ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 490/2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la 1 februarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 552.164 RON, reprezentând prejudiciu material.

Prin sentința civilă nr. 1630 din 4 octombrie 2017, Tribunalul Tulcea a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a obligat pârâtul B. la plata sumei de 552.164 RON reprezentând prejudiciul material către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul B. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 242 din 10 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția inadmisibilității și s-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1630 din 4 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L..

Împotriva deciziei civile nr. 242 din 10 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pârâtul B. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurentul B. susține că decizia atacată este nelegală fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - sens în care solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, iar pe fond respingerea acțiunii reclamantei ca nefondate.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul susține că prin decizia atacată instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor legale ce reglementează obligativitatea motivării hotărârii, neanalizând în fapt nici unul dintre elementele invocate de apelantul recurent prin cererea de apel formulată. Apar îndeplinite în acest mod condițiile privind admisibilitatea recursului privind prevederile legale menționate având în vedere că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din istoricul cauzei dezvoltat de recurent, acesta susține că reiese, în mod neechivoc, că raporturile juridice între apelantul B. și intimata S.C. A. S.R.L. sunt raporturi juridice contractuale. Potrivit art. 2280 C. civ. fidejusiunea (aval în materie comercială) reprezintă un contract și, prin urmare, răspunderea care putea fi atrasă în baza "faptei" de a semna instrumentul bancar invocat de reclamanta-intimată este o răspundere contractuală și nu una delictuală.

Această concluzie se impune prin prisma prevederilor art. 1350 alin. (3) C. civ. care reglementează, în mod expres, imposibilitatea utilizării de către una din părți a condițiilor mai favorabile din răspunderea civilă delictuală în loc de răspunderea civilă contractuală.

Sub un alt aspect, se arată că hotărârea apare ca nelegală având în vedere că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile privind atragerea răspunderii civile delictuale astfel cum sunt ele prevăzute de art. 1357-1371 C. civ., cu referire la inexistența unei fapte ilicite.

În ceea ce privește prejudiciul, instanța a reținut ca fiind îndeplinită condiția prejudiciului determinat de reclamantă la însăși suma prevăzută în instrumentul bancar arătând că prin avalizarea filei cec s-a creat reclamantei prejudiciul în cuantum egal cu suma pe care acesta o conținea.

În opinia recurentului, un asemenea raționament nu poate fi primit din moment ce societatea reclamantă S.C. A. S.R.L. și-a valorificat dreptul său de creanță prin înregistrarea în tabelul creditorilor întocmit în cadrul procedurii de insolvență deschisă față de debitoarea S.C. C. S.A.. Pe de altă parte, instanța nu arată în ce mod avalizarea unui instrument bancar poate fi de natură a crea un prejudiciu beneficiarului acestuia chiar și în ipoteza în care instrumentul respectiv a fost desființat în procedura penală. Raporturile juridice create cu ocazia emiterii avalului sunt raporturi de natură contractuală esențialmente de garantare și nu raporturi juridice delictuale.

Mai susține recurentul, că în același timp este necesară îndeplinirea condiției referitoare la legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, instanța reținând că raportul de cauzalitate rezultă cu evidență din modul în care apelantul a semnat instrumentul bancar în vederea retragerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței de către reclamantă.

Astfel, nu poate fi stabilită vreo legătură de cauzalitate în sens delictual între darea unui aval și neîncasarea instrumentului respectiv.

Față de aceste considerente și cu precădere din împrejurarea că instrumentul bancar a fost emis în garantare și nu ca un instrument de plată reiese, în mod neechivoc, lipsa oricărei forme de vinovăție în sens delictual pe care avalistul să o poată avea în legătură cu neîncasarea instrumentului de plată. Trebuie remarcat că fată de apelant nu există nicio probă care să ateste în vreun mod și cea mai ușoară culpă delictuală atunci când a semnat în calitate de avalist instrumentul bancar utilizat de reclamantă în dovedirea pretențiilor acesteia.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului în conformitate cu prevederile art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., asupra căreia a reținut următoarele:

În raport de aspectele criticate, din analiza memoriului de recurs se reține că acestea nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor evocate, întrucât criticile vizează de fapt aspecte de netemeinicie, având în vedere că recurentul nu a arătat în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii și nici nu s-a raportat la considerentele acesteia, ci a reluat identic argumentele expuse în cadrul apelului.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Astfel, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

În dezvoltarea recursului, recurentul susține în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce apare ca fiind nelegală având în vedere că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile privind atragerea răspunderii civile delictuale astfel cum sunt ele prevăzute de art. 1357-1371 C. civ., cu referire la inexistența unei fapte ilicite.

De asemenea, recurentul face trimitere la proba cu înscrisuri administrată în cauză și, totodată prezintă aspecte de fapt care țin de derularea relațiilor dintre părți, care nu pot fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzut limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o rejudecare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În consecință, se constată că recurentul nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și ce dispoziții legale au fost încălcate de către instanța de apel prin respingerea apelului său.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurentul nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), coroborate cu cele ale art. 487 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să conducă la aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentul-pârât B., în temeiul art. 489 alin. (2), raportat la art. 486 alin. (3) și la art. 496 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 242 din 10 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2020.