ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4203/2010

Asupra recursului de

față;

Prin Sentința penală nr. 249 din 7 septembrie

2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie, s-a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de

petiționarul C.F. împotriva Rezoluției nr. 621/II-2/2010 din 12 aprilie 2010 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a reținut că petiționarul C.F. a fost trimis în judecată

prin Rechizitoriul nr. 563/P/1999 din 11 ianuarie 2000 al Parchetului de pe

lângă Tribunalul Teleorman, apoi judecat și condamnat definitiv pentru

săvârșirea infracțiunii de omor calificat la o pedeapsă de 21 ani închisoare,

prin Sentința penală nr. 55 din 21 martie 2000 pronunțată de Tribunalul

Teleorman rămasă definitivă prin Decizia nr. 4031 din 19 octombrie 2000 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pedeapsă în executarea căreia se află în

prezent.

Prin Rezoluția nr.

2244/P/2009 din 23 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistratul N.E.T.

(procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, care a

instrumentat urmărirea penală în Dosarul nr. 563/P/1999) sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., întrucât din actele

premergătoare efectuate în cauză a rezultat că faptele reclamate nu există.

Această rezoluție a fost atacată cu plângere formulată în temeiul art. 278 C.

proc. pen. de către petentul C.F., care a fost respinsă ca neîntemeiată prin

Rezoluția nr. 621/II-2/2010 din data de 12 aprilie 2010 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București, în considerente reținându-se că în mod corect

s-a apreciat de către procuror că efectuarea expertizei medico-legale

psihiatrice a inculpatului nu era obligatorie în raport de dispozițiile art.

117 alin. (1) C. proc. pen. și fapta pentru care a fost trimis în judecată

inculpatul C.F.

Din examinarea

Sentinței penale nr. 170 din 08 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a

II-a penală, pronunțată în Dosarul penal nr. 4182/2/2010 (1219/2010) rezultă că

această instanță s-a pronunțat anterior cu privire la rezoluțiile atacate în

prezenta cauză, soluția Curții fiind atacată cu recurs la Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Prin introducerea

art. 278

1

C. proc. pen., s-a prevăzut posibilitatea ca o instanță de

judecată să exercite un control, la solicitarea persoanei interesate, a

soluțiilor procurorului de netrimitere în judecată. Odată însă ce s-a exercitat

această cale de atac, s-a epuizat posibilitatea legală a atacării din nou a

aceluiași act al procurorului în fața instanței. În această situație sancțiunea

care intervine este inadmisibilitatea.

Împotriva acestei

sentințe s-a înregistrat la Curtea de Apel București un recurs formulat de

C.F., recurs ce a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în data de

27 septembrie 2010.

În ședința publică

din 24 noiembrie 2010, prezent personal în instanță, petiționarul C.F. a

învederat Înaltei Curți că nu a declarat recurs în cauză.

Prezentându-i-se

cererea de recurs înregistrată în dosar, petiționarul a declarat că semnătura

de pe acel înscris nu îi aparține.

În aceste condiții,

constatând că petiționarul nu a declarat recurs în cauză, Înalta Curte, în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge recursul

declarat în cauză ca inadmisibil, fiind formulat de o altă persoană decât

petiționarul, ce nu avea calitate în dosar.

Văzând și prevederile

art. 192 alin. (3) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat împotriva Sentinței penale nr. 249F din 7

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie, constatând că a fost formulat de o persoană fără

calitate.

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 24 noiembrie 2010.

Procesat

de GGC - NN