ÎCCJ, decizie (scj.ro #85273)

Universitate particulară neacreditată. Scutire de plata taxelor vamale pentru importuri. Neîntrunirea condițiilor legale. Noțiunea de acreditare a instituțiilor de învățământ superior Index alfabetic : Acreditare Taxă vamală Scutire de taxe vamale Universitate particulară Instituție de învățământ superior Învățământ superior Legea nr. 84/1995 , art. 173 alin. 3 Legea nr. 88/1993 , art. 2 Potrivit dispozițiilor art.173 alin. (3) din Legea Învățământului nr.84/1995, republicată, „Documentația tehnică și materialele pentru construcții destinate învățământului de stat și celui particular acreditat, precum și achiziționarea de aparatură, utilaje, fond de carte, publicații și dotări pentru procesul didactic sunt scutite de TVA și de taxe vamale”.

Rezultă din interpretarea literală și teleologică a textului de lege mai sus citat că facilitățile acordate de legiuitor se referă strict la învățământul de stat și la cel particular acreditat, adică recunoscut și respectiv, atestat conform dispozițiilor legale exprese în acest sens și cuprinse în Legea nr.88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor. Cu alte cuvinte, noțiunea de „acreditare” în sensul Legii nr.84/1995 presupune constatarea îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute în Legea specială (Legea nr.88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior) care cuprind două faze: autorizarea de funcționare provizorie; acreditarea.

Este evident, așadar, că numai după realizarea celei de a doua faze, procesul acreditării este încheiat, iar pe baza raportului Consiliului Național de Evaluare Academică și Acreditare (C.N.E.A.A) Guvernul elaborează legea de înființare a instituției respective. În consecință, numai după această dată, (data acreditării prin lege) instituția de învățământ superior dobândește personalitate juridică și face parte conform art.103 (2) din Legea nr.84/1995 din sistemul național de învățământ, fiindu-i aplicabile dispozițiile acestei legi, respectiv art.173 alin. (3). I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr.8637 din 30 noiembrie 2004 Prin acțiunea formulată și înregistrată la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, reclamanta Fundația R.M.

– Universitatea „S.H.” București a chemat în judecată în calitate de pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Vămilor, pentru ca instanța prin sentința ce o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr.461/2002, precum și a procesului-verbal nr.21724/F/2002. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în urma controlului efectuat în luna iulie 2002 de Direcția Generală a Vămilor – Direcția Supraveghere Vamală și Luptă împotriva Fraudelor Vamale, a fost obligată la plata sumei de 16.873.909.961 lei cu titlu de datorie vamală pentru importurile efectuate în perioada 1998 – 2001. Reclamanta susține că nu datorează această sumă deoarece beneficiază de facilitățile prevăzute în art.173 alin. (3) din Legea nr.84/1995 republicată, în perioada supusă controlului fiind universitate acreditată ca parte componentă a Fundației „R.M.”.

Curtea de Apel București a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că la data importurilor efectuate în perioada supusă controlului, reclamanta, ca instituție de învățământ superior, nu era acreditată, ci în curs de acreditare, acreditarea fiind obținută la 5 iulie 2002 prin Legea nr.443 din 5 iulie 2002. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta Fundația R.M. – Universitatea „S.H.” București.

În motivarea recursului său, recurenta-reclamantă a susținut că: - în mod greșit instanța și-a motivat sentința în raport de adresa nr.43755/2000 emisă de Ministerul Educației Naționale prin care se face cunoscut că la data importurilor, Universitatea nu era acreditată; - instanța a considerat în mod greșit că „acreditarea” a fost obținută odată cu Legea nr.443/2002 prin care se înființează Universitatea „S.H.”; - procedura de acreditare a facultăților constituie un proces anterior înființării prin lege; - Ministerul Educației Naționale nu este în drept să interpreteze legea, adresa nr.43755/2000 fiind contrară dispozițiilor legale. Recursul este nefondat.

Problema de drept ce urmează a fi dezlegată și de a cărei rezolvare depinde soluționarea prezentului recurs este aceea de a stabili cui a înțeles legiuitorul să acorde facilitățile prevăzute de art.173 alin. (3) din Legea nr.84/1995 republicată și legat de aceasta, ce presupune noțiunea de „acreditare” raportat la învățământul particular. Sub acest aspect Curtea reține următoarele: În perioada 1998 - 2001, recurenta-reclamantă a efectuat un număr de 77 de operațiuni de import definitiv, pentru care inițial a beneficiat de scutire de la plata drepturilor vamale, pentru ca ulterior, prin actul de control contestat să se constate că nu putea beneficia de facilitățile prevăzute în art.173 alin. (3) din Legea nr.84/1995 republicată, deoarece nu era acreditată.

Potrivit dispozițiilor art.173 alin. (3) din Legea Învățământului nr.84/1995, republicată, „Documentația tehnică și materialele pentru construcții destinate învățământului de stat și celui particular acreditat, precum și achiziționarea de aparatură, utilaje, fond de carte, publicații și dotări pentru procesul didactic sunt scutite de TVA și de taxe vamale”. Rezultă din interpretarea literală și teleologică a textului de lege mai sus citat că facilitățile acordate de legiuitor se referă strict la învățământul de stat și la cel particular acreditat, adică recunoscut și respectiv, atestat conform dispozițiilor legale exprese în acest sens și cuprinse în Legea nr.88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor.

Altfel spus, instituțiile de învățământ particular nu pot face parte din sistemul național de învățământ pentru a le fi aplicabile dispozițiile Legii nr.84/1995 (Legea învățământului) decât dacă sunt acreditate în condițiile Legii nr.88/1993. În acest sens, art.103 alin. (2) din Legea nr.84/1995 prevede în mod expres că „instituțiile și unitățile de învățământ particular acreditate fac parte din sistemul național de învățământ și educație și se supun dispozițiilor prezentei legi”.

Cu alte cuvinte, noțiunea de „acreditare” în sensul Legii nr.84/1995 presupune constatarea îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute în Legea specială (Legea nr.88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior) care cuprind două faze: - autorizarea de funcționare provizorie - acreditarea Este evident, așadar, că numai după realizarea celei de a doua faze, procesul acreditării este încheiat, iar pe baza raportului Consiliului Național de Evaluare Academică și Acreditare (C.N.E.A.A) Guvernul elaborează legea de înființare a instituției respective. În cauza dedusă judecății, Universitatea „S.H.” (care de altfel este o persoană juridică distinctă de Fundația R.M.) a fost acreditată și respectiv înființată prin Legea nr.443/2002, deci ulterior efectuării importurilor ce au făcut obiectul controlului efectuat de organele Direcției Generale a Vămilor.

În consecință, numai după această dată, (data acreditării prin lege) instituția de învățământ superior dobândește personalitate juridică și face parte conform art.103 (2) din Legea nr.84/1995 din sistemul național de învățământ, fiindu-i aplicabile dispozițiile acestei legi, respectiv art.173 alin. (3). A accepta susținerea recurentei-reclamante în sensul că „acreditarea” este anterioară „înființării” prin lege, cele două noțiuni având consecințe diferite, ar însemna ca acreditarea ca formă finală de recunoaștere a unității de învățământ superior, să depindă fie de voința unității de învățământ, fie de voința autorității statale chemate să verifice îndeplinirea condițiilor de acreditare, ceea ce ar contraveni scopului final al Legii nr.88/1993.

De altfel, în ipoteza în care „acreditarea” ar fi fost obținută anterior publicării Legii nr.443 din 5 iulie 2002 de înființare a Universității „S.H.”, astfel cum susține recurenta-reclamantă, o astfel de dovadă ar fi putut fi prezentată, ceea ce în cauză nu s-a realizat, nici cu ocazia judecății în fond și nici în recurs. Este de menționat și faptul că Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art.129 (4) și (5) C. proc. civ. pentru a înlătura orice dubiu cu privire la noțiunea de „acreditare” și la efectele și respectiv consecințele finalizării procesului de acreditare, a solicitat pe cale de adresă relații în acest sens de la singurele autorități abilitate să aprecieze asupra procesului de acreditare cu privire la unitățile de învățământ superior din cadrul învățământului particular, respectiv Consiliul Național de Evaluare Academică și Acreditare și Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului.

Prin răspunsurile primite și aflate la dosar aceste autorități au confirmat încă o dată în mod explicit raportându-se la dispozițiile cuprinse atât în Legea nr.88/1993, cât și în Legea nr.84/1995, că recurenta-reclamantă Universitatea „S.H.” a fost acreditată și recunoscută ca unitate de învățământ superior prin Legea nr.443/2002 publicată în M. Of. nr.491/2002. Așa fiind, facilitățile prevăzute de art.173 alin. (3) din Legea nr.84/1995 republicată, nu i se puteau aplica anterior acestei date, textul de lege referindu-se exclusiv la învățământul de stat și la cel particular acreditat. Cum la data importurilor efectuate în perioada 1998 – 2001, recurenta-reclamantă era în curs de acreditare (autorizată provizoriu) dar nu acreditată, în mod corect, organele de control au stabilit că acesteia nu îi erau aplicabile dispozițiile art.173 alin. (3) din Legea nr.84/1995, taxele vamale fiind datorate.

În consecință, recursul a fost respins ca nefondat.