ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3877/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secția Civilă, comercială și de contencios administrativ la data de 27 aprilie 2010, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia să sisteze lucrările de construcții desfășurate pe terenul învecinat cu imobilul proprietatea sa; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 Euro, reprezentând despăgubiri.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta a început edificarea unei construcții pe terenul său învecinat cu imobilul proprietatea S.C. A. S.R.L.. Aceste lucrări au produs degradări imobilului deținut de reclamantă în proprietate în baza actului de adjudecare nr. x din 21 februarie 2007, imobil cu valoare istorică.

Suma de 200.000 Euro este menită să acopere reparațiile imobilului (170.000 Euro) dar și pierderile suferite ca urmare a imposibilității de închiriere a acestuia (30.000 Euro).

Prin Sentința civilă nr. 4331 din 1 noiembrie 2011, Tribunalul Tulcea, secția Civilă, comercială și de contencios administrativ a respins acțiunea, ca nefondată.

Apelul formulat de către reclamanta S.C. A. S.R.L. a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 59 din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin Decizia civilă nr. 3660 din 20 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 59 din 11 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în cauză, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat, întrucât pârâta S.C. B. S.R.L. a efectuat lucrări de construcții pe terenul care se învecinează cu proprietatea reclamantei, iar săpăturile efectuate în scopul turnării fundației au determinat degradări grave la imobilului acesteia.

Această situație a fost constatată de Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Tulcea prin nota de constatare nr. x din 11 iunie 2007, în cuprinsul căreia s-a făcut referire la notificarea nr. x din 2 mai 2007, prin care reclamanta a somat pârâta să sisteze lucrările.

Instanța de recurs a arătat că este greșită reținerea curții de apel, în sensul că pârâta ar fi acționat în baza unui proiect tehnic aprobat, iar autorul nu ar putea fi tras la răspundere pentru eventualele prejudicii, întrucât ar constitui exercitarea unui drept recunoscut de lege.

Înalta Curte a apreciat că instanța a interpretat greșit legea din perspectiva identificării caracterului licit al faptei și a constatat că existența autorizației administrative nu apără pârâta ab initio de răspundere, iar lucrările executate, chiar dacă se plasează în parametrii descriși prin proiectul tehnic, nu o exonerează pe aceasta de răspundere.

Caracterul ilicit al faptei pârâtei este dat și de continuarea executării construcției, în condițiile fusese informată de afectarea imobilului învecinat, prin somația transmisă de Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național.

Mai mult decât atât, prin Sentința civilă nr. 949 din 19 iunie 2007, Tribunalul Tulcea, secția Civilă, comercială și de contencios administrativ a dispus, pe cale de ordonanță președințială, sistarea lucrărilor de construcție întreprinse de pârâta S.C. B. S.R.L..

Recurenta reclamantă a solicitat executarea acestei hotărâri, care a fost amânată în vederea găsirii unei soluții amiabile, însă părțile nu au ajuns la o înțelegere, iar constructorul a continuat lucrările, ceea ce a determinat agravarea situației imobilului reclamantei.

La data de 7 octombrie 2008, prin executor judecătoresc, s-a pus în vedere reprezentantului pârâtei S.C. B. S.R.L. obligația stabilită de instanța de judecată, de sistare a lucrărilor, obligație ce nu a fost însă executată.

În acest context, existența autorizațiilor emise de organismele competente în materia executării construcțiilor nu exonerează de răspundere pe titularul dreptului pentru prejudiciile cauzate pe parcursul exercitării acestui drept.

Pârâta s-a prevalat de împrejurarea că a executat un proiect autorizat de specialiști și că răspunderea pentru prejudiciile cauzate nu îi este imputabilă; dar instanța a constatat că, în realitate, pârâta răspunde pentru pagubele cauzate, întrucât fapta sa are un caracter ilicit.

Înalta Curte a reținut că valoarea prejudiciului se poate determina printr-o expertiză judiciară, cu atât mai mult cu cât nu se poate contesta existența legăturii de cauzalitate dintre fapta pârâtei și rezultat, întrucât lucrările de excavare efectuate de pârâtă au condus direct la degradarea imobilului reclamantei.

În ceea ce privește obligațiile impuse prin Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, acestea derivă din regimul de drept administrativ, aplicabil imobilelor monumente istorice, aflate în proprietatea privată a particularilor.

Pe cale de consecință, în cauză, instanța de recurs a apreciat întrunite cerințele atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei, respectiv: fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre acestea, reținându-se că determinarea prejudiciului poate realiza numai printr-un raport de expertiză.

În rejudecare, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a pronunțat Decizia nr. 274 din 17 mai 2018, prin care a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 4331 din 1 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția Civilă, comercială și de contencios administrativ, a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 170.000 Euro (echivalent în RON la data plății) reprezentând despăgubiri și a menținut restul dispozițiilor.

A respins cererile de majorare a onorariilor formulate de experții desemnați în cauză.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.319 RON (taxa timbru 11.122,82 RON și 7.197 RON onorariu experți) reprezentând cheltuieli de judecată fond și a obligat intimata pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 16.000 RON (10.000 RON onorariu apărător redus și 6.000 RON onorariu experți, corespunzător admiterii acțiunii) reprezentând cheltuieli de judecată apel.

În motivare, a reținut că, potrivit deciziei de casare, rejudecarea are ca obiect cuantificarea prejudiciului suferit ca urmare a degradării imobilului proprietatea reclamantei din cauza lucrărilor de construcție executate de către pârâtă pe terenul învecinat, prejudiciu ce a fost cuantificat de către reclamantă la suma de 170.000 Euro.

Instanța a dispus efectuarea unei expertize tehnice imobiliare, conform deciziei de casare, având în vedere că imobilul degradat se află înscris pe lista monumentelor istorice.

S-a reținut că experții au concluzionat că nicio degradare nu este imputabilă pârâtei S.C. B. S.R.L., întrucât imobilul proprietatea reclamantei era într-o stare avansată de degradare anterior începerii lucrărilor de construcție, starea de degradare fiind determinată și de lucrările realizate în mod neprofesionist după cutremurul din 1977 și, indiferent de soluția de construire adoptată de către pârâtă, efectul ar fi fost același.

Curtea a înlăturat concluziile raportului de expertiză potrivit cărora pârâta nu se face vinovată de degradările aduse imobilului proprietatea reclamantei, având în vedere că, în cauză, prin decizia de casare anterior menționată s-a stabilit definitiv îndeplinirea cerințelor pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Astfel, pentru stabilirea despăgubirilor, instanța a avut în vedere starea imobilului la momentul achiziției, din data de 21 februarie 2007, degradat în proporție de 57,1%, cum reiese din raportul de evaluare, aspect necontestat de părți.

De asemenea, a reținut că imobilul era iremediabil compromis în urma cutremurelor, aspect sesizat de către toți experții numiți în cauză, clădirea fiind deja fracturată în trei tronsoane distincte, împrejurare în care soluția de dărâmare și construire era singura viabilă.

Curtea a avut în vedere suprafața imobilului proprietatea reclamantei de 720 mp, că valoarea lucrărilor pe metru pătrat este de 1.150 Euro, precum și gradul de degradare constatat la momentul achiziției, respectiv 57,1%, sumă la care a adăugat costul proiectării calculat potrivit experților desemnați: 355.212 x 0,035 = 12.432,42 Euro.

A rezultat că prejudiciul produs reclamantei este în sumă de 367.644,42 Euro (fără TVA), dar instanța a dat prioritate principiului disponibilității, întrucât, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat suma de 170.000 Euro ca echivalent al despăgubirilor constatate. Ca urmare, instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a echivalentului în RON la data plății a sumei de 170.000 Euro.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat recurs.

Criticile pârâtei au fost întemeiate în drept pe art. 304 pct. 7 și pct. 9, art. 312 alin. (3), art. 315 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

Pârâta a susținut că au fost încălcate dispozițiile deciziei de casare, întrucât prejudiciul suferit de reclamantă nu a fost cuantificat prin raportul de expertiză.

Astfel, deși instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize în rejudecare, totuși concluziile acesteia au fost reținute doar parțial de către instanță.

Prin acest raport, s-a concluzionat că suma prejudiciului este de 367.644,42 Euro, dar instanța a plafonat această suma la 170.000 Euro, invocând principiul disponibilității.

Pârâta a susținut că motivarea contradictorie a deciziei recurate se regăsește pe pagina 5 a acesteia, unde instanța, pe de o parte, a reținut că imobilul era compromis la data cumpărării, singura soluție fiind dărâmarea, iar pe de altă parte, a reținut doar în sarcina pârâtei costul total al lucrării de edificare a imobilului, ca și cum degradările anterioare preluării ar fi tot culpa pârâtei.

Pârâta a mai susținut și incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru aplicarea greșită a art. 292 și 295 C. proc. civ., în raport de art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, potrivit deciziei de casare, instanța de rejudecare trebuia să țină seama de motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată și nu de motivele invocate în fața instanței de casare.

În acest sens, a criticat expertiza întocmită în rejudecare, cu referire la degradările invocate de reclamantă, care nu au fost detaliate în cererea de chemare în judecată, ci ulterior, la solicitarea instanței, susținând totodată că nu pot fi imputabile pârâtei.

Concluzia care se impune, din raportul de expertiză și probele administrate, este că imobilul era degradat înainte ca pârâta să înceapă lucrările pe terenul proprietatea sa, învecinat imobilului reclamantei, ceea ce înseamnă că pârâta nu are nicio culpă în producerea prejudiciului.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Din textul de lege mai sus citat, se reține că hotărârea instanței de recurs este obligatorie sub două aspecte, asupra modului în care instanța de recurs a soluționat problema de drept și asupra necesității de a se administra anumite probe.

În speța de față, a fost pronunțată Decizia nr. 3660 din 20 noiembrie 2014, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 59 din 11 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În considerentele acestei hotărâri judecătorești, s-a stabilit că recurenta pârâtă S.C. B. S.R.L. este responsabilă de prejudiciul cauzat, sub aspectul vinovăției și al legăturii de cauzalitate.

Cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru a se cuantifica prejudiciul cauzat, instanța de casare dispunând că aceasta se poate realiza numai printr-un raport de expertiză.

Rejudecând apelul, printr-o integrală și completă apreciere a probelor, inclusiv a celor nou administrate, instanța a stabilit prejudiciul la suma de 170.000 Euro.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de rejudecare a înlăturat din concluziile raportului de expertiză opinia potrivit căreia pârâta nu s-ar face vinovată de degradările aduse imobilului proprietatea reclamantei, având în vedere că, în cauză, s-a stabilit definitiv îndeplinirea cerințelor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei S.C. B. S.R.L., prin decizia de casare sus indicată.

Totodată, experții au stabilit un prejudiciu a cărui sumă depășea cuantumul pretențiilor indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, așa încât instanța a acordat suma de bani cerută de reclamantă, cu respectarea principiului disponibilității.

Pârâta a criticat decizia recurată pentru incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că există contradicție între dispozitiv și motivarea hotărârii, arătând, în esență, că deși instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize în rejudecare, totuși concluziile acesteia nu au fost reținute de către instanță, în totalitatea lor, ci parțial.

Aceste susțineri sunt nefondate, deoarece instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor deciziei de casare și a procedat la administrarea probei cu expertiză, pentru a se stabili cuantumul prejudiciului suferit de reclamantă.

Împrejurarea că instanța a aplicat alt grad de degradare prețului pe metru pătrat necesar reconstruirii imobilului este o chestiune ce ține de administrarea probatoriului în cauză și de interpretarea acestuia, ce nu poate fi criticată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește suma rezultată de 170.000 Euro, se constată că instanța de apel a aplicat corect principiul disponibilității, în aplicarea căruia instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Așadar, Înalta Curte constată, în raport de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că nu există contradicție între motive și soluția pronunțată în cauză.

Curtea de apel a înlăturat din raportul de expertiză partea care se referea la responsabilitatea recurentei pârâte, întrucât, în raport de decizia de casare, singurul element al răspunderii civile delictuale care trebuia stabilit era cuantumul prejudiciului.

Pârâta a mai susținut și incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru aplicarea greșită a art. 292 și art. 295 C. proc. civ., în raport de art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

A susținut că, potrivit deciziei de casare, instanța de rejudecare trebuia să țină seama de motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată și nu de motivele invocate în fața instanței de casare.

În acest sens, a criticat expertiza întocmită în rejudecare, cu referire la degradările invocate de reclamantă, care nu au fost detaliate în cererea de chemare în judecată, ci ulterior, la solicitarea instanței, dar nu pot fi imputabile pârâtei.

Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi primite, întrucât instanța de apel a dat eficiență juridică dispozițiilor imperative cuprinse în art. 315 alin. (1) C. proc. civ., precitat.

Așa cum s-a arătat mai sus, în caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat.

Or, în considerentele deciziei de casare, s-a stabilit că recurenta pârâtă S.C. B. S.R.L. este responsabilă de prejudiciul cauzat, sub aspectul vinovăției și al legăturii de cauzalitate. În raport de această dezlegare, care statuează asupra problemei de drept dedusă judecății, curtea de apel nu ar fi putut adopta o soluție diferită referitoare la elementele răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte subliniază că, în raport de art. 315 C. proc. civ., precitat, îndrumările deciziei de casare din considerente nu constituie simple recomandări, ci sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, iar încălcarea lor constituie motiv de casare pentru încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Se constată că instanța de apel, rejudecând cauza, a respectat cu rigurozitate recomandările deciziei de casare, procedând la stabilirea prejudiciului cauzat reclamantei prin expertiză tehnică.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de recurs invocate de pârâtă, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 274 din data de 17 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - MM