ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3267/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 7.12.2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Serviciul Român de Informații și U.M. 0466 pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- anularea ordinului prin care a fost trecut în rezervă;

- reintegrarea în funcția deținută anterior demisiei în cadrul detașamentului IIBA, compartimentul 3;

- obligarea pârâților la plata sumelor ce i se cuveneau cu titlu de salariu de la data demisiei până la data reintegrării în funcție, calculat la valoarea ultimului salariu primit conform extrasului de cont din 15.09.2015.

De asemenea, reclamantul a solicitat suspendarea executării actului administrativ menționat până la soluționarea definitivă a prezentei cauze și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin Sentința civilă nr. 1705/23.05.2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul A. ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând casarea sentinței recurate, rejudecarea cauzei în fond și admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat în esență, următoarele:

- hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanța nu are o interpretare unitară cu privire la faptul că recurentul se afla sau nu în misiune la momentul prezentării demisiei și nici cu privire la locul prezentării demisiei, respectiv în țară, sau în afara teritoriului țării;

- instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 85 alin. (6) din Legea nr. 80/1995, operând o distincție pe care textul legii nu o face și care este contrară scopului legii;

- instanța de fond a reținut ca fondată susținerea autorității intimate referitoare la neconformitatea bagajelor recurentului fără a exista un suport probator.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 6.09.2016, intimatul Serviciul Român de Informații a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că hotărârea recurată prin care a fost respinsă cererea de anulare a ordinului de trecere în rezervă este legală, dat fiind că recurentul a solicitat încetarea, din proprie inițiativă a raportului de serviciu.

În atare situație, cum manifestarea de voință cuprinsă în cererea de trecere în rezervă a fost făcută fără echivoc, intimatul nu mai era ținut de alte obligații și trebuia să dea curs cererii de trecere în rezervă, conform dispozițiilor legale.

Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în cauză în baza prevederilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 21.05.2018, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 18.07.2018, completul de filtru a apreciat că cererea de recurs, îndeplinește condițiile de admisibilitate, astfel că în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a admis în principiu recursul declarat și a fixat termen pentru soluționarea în ședință publică.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma motivelor de casare invocate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate al instanței de contencios, pe calea prevăzută de art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, Ordinul nr. A.P.- I0327 din 21.09.2015 prin care s-a luat act de raportul de demisie al recurentului-reclamant și s-a dispus trecerea în rezervă, în conformitate cu prevederile art. 43 alin. (1) lit. c), art. 85 alin. (1) lit. h) și alin. (2) și art. 91 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare.

Curtea de apel a analizat susținerile recurentului-reclamant referitoare la procedura finalizată prin emiterea ordinului contestat, judecătorul fondului expunând considerentele de fapt și de drept care i-au format convingerea pentru respingerea cererii de chemare în judecată.

În rezumat, instanța a argumentat că raportul de demisie prezentat pe teritoriul țării la data de 17.09.2015, ca manifestare unilaterală de voință, nu putea fi valorificat decât prin emiterea ordinului de trecere în rezervă, având în vedere că până la momentul emiterii acestuia - 21.09.2015, recurentul-reclamant nu și-a retras demisia prezentată.

Instanța de fond a reținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 85 alin. (6) din Legea nr. 80/1995, dat fiind faptul că, la momentul prezentării demisiei, recurentul-reclamant nu se afla în afara teritoriului statului român, iar sub aspectul exercitării actelor de constrângere morală de către superior a reținut caracterul nefondat al acestora în lipsa oricărei probe în susținerea poziției prezentate de recurentul-reclamant.

În aceste coordonate, sentința curții de apel respectă exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., redând într-o manieră logică și coerentă argumentele pentru care au fost respinse susținerile recurentului-reclamant.

Și în ceea ce privește aplicarea cadrului normativ la situația de fapt, sentința recurată răspunde exigențelor legale.

Potrivit art. 85 alin. (6) din Legea nr. 80/1995 "Cadrele militare nu pot fi trecute în rezervă ca urmare a prezentării demisiei pe timpul executării misiunilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 42/2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, cu modificările ulterioare, precum și pe timpul executării altor misiuni în străinătate".

În esență, recurentul-reclamant invocă încălcarea dispozițiilor legale precitate din perspectiva faptului că la momentul prezentării demisiei, se afla în executarea unei misiuni prevăzute de art. 2 din Legea nr. 42/2004, respectiv că au fost exercitate acte de constrângere morală de către superior asupra sa.

Reevaluând înscrisurile administrate la fondul cauzei pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reține că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 85 alin. (6) din Legea nr. 80/1995.

Aceasta întrucât misiunea pe care trebuia să o execute recurentul-reclamant - asigurare securitate zbor Tarom x/x ruta București - Londra - București nu era una care să cadă sub incidența art. 2 din Legea nr. 121/2011 (se impune precizarea că Legea nr. 42/2004 la care se face referire în cuprinsul art. 85 alin. (5) din Legea nr. 80/1995 a fost în vigoare până la 19.06.2011 fiind abrogată și înlocuită de Legea nr. 121/2011), potrivit cu care:

"(1) Misiunile și operațiile la care participă forțele armate în afara teritoriului statului român sunt:

a) de apărare colectivă în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord sau de asigurare a securității statelor membre ale Uniunii Europene;

a

1

) de implementare a măsurilor de asigurare a aliaților, prezență înaintată și descurajare, precum și a altor acțiuni stabilite prin decizii ale Consiliului Nord-Atlantic pentru asigurarea securității în spațiul Atlanticului de Nord, în conformitate cu prevederile Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington, la 4 aprilie 1949;

b) de răspuns la crize;

c) de pace;

d) de asistență umanitară.

(2) Misiunile și operațiile prevăzute la alin. (1) pot fi desfășurate sub mandatul Organizației Națiunilor Unite sau al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, sub conducerea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord sau a Uniunii Europene, precum și în cadrul unor coaliții.

(3) Misiunile și operațiile prevăzute la alin. (1) lit. d) se pot desfășura și la solicitarea statului afectat."

De asemenea, așa cum rezultă din situația de fapt, raportul de demisie a fost prezentat și înregistrat de către recurent la data de 17.09.2015, în timp ce se afla pe teritoriul României, misiunea fiind întreruptă, iar recurentul-reclamant chemat la sediul unității militare.

În raport de manifestarea de voință neechivocă a recurentului-reclamant în sensul încetării raporturilor de serviciu în baza raportului de demisie prezentat, în mod corect instanța de fond a reținut legalitatea ordinului de trecere în rezervă emis la data de 21.09.2015, dată până la care recurentul-reclamant nu și-a retras demisia prezentată.

Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond, că interdicția stipulată de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 85 alin. (6) din Legea nr. 80/1995 este o măsură de protecție, în considerarea unei situații speciale în care se poate afla un cadru militar, constrâns la o anumită conduită pe care în mod normal nu ar adopta-o, situație care nu se regăsește în speța dedusă judecății în condițiile în care misiunea la care participa recurentul-reclamant a fost întreruptă, iar raportul de demisie a fost prezentat, în aceeași zi, la sediul intimatului.

Cu referire la susținerile vizând exercitarea unor acte de constrângere morală cu consecința vicierii consimțământului recurentului-reclamant, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora, probele administrate la judecata în primă instanță (înscrisuri, martori, interogatorii) nerelevând nici un element de natură să creeze o amenințare asupra recurentului-reclamant sau asupra familiei sale.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant referitoare la nelegalitatea ordinului contestat, autoritatea intimată dispunând trecerea în rezervă a recurentului-reclamant ca urmare a raportului de demisie înaintat pe cale ierarhică de către comandantul unități militare în care recurentul-reclamant a fost încadrat, în conformitate cu dispozițiile art. 43 alin. (1) lit. c), respectiv art. 85 alin. (1) lit. h) și alin. (3) din Legea nr. 80/1995.

Pentru considerentele expuse, în raport de prevederile art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 1705 din 23 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV