ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 455/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Decizia contestată

Prin Decizia nr. 4049 din 29.10.2014 a Înaltei Curți de casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinței nr. 198/F-CONT din 10 octombrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

La pronunțarea acestei decizii, Înalta Curte a reținut că susținerile prin care se contestă caracterul manifest normativ al prescripțiilor cuprinse în Ghidul Solicitantului, cu precădere a regulii 2.1.4, nu pot fi primite. Într-adevăr, observă Înalta Curte, aceste prevederi au caracter îndrumător în privința încheierii contractelor de finanțare nerambursabilă din partea CE, însă nu în sensul că ar avea exclusiv caracter de recomandare pentru părțile contractante.

Ghidul Solicitantului conține standarde juridice al căror scop este de a direcționa părțile contractante la încheierea acestui tip de contracte, însă valoarea juridică a acestor prescripții este certă, părțile fiind ținute să se conformeze prevederilor ghidului.

Standardele juridice cu caracter general ale acestuia sunt convertite în clauze contractuale particulare, pe de o parte, și ghidează părțile contractante în sensul că sunt normative în raport cu dispozițiile contractului de finanțare, în ansamblul lor, pe de altă parte, fiind obligatorie conformarea conduitei contractanților la prescripția acestor standarde. Aceasta nu înseamnă însă că toate dispozițiile cuprinse în Ghidul Solicitantului ar avea caracter imperativ, că s-ar nega existența unor simple reguli de recomandare pentru părțile contractante.

În opinia Înaltei Curți, Ghidul Solicitantului conține standarde juridice al căror scop este de a direcționa părțile contractante la încheierea acestui tip de contracte, însă valoarea juridică a acestor prescripții este certă, părțile fiind ținute să se conformeze prevederilor ghidului.

Standardele juridice cu caracter general ale acestuia sunt convertite în clauze contractuale particulare, pe de o parte, și ghidează părțile contractante în sensul că sunt normative în raport cu dispozițiile contractului de finanțare, în ansamblul lor, pe de altă parte, fiind obligatorie conformarea conduitei contractanților la prescripția acestor standarde. Aceasta nu înseamnă însă că toate dispozițiile cuprinse în Ghidul Solicitantului ar avea caracter imperativ, că s-ar nega existența unor simple reguli de recomandare pentru părțile contractante.

Este însă dincolo de orice îndoială caracterul manifest normativ al regulii 2.1.4. Conform dispoziției precitate, în categoria costurilor directe eligibile costul personalului alocat pentru proiect, corespunzător salariilor se includ efective plus taxele privind asigurările sociale și alte costuri aferente salariilor: salariile și costurile aferente lor nu trebuie să depășească însă pe cele practicate în mod normal de către beneficiar sau partenerii săi, sau dacă este cazul, doar dacă este bine justificat ca esențial pentru realizarea proiectului.

Este, astfel, neîndoios, din modul cum este formulată regula în discuție, că părțile contractante sunt obligate să se conformeze prescripției normei, caracterul normativ al acesteia fiind, astfel, în afara oricărei discuții.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar a reținut că nu poate fi primită nici critica referitoare la eronata interpretare a dispoziției cuprinse în pct. 2.14 - care precizează că salariile și costurile cu personalul nu trebuie să depășească nivelul acestora suportat în mod normal de către beneficiar și de partenerii săi - în sensul că opinia instanței de fond ar fi rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a acestei norme. Sub acest aspect, afirmația recurentei că instanța de judecată a avut în vedere un anume contract, nr. x/25.04.2007, încheiat cu S.C. B. S.A., căruia i-a imprimat caracterul de etalon absolut, cu excluderea unor elemente esențiale, este eronată.

Astfel, contrar susținerii recurentei, nu s-a produs o extindere a unor elemente singulare și specifice unui proiect singular la general. Nivelul acestor costuri a fost examinat, în realitate, prin compensarea cu celelalte contracte încheiate de reclamantă cu persoane având calitatea de formatori, rezultând fără echivoc că până la momentul încheierii Contractului de grant nr. 60/30.11.2007, S.C. A. S.R.L. a încheiat contracte ale căror costuri s-au situat sub nivelul stabilit pentru contractul de față, astfel că nu se poate susține că a fost avut în vedere un anume contract, așa cum susține aceasta. Or, prin raportare la norma reglementată la pct. 2.14, text ce stipulează în termen inderogabil că salariile și costurile nu pot depăși nivelul suportat în mod normal de către beneficiar, pentru a fi satisfăcută exigența exigibilității cheltuielilor, este evident că reclamanta din prezenta cauză a comis o abatere în sensul prevederilor art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011, astfel cum a reținut instanța de fond.

Calea de atac exercitată

Cu privire la Decizia nr. 4049 din 29.10.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare recurenta reclamantă, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., susținând în esență că instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 privind greșita aplicare a art. 2 alin. (1) lit. n) și o) din O.U.G. nr. 66/2011, în raport cu principiile obligativității contractului, stabilității raporturilor juridice, încrederii legitime și proporționalității

Considerentele și soluția Înaltei Curți

Înalta Curte, examinând contestația în anulare și motivele dezvoltate de către contestator, față de lucrările dosarului și susținerile părților, constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară și de retractare, îndreptată împotriva unor hotărâri judecătorești definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, care se poate exercita numai în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

Cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. potrivit cărora: "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Pentru a fi aplicabile în speță aceste prevederi, ar fi trebuit ca instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, ori în speță nu se poate susține că ne aflam în prezența vreunei omisiuni a instanței.

Omisiunea la care se referă textul, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres numai la motivele de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestatoare nu fundamentează, în sensul dispozițiilor citate ale art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., omisiunea instanței de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs, întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanța de recurs, pronunțând decizia ce formează obiectul contestației în anulare, a răspuns motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă, expunând pe larg argumentele de fapt și de drept pentru care a reținut că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, astfel încât aceasta respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia ce formează obiectul contestației în anulare, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. referitor la omisiunea instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurentă.

Criticile formulate în cuprinsul contestației în anulare reprezintă veritabile critici referitoare la motivarea dezlegării date litigiului în faza de recurs, soluționat irevocabil prin Decizia nr. 4049 din 29.10.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ceea ce excede cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, restrânsă la motivele expres și limitativ reglementate de C. proc. civ.

Prin criticile formulate, contestatoarea tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

În soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care se reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de S.C. A. S.R.L. Râmnicu Vâlcea împotriva Deciziei nr. 4049 din 29 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2016.

Procesat de GGC - NN