ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 301/2020

Deliberând asupra cauzei civile de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 16 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei C. SA București la plata sumei de 40.200 RON, reprezentând daune materiale produse ca urmare a accidentului din data de 03 noiembrie 2014, a sumei de 160.000 RON, reprezentând daune morale ca urmare a aceluiași accident și la plata dobânzilor legale pentru fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a sentinței, până la achitarea integrală a debitului.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în: onorariul de avocat, taxele judiciare de timbru, onorariul pentru expertiza judiciară, precum și cheltuielile pentru despăgubirea martorilor.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile C. proc. civ., ale Legii nr. 136/1995 și ale Normei ASF nr. 23/2014.

La data de 18 iulie 2017, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea, în parte, a acțiunii, în sensul respingerii cererii de acordare a despăgubirilor materiale și stabilirea despăgubirilor morale la nivelul unei sume rezonabile și proporționale cu prejudiciul produs reclamanților.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 205 din C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 162/30 ianuarie 2018, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. SA București și cu intervenienții D. și E.. A fost obligată pârâta C. SA la plata sumei de 30.000 RON către reclamanta A. și a sumei de 20.000 RON către reclamantul B. cu titlu de daune morale, la care se adaugă dobânda legală începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata integrală a debitului. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 150 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții au declarat apel reclamanții.

Prin Decizia nr. 167/C din 24 octombrie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 162 din 30 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Tulcea, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. SA și cu intimații-intervenienți E. și D..

Împotriva acestei hotărâri, au formulat recurs reclamanții B. și A., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

După expunerea situației de fapt, prin criticile formulate, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că hotărârea atacată este pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1371 C. civ.

Sub acest aspect, recurenții-reclamanți au arătat că în mod greșit instanța de apel a considerat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1371 C. civ., câtă vreme cauza pendinte are ca obiect obligarea asigurătorului la plata daunelor materiale și morale, ce își au izvorul în accidentul auto. Așadar, recurenții-reclamanți au considerat că temeiul acțiunii părții vătămate împotriva asigurătorului rezidă în răspunderea contractuală și în temeiul Legii nr. 136/1995, iar nu al răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, s-a apreciat de către recurenții-reclamanți că diminuarea daunelor morale ca urmare a unei presupuse culpe a victimei nu este legală, întrucât art. 1371 C. civ. nu este aplicabil în prezenta cauză.

Au mai susținut recurenții-reclamanți că aprecierea instanței de apel este una eronată prin raportare la situația de fapt concretă, la modalitatea de evaluare a daunelor, precum și în raport de întreaga jurisprudență a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, s-a mai susținut că, deși daunele morale nu pot fi cuantificate, totuși sumele acordate de către instanță în cauză sunt derizorii în raport cu prejudiciul suferit.

Printr-o altă critică, recurenții-reclamanți au arătat că instanța nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere care vizează obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a sentinței și până la achitarea integrală a debitului, sens în care au solicitat pronunțarea și asupra acestui capăt de cerere.

Cu privire la cheltuielile de judecată, recurenții-reclamanți au solicitat a se constata că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 452 alin. (1) C. proc. civ., întrucât pârâta nu le-a recunoscut pretențiile, în condițiile în care despăgubirile acordate reprezintă doar un sfert din suma solicitată; au solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

În consecință, recurenții - reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, obligarea pârâtei la plata sumei de 160.000 RON, reprezentând daune morale, și a sumei de 40.200 RON, reprezentând daune materiale; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a sentinței și până la achitarea integrală a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată la data de 01 aprilie 2019, intimata-pârâtă C. SA a invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursului, raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 16 februarie 2016, și data pronunțării hotărârii atacate - 24 octombrie 2018, anterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 874/2018.

În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 9 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva Deciziei civile nr. 167 din data de 24 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține că recursul este fondat și urmează a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed:

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1371 C. civ., în sensul că a fost reținută culpa concurentă a victimei în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe răspunderea civilă contractuală și pe prevederile Legii nr. 136/1995, iar nu pe răspunderea civilă delictuală.

Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanții și-au întemeiat, în drept, cererea pe dispozițiile C. proc. civ., ale Legii nr. 136/1995 și ale Normei ASF nr. 23/2014.

Aceștia au învederat tribunalului că autoturismul care a fost implicat în accident - marca x, înmatriculat sub nr. x, aflat în proprietatea autorului lor, era asigurat la C. SA, conform poliței de asigurare de răspundere civilă auto RCA seria x/25/C25/HP emisă la data de 10 iulie 2014, valabilă până la data de 24 iulie 2015; la momentul accidentului, autoturismul era condus de F..

Ca urmare a producerii accidentului, a fost deschis dosarul penal nr. x/2014, iar la data de 27 aprilie 2016 organele de urmărire penală au emis ordonanța de clasare a cauzei, motivat de faptul că și conducătorul autoturismului a decedat ca urmare a accidentului.

Cu privire la temeinicia cererii formulate, reclamanții au susținut că sunt întrunite condițiile de acordare a despăgubirilor în integralitate de către societatea de asigurare, având în vedere că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995.

De asemenea, au arătat că, potrivit Legii nr. 136/1995, asiguratorul va fi obligat la despăgubiri și în cazul în care cel care a produs accidentul este o altă persoană decât titularul poliței de asigurare referitoare la automobilul implicat în accident.

Cu referire la daunele materiale, au fost invocate dispozițiile art. 1531 alin. (2) C. civ., potrivit cărora prejudiciu material cuprinde atât pierderea suferită cât și beneficiul nerealizat.

Prin Sentința civilă nr. 162/30 ianuarie 2018, Tribunalul Tulcea, admițând în parte cererea de chemare în judecată, sub aspectul daunelor morale solicitate, a reținut că la data de 3 noiembrie 2014, defunctul G., în calitate de proprietar al autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, a încredințat acest bun defunctului F., spre a fi condus pe drumurile publice; deplasându-se pe DJ 229, la km 46+550 m, într-o curbă la stânga, conducătorul auto a pierdut controlul asupra direcției de mers, a pătruns cu autovehiculul într-un capăt de pod, a părăsit partea carosabilă și a plonjat într-un canal cu apă situat lângă Lacul Babadag.

Accidentul a avut ca urmare decesul conducătorului auto, F., al proprietarului mașinii, G., care ocupa scaunul din dreapta/față, dar și al ocupantului banchetei din spate.

Având în vedere decesul făptuitorului F., în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) lit. b), art. 314 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) și f) din C. proc. pen., prin Ordonanța din data de 2 aprilie 2016, emisă în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Babadag, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 192 din C. pen.

Proprietarul autoturismul implicat în accident, marca x, înmatriculat sub nr. x, defunctul G., era beneficiarul poliței de asigurare de răspundere civilă auto RCA seria x, emisă de pârâta C. SA la data de 10 iulie 2014, valabilă până la data de 24 iulie 2015.

Prin acțiunea pendinte, reclamanții au solicitat obligarea asiguratorului la plata unor daune materiale, reprezentând venituri de care ar fi beneficiat pe parcursul a 10 ani, în cazul în care acccidentul nu ar fi avut loc, cât și la plata de daune morale.

Cu referire la cererea de acordare a daunelor materiale, tribunalul a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule.

De asemenea, s-a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 50 din același act normativ (potrivit cărora despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces), cât și a prevederilor art. 51, care prevăd că despăgubirile se acordă și în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul.

A apreciat tribunalul că în cauză sunt incidente prevederile art. 49 alin. (2) din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare atât la emiterea poliței de asigurare, 10 iulie 2014, cât și la data producerii accidentului rutier, 3 noiembrie 2014, ulterior abrogate prin art. 75 din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Conform acestor prevederi norme legale: "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: (...)

a) cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative;

b) cheltuielile cu transportul cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea;

c) veniturile nete nerealizate și alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului și până la data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului;

d) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România."

A conchis această instanță că sunt fondate susținerile formulate în apărare, în sensul că daunele materiale pretinse nu sunt acoperite de polița de asigurare deținută.

În privința stabilirii daunelor morale pretinse, s-a reținut că, întrucât asiguratorul are obligația de a acoperi prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite, răspunderea asiguratorului fiind în legătură directă cu răspunderea asiguratului, în cauză sunt incidente și prevederile art. 1357 din C. civ., care prevăd că:, (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă."

Cum pârâta a recunoscut îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii conducătorului auto, în speță altă persoană decât asiguratul, însă a invocat și culpa victimei accidentului, care, în calitate sa de proprietar al vehiculului, l-a încredințat spre a fi condus pe drumurile publice de o persoană aflată sub influența alcoolului și, mai mult, și-a asumat riscul de a călători alături de aceasta, elemente de fapt ce rezultă din concluziile actului de finalizare a cercetărilor penale întreprinse și care nu au fost combătute de către reclamanți, sunt incidente și prevederile art. 1371 alin. (1) din C. civ., conform cărora: "În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o."

A reținut, de asemenea, tribunalul că aprecierea prejudiciului moral în cauză nu se rezumă la determinarea "prețului" suferințelor psihice determinate de pierderea unei persoane apropiate, precum soțul, respectiv tatăl, suferințe ce sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea tuturor consecințelor negative și a implicațiilor pe care le are o astfel de împrejurare în toate planurile vieții acestor urmași; în lipsa unor criterii științifice, exacte, pentru evaluarea cuantumului indemnizațiilor destinate reparării unor atare prejudiciilor morale, determinată de incompatibilitatea între caracterul nepatrimonial al daunelor și caracterul patrimonial al despăgubirii, în operațiunea de stabilire a despăgubirii, instanța va ține cont de circumstanțele concrete în care s-au produs consecințele dăunătoare, de concursul victimei la producerea rezultatului și de achiesarea parțială la pretenții.

Prin apelul declarat împotriva acestei sentințe, reclamanții au formulat critici privitoare la: cuantumul daunelor morale stabilite de către instanța de fond, neacordarea daunelor materiale rezultate din scăderea veniturilor reclamanților și neacordarea cheltuielilor de judecată.

Apelanții-reclamanți au criticat hotărârea primei instanțe și sub aspectul faptului că instanța de fond a diminuat în mod nelegal cuantumul daunelor morale oferite, apreciind că există o culpă a victimei accidentului care, deși nu se afla la volan, "și-a asumat riscul de a călători" cu un autoturism condus de o persoană aflată sub influența alcoolului.

În acest sens au arătat că, așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în mod constant, este lipsită de relevanță împrejurarea că respectiva faptă ilicită a fost săvârșită cu vinovăție, astfel că se impune acordarea în integralitate a despăgubirilor morale.

Curtea de apel, respingând apelul declarat de apelanții-reclamanți, a reținut, sub acest aspect, că la stabilirea nivelului despăgubirilor, trebuie avute în vedere și elementele la care face trimitere art. 1371 C. civ., respectiv situația în care victima contribuie la cauzarea prejudiciului. Astfel, s-a avut în vedere faptul că victima, aflată sub influența băuturilor alcoolice, a încredințat propriul autoturism unei alte persoane aflate, de asemenea, sub influența alcoolului, consimțind să fie transportat de către acesta din urmă, deși cunoștea starea în care se află.

Din perspectiva criticii de nelegalitate invocate, prin care s-a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1371 C. civ., în sensul că a fost reținută culpa concurentă a victimei în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe răspunderea civilă contractuală și pe prevederile Legii nr. 136/1995, iar nu pe răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte reține, sub un prim aspect, că în faza procesuală a apelului reclamanții nu au formulat critici prin care să pună în discuție faptul că, prin ipoteză, art. 1371 C. civ. nu ar fi aplicabil în cauză, în considerarea faptului că fundamentul raportului juridic obligațional nu ar fi reprezentat de răspunderea civilă delictuală, ci de răspunderea civilă contractuală.

Aplicarea dispozițiilor art. 1371 C. civ. a fost dedusă judecății în apel sub aspectul temeiniciei sentinței, apelanții-reclamanți susținând că, în situația dedusă judecății, nu se justifică reducerea cuantumului daunelor morale, iar nu faptul că prevederea legală enunțată este reglementată în materia răspunderii civile delictuale.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reține că fundamentul cererii ce chemare în judecată a fost reprezentat de Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în vigoare la data producerii evenimentului cauzator de prejudiciu, care la art. 50 dispune în sensul că: "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv.

Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului (...)."

De asemenea, potrivit art. 51 alin. (1) din același act normativ, "despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 și 50, se acordă și în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul."

Prin urmare, în speță, fundamentul răspunderii asigurătorului este repararea unui prejudiciu produs printr-o faptă ilicită provocată de un vehicul asigurat, vehicul care a fost condus de o altă persoană decât proprietarul, astfel că prevederile art. 1371 C. civ. nu sunt excluse, prin ipoteză, de la aplicare.

În ceea ce privește criticile prin care s-a susținut că decizia atacată este nelegală sub aspectul evaluării prejudiciului moral, Înalta Curte reține că instanța de apel, respingând criticile privitoare la cuantumul daunelor morale acordate de tribunal, a arătat că operațiunea de cuantificarea nu este rezultatul unui cumul aritmetic ca în cazul prejudiciului material, ci se face în funcție de durata atingerii aduse vieții persoanei sau a restrângerii drepturilor acesteia, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui supus restrângerii. Cuantificarea prejudiciului moral este rezultatul aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte. Această apreciere privește aplicarea criteriilor referitoare la consecințele negative, certe, însă nu palpabile și nici identice, suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Analizând aceste aspecte teoretice în raport de susținerile apelanților și de materialul probator administrat în cauză, curtea de apel a reținut că la data intervenirii evenimentului, victima se afla departe de familia sa, într-o altă localitate, consumând băuturi alcoolice, la un moment al zilei (orele 20.00) în care acesta ar fi trebuit să se alăture familiei sale. Această împrejurare coroborată cu lipsa altor elemente probatorii referitoare la viața de familie a victimei, nu pot contura imaginea unei vieți de familie afective satisfăcătoare al cărei sfârșit să releve suferințe adânci și o traumă exacerbată. De altfel, apelanții nu au indicat criterii concrete în raport cu fiul defunctului, mai precis în ce manieră s-a produs schimbarea vieții sale sa după accidentul tatălui său și de ce anume valori afective a fost lipsit după acest eveniment.

Înalta Curte reține că, deși este real că, în lipsa unor criterii predeterminate, stabilirea în concret a cuantumului daunelor morale este o operațiune lăsată la aprecierea instanțelor de fond, în speță, în examinarea criticilor formulate de apelanții-reclamanți, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva dreptului la viața familială.

Astfel, în ceea ce privește raporturile dintre părinți și copii, Curtea Europeană a decis în mod constant că noțiunea de "familie" avută în vedere de art. 8 din Convenție are drept consecință faptul că un copil care s-a născut într-o asemenea uniune juridică este inserat de plin drept în cadrul ei, respectiv că, din chiar momentul nașterii, între copil și părinții săi există o legătură constitutivă de viață de familie, iar evenimentele ulterioare nu o pot distruge decât în circumstanțe excepționale.

Or, având în vedere că jurisdicția europeană a statuat cu valoare de principiu în sensul că legăturile personale dintre părinte și copilul său reprezintă un element fundamental al vieții de familie, în plan procesual, sub aspect probator, această legătură naște o prezumție de existență a vieții de familie.

Prin urmare, prin respingerea criticilor din apel privitoare la situația reclamantului B., în considerarea faptului că "apelanții nu au indicat criterii concrete în raport cu fiul defunctului, mai precis în ce manieră s-a produs schimbarea vieții sale sa după accidentul tatălui său și de ce anume valori afective a fost lipsit după acest eveniment", curtea de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva dreptului la viața familială, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând în continuare criticile prin care recurenții-reclamanți au susținut că instanța nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru fiecare zi de întârziere de la data rămânerii definitive a sentinței, până la achitarea integrală a debitului, Înalta Curte reține că recursul urmărește să supună controlului de legalitate decizia pronunțată în apel.

Or, instanța de apel nu a fost învestită cu vreo cerere în sensul pretins de recurenți, cu atât mai mult cu cât prin Sentința civilă nr. 162/30 ianuarie 2018, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, admițând în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., a dispus obligarea pârâtei C. SA București la plata sumei de 30.000 RON către reclamanta A. și a sumei de 20.000 RON către reclamantul B. cu titlu de daune morale, la care se adaugă dobânda legală începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata integrală a debitului.

Pe cale de consecință, curtea de apel nu avea a se pronunța cu referire la capătul de cerere menționat de recurenții-reclamanți, critica fiind nefondată.

Cu referire la criticile vizând daunele materiale de 40.200 RON, Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat ca fiind legală soluția de respingere a acestui capăt de cerere, la judecata în fond, în considerarea dispozițiilor art. 49 pct. (2) lit. c) din Ordinul nr. 14/2011, care dispun în sensul că la stabilirea despăgubirilor se au în vedere, în caz de deces, veniturile nete nerealizate și alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului și până la data decesului, expres prevăzute la pct. 1 al aceluiași text legal, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului.

În recurs, recurenții-reclamanți nu au formulat critici prin care să pună în discuție legalitatea deciziei supuse controlului judiciar, respectiv nu au arătat în care ipoteză a prevederii legale sus-menționate se încadrează daunele materiale solicitate ori care sunt considerentele pentru care art. 49 pct. (2) lit. c) din Ordinul nr. 14/2011 nu ar fi incident în cauză.

Examinând în continuare criticile prin care s-a susținut că în mod greșit curtea de apel a validat raționamentul primei instanțe, în ceea ce privește exonerarea pârâtei de la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 454 C. proc. civ., conform căruia pârâtul nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, dacă a recunoscut pretențiile reclamantului, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, critici care, în drept, se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că sunt fondate.

Astfel, tribunalul a apreciat că, întrucât prin întâmpinarea formulată, pârâta a arătat că este de acord cu plata sumei de 27.000 RON pentru soție și a sumei de 18.000 RON pentru copilul major, urmează a fi obligată la plata sumei de 150 RON reprezentând taxă de timbru aferentă sumelor acordate peste nivelul propus prin întâmpinare.

Curtea de apel, la rândul său, a apreciat corect acest raționament, în considerarea faptului că obiectul cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de cererea de obligare a pârâtului la despăgubiri, iar pârâta a recunoscut obligația sa de plată, în discuție fiind cuantumul despăgubirilor.

Înalta Curte reține că noul C. proc. civ. a preluat la art. 454 regula care se regăsea și în vechea reglementare (art. 275), conform căreia pârâtul care a recunoscut pretențiile reclamantului, până la un moment procesual determinat, sub rezerva de a nu fi fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată, nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

În jurisprudența vechiul C. proc. civ., s-a reținut că pentru a fi incidentă această situație de excepție, este necesar ca recunoașterea pârâtului să fie expresă și integrală.

Or, cum în noua reglementare s-a păstrat aceeași regulă ca și cea înscrisă în art. 275 din C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte reține că o recunoaștere parțială a pretențiilor deduse judecății nu poate atrage aplicarea dispozițiilor art. 454 C. proc. civ., instanța fiind ținută în speță, în raport de soluția de admitere în parte a pretențiilor reclamanților, să facă aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

Pentru considerente expuse, reținând caracterul fondat al criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la aplicarea dispozițiilor art. 454 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva Deciziei civile nr. 167/C din 24 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva Deciziei civile nr. 167/C din 24 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 februarie 2020.

GGC - GV