ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 681/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, la data de 24.02.2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, anularea Deciziei nr. 449/18.12.2015 și a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 31029/06.10.2015.

Prin Sentința civilă nr. 517 din 27 mai 2016, Tribunalul a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, reținând dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și cuantumul sumei contestate, de peste 1.000.000 RON.

Prin Sentința civilă nr. 153 din 5 septembrie 2016, Curtea de Apel Pitești a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, pe fond, admiterea contestației și anularea actelor contestate.

Recurentul-reclamant susține că atât instanța de fond, cât și organul fiscal, au aplicat greșit textele de lege incidente, nu au făcut decât să le enumere, fără să precizeze care este culpa sa, precum și motivele de fapt concrete care determină răspunderea sa solidară.

În ceea ce privește aplicabilitatea disp. art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc. , recurentul-reclamant învederează faptul că a formulat cerere de deschidere a procedurii simplificate de insolvență, în temeiul art. 66 alin. (10) din Legea nr. 85/2014, în data de 25.06.2015, însă prin încheierea nr. 1/29.06.2015, Tribunalul Specializat Argeș a fost respinsă, deoarece intimata nu a făcut dovada unei creanțe certe, lichide și exigibile.

În această situație, recurentul-reclamant consideră că nu se poate reține în sarcina sa incidența prevederilor art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003, întrucât a solicitat în instanță deschiderea procedurii simplificate a insolvenței.

Insolvența societății debitoare a apărut abia în urma controlului fiscal și a raportului de inspecție fiscală comunicat în luna mai 2015, urmare a unei greșite interpretări a legislației făcută de recurentul-reclamant.

Toate operațiunile comerciale au fost însă evidențiate în documentele contabile, nefiind dovedită reaua-credință.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 31029/06.05.2015, s-a reținut că recurentul-reclamant este administrator și asociat unic al S.C. B. SRL-D și, întrucât societatea era înscrisă în evidența analitică pe plătitor, la data de 06.10.2015, cu obligații financiare fiscale restante, în sumă totală de 5.125.779 RON, s-a declarat starea de insolvabilitate fără bunuri urmăribile a acesteia și s-a angajat răspunderea solidară a asociatului/administratorului.

Prin Decizia nr. 449/18.12.2015, privind soluționarea contestației administrative, organul fiscal competent a respins ca neîntemeiată contestația, reținând aplicabilitatea disp. art. 27 și 28 din O.G. nr. 92/2003, conform cărora, răspund solidar cu debitorul declarat insolvabil, administratorii sau oricare alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Prin Decizia nr. 449/18.12.2015, privind soluționarea contestației administrative, organul fiscal competent a respins ca neîntemeiată contestația, reținând aplicabilitatea disp. art. 27 și 28 din O.G. nr. 92/2003, conform cărora, răspund solidar cu debitorul declarat insolvabil, administratorii sau oricare alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/12.05.2015, s-a constatat nedeclararea obligațiilor fiscale scadente ale societății, de către administratorul acesteia, care a acționat cu rea-credință.

La rândul său, prima instanță a respins acțiunea reclamantului, apreciind că reaua-credință a reclamantului este dovedită într-adevăr prin raportul de inspecție fiscală prin care s-a constatat nedeclararea obligațiilor fiscale la scadență ale debitorului declarat insolvabil, iar administratorul nu a avut obiecțiuni, însușindu-și astfel concluziile actului administrativ-fiscal.

Analiza motivelor de casare

Prin criticile aduse hotărârii instanței de fond, recurentul-reclamant susține greșita aplicare a disp. art. 27 și 28 C. proc. fisc. în ceea ce privește reținerea ca îndeplinită a condiției relei-credințe.

Înalta Curte, văzând disp. art. 27 alin. (2) lit. c) și d) C. proc. civ., reține că acestea permit, în condițiile existenței unor obligații de plată restante ale debitului declarat insolvabil, ca anumite persoane să răspundă solidar cu debitorul.

Art. 27 alin. (2) lit. c) enumeră administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Art. 27 alin. (1) lit. d) stabilește obligația solidară în sarcina administratorilor sau oricăror altor persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Numai prin decizia de soluționare a contestației, organul fiscal a arătat care dintre cele două ipoteze sunt aplicabile cazului analizat, și anume, cea de la art. 27 alin. (1) lit. d) C. proc. fisc.

Din cuprinsul Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 12.05.2015 și a deciziei de soluționare a contestație, reiese faptul că, societatea comercială a aplicat în mod eronat regimul special de impozitare prevăzut de art. 152

1

Codul fiscal, fără să calculeze TVA la toată baza de impozitare, ci numai la marja de profit.

De asemenea, atât organul fiscal, cât și instanța de fond au reținut că recurentul-reclamant nu a formulat obiecțiuni cu privire la constatările fiscale și că s-a sustras cu rea-credință de la plata obligațiilor fiscale.

Înalta Curte apreciază că reaua-credință, în economia disp. art. 27 alin. (1) lit. d) C. proc. fisc. , trebuie dovedită alături de situația nedeclarării/neachitării la scadență a obligațiilor fiscale.

În concret, organul fiscal are datoria dovedirii, pe de o parte, a nedeclarării/neachitării la scadență a obligațiilor fiscale și, pe de altă parte, a relei-credințe a persoanei obligate solidar.

Existența unei situații de nedeclarare/neachitare la scadență a obligațiilor fiscale nu presupune reaua-credință a recurentului-reclamant.

Or, în speță, instanța de fond, dar și organele fiscale au analizat îndeplinirea condiției fără a cerceta dacă fapta a fost urmare a relei-credințe a recurentului-reclamant.

Instanța de fond nu a demonstrat că recurentul-reclamant s-a sustras de la plata unor obligații fiscale prin nedeclararea lor, ci doar a constatat că simpla nedeclarare sau neachitare a unor obligații fiscale s-a făcut cu rea-credință.

Or, prevederile Codului de procedură fiscală sus-menționate și analizate, obligă la dovedirea relei-credințe, separat de constatarea nedeclarării sau neachitarea obligațiilor fiscale.

Reaua-credință semnifică dovedirea intenției de a înfrânge dispozițiile legale, însă atât decizia administrativă, cât și considerentele instanței de fond, nu prezintă argumente concrete prin care să se dovedească că reclamantul a acționat cu rea-credință, atunci când a încadrat operațiunea comercială în mod eronat.

Față de acestea, Înalta Curte susține că sunt întrunite motivele de casare invocate de recurentul-reclamant, prin aceea că răspunderea sa a fost atrasă în mod greșit, fără a se dovedi reaua-credință, că actele fiscale au enumerat doar prevederile legale, fără a arăta în concret care este culpa sa.

Instanța de fond a realizat doar o preluare a susținerilor organului fiscal, fără să realizeze nici aceasta, în concret, o analiză a condițiilor prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. d) C. proc. fisc. , pentru atragerea răspunderii solidare.

În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi admis, se va casa sentința recurată și, în rejudecare, se va admite acțiunea, sub consecința anulării actelor administrative fiscale atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. împotriva Sentinței nr. 153 din 5 septembrie 2016 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, anulează Decizia nr. 31029 din 06.10.2015 și Decizia nr. 449 din 18.12.2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN