitate de pârât, au fost partajate bunurile dobândite de foștii soți în timpul căsătoriei, imobilul în care funcționează sediul societății comerciale C. fiind atribuit reclamantei.

Prin urmare, rezultă fără echivoc că, pentru hotărârile pretins contradictorii nu există identitate nici de părți, nici de obiect și nici de cauză, recurentul neputând susține întemeiat că cele două cereri de chemare în judecată ar fi urmărit aceeași finalitate și că, prin pronunțarea deciziei a cărei revizuire a solicitat-o, s-ar fi încălcat principiul autorității de lucru judecat.

Pe de altă parte, în noua reglementare art. 430 alin. (2) noul C. proc. civ. prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Însă, în situația de față, revizuentul urmărește să se aplice efectele prevăzute de art. 430 alin. (2) C. proc. civ., unei hotărâri judecătorești pronunțate în anul 1994, ceea ce nu este posibil, câtă vreme textul legal indicat se aplică doar hotărârilor pronunțate în litigiile demarcate după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum niciuna din criticile invocate de revizuent nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1F din data de 10 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 1F din data de 10 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - MM