ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2905/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea, sub nr. 4961/327 din 12 iulie 2011, reclamanta Comuna Niculițel - prin Primar a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL, obligarea acesteia la desființarea pe cheltuiala sa a construcției pentru comerț, în suprafață de 39 mp, ridicată fără autorizație pe terenul situat în zona centru, comuna Niculițel, jud. Tulcea, parcela 2394, precum și obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în valoare de 68 de lei/lună începând cu data de 20 ianuarie 2009 și până la momentul eliberării terenului, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință asupra terenului.

Prin Sentința civilă nr. 3958 din 13 decembrie 2011 a Judecătoriei Tulcea a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, cauza fiind trimisă spre soluționare Tribunalului Tulcea, în motivarea soluției arătându-se că obiectul principal al cererii de chemare în judecată este obligația de a face în materie comercială, ceea ce potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în forma aflată în vigoare la data înregistrării cauzei, atrage competența materială în primă instanță a tribunalului, în privința celui de al doilea capăt de cerere, care are caracter accesoriu, operând prorogarea de competență, potrivit art. 17 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 7799 din 6 decembrie 2012, Tribunalul Tulcea , secția I civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a obligat pârâta să desființeze pe cheltuiala sa construcția în suprafață de 39 mp situată pe terenul aflat în comuna Niculițel, zona Centru, în parcela 2394, precum și la plata sumei de 2640 de lei către reclamantă, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 187 din 20 ianuarie 2003, pentru perioada 01 februarie 2010-31 mai 2012, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, cât și la plata sumei de 3500 de lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 2000 de lei reprezintă onorariu de avocat, 700 de lei onorariu expert contabil și 800 de lei onorariu expert imobiliar.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că reclamanta a cedat pârâtei dreptul de folosință a unui teren în suprafață de 21 mp aparținând domeniului privat al comunei Niculițel, însă pârâta a edificat o construcție de 39 mp, depășind suprafața dată în folosință, iar pentru construcția edificată fără titlu, pârâta a fost sancționată contravențional, însă amenda corelativă a fost înlocuită cu avertisment. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC S. SRL, care a fost calificat apel, fiind criticată hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia civilă nr. 176 din 16 decembrie 2013 a admis apelul formulat de pârâta SC S. SRL, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a obligat pârâta la 370 lei despăgubiri, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în legătură cu motivul care vizează necompetența instanței de fond, că acesta este neîntemeiat, întrucât obiectul cererii principale atrăgea competența de soluționare a cererii tribunalului, în conformitate cu art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., forma în vigoare la data înregistrării cauzei. Pe fondul cauzei, s-a reținut că terenul care a fost acordat în folosință pârâtei nu prezenta nicio construcție pe el, pârâta fiind autorizată provizoriu să execute un chioșc metalic doar pe 21 mp și pentru maxim 2 ani, iar cu privire la acordarea despăgubirilor, conform înscrisurilor din dosar s-a constatat că pârâtă a achitat o parte din pretențiile reclamantei, astfel că, apelanta-pârâtă nu a fost obligată să achite întreaga sumă solicitată pentru perioada indicată în acțiune.

Împotriva acestei decizii, în termen legal pârâta SC S. SRL Niculițel a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea celor două hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente din punct de vedere material. Criticile aduse deciziei atacate se referă în esență la faptul că, hotărârea instanței de apel este nelegală, cu privire la soluționarea competenței materiale a instanței de fond, întrucât împrejurarea, potrivit căreia, ulterior declinării competenței de soluționare a cauzei către Tribunalul Tulcea, nu a mai fost invocată excepția necompetenței materiale, în opinia recurentei acest aspect nu schimbă cu nimic un text de lege care stabilește clar competența materială în speța de față.

În acest context, recurenta susține că Sentința civilă nr. 7799/2012 a fost pronunțată de o instanță necompetentă din punct de vedere material, astfel cum s-a susținut și în fața instanței când a fost invocată din oficiu, iar din acest considerent se apreciază că, instanța competentă material să soluționeze prezenta cererea este Judecătoria Tulcea și nu Tribunalul Tulcea. Mai susține recurenta că, în cuprinsul deciziei se face referire la faptul că aceasta a edificat construcția în litigiu, aspect considerat nereal și care putea fi într-adevăr clarificat prin admiterea probei testimoniale care, însă a fost în mod greșit respinsă, singura probă în măsură să susțină cele afirmate de pârâtă.

Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâta SC S. SRL Niculițel să fie respins, pentru următoarele considerente: În cauză, Înalta Curte constată că, deși recurenta, în cuprinsul memoriului de recurs și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 299 și urm. din C. proc. civ., argumentele acesteia vizează dispozițiile prevăzute de art. 304 pct. 9, astfel că recursul va fi analizat din această perspectivă. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a invocat faptul că, în mod greșit instanța de apel a reținut că ulterior declinării competenței de soluționare a cauzei către Tribunalul Tulcea nu a mai fost invocată excepția necompetenței materiale. În acest context, se apreciază că instanța de apel a reținut în mod corect faptul că, în fața Tribunalului Tulcea, excepția necompetenței materiale nu a fost invocată în termen, având în vedere că, la data sesizării instanței erau în vigoare dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., forma în vigoare aflată la data înregistrării cauzei, însă nu și la data declinării, iar ulterior declinării cauzei la Tribunalul Tulcea, pârâta nu a mai invocat excepția necompetenței, acceptând astfel competența materială a acestei instanțe, astfel că această chestiune nu mai putea face obiectul altor dezbateri.

În ceea ce privește cel de al doilea capăt al cererii, s-a constatat că acesta are un caracter accesoriu, sens în care a operat prorogarea de competență în conformitate cu dispozițiile art. 17 C. proc. civ. Critica recurentei referitoare la faptul că instanța de apel a respins în mod greșit proba cu martori, în combaterea faptului că aceasta ar fi edificat construcția în litigiu, se apreciază că aceste susțineri privesc netemeinicia hotărârii, având în vedere că, chiar reclamanta a recunoscut faptul că s-a preluat un chioșc, dar nu s-a demonstrat care era starea acestuia, dacă era o construcție provizorie sau era o construcție zidită. Față de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei vizează greșita stabilire a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză, aspecte ce nu mai pot face obiectul analizei în această fază procesuală, având în vedere caracterul nedevolutiv al recursului și împrejurarea că recurenta a avut la dispoziție calea de atac a apelului, în care toate chestiunile invocate au fost puse în discuție și soluționate. În concluzie, față de cele ce preced, cu sublinierea că prin motivele de recurs, în realitate s-a urmărit să se repună în discuție mijloacele de probă și de apărare și că aceste chestiuni țin de temeinicie și nu de nelegalitate, Înalta Curte, conform art. 312 C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S. SRL Niculițel, iar potrivit dispozițiilor art. 274 din același cod, pârâta SC S. SRL Niculițel va fi obligată să-i achite intimatei-reclamante Comuna Niculițel prin Primar suma de 2000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanțelor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S. SRL Niculițel împotriva Deciziei civile nr. 176 din 16 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Obligă recurenta-pârâtă SC S. SRL Niculițel să-i achite intimatei-reclamante Comuna Niculițel prin Primar suma de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2014. Procesat de GGC - GV