ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 111/2021

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la 22 octombrie 2015, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților B. și C. la restituirea sumei de 415.000 euro cu titlu de plată nejustificată, în temeiul dispozițiilor art. 1341 C. civ., cu cheltuieli de judecată. 1. Sentința pronunțată de tribunal Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 240 din 17 februarie 2016, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive. A respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și C. ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Primul ciclu procesual 3.1. Deciziile pronunțate de curtea de apel Prin decizia nr. 144/C din 9 noiembrie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului, pe care a anulat-o și a fixat termen pentru evocarea fondului. Prin decizia nr. 64/C din 20 aprilie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca neîntemeiată. 3.2. Decizia pronunțată în recurs Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 4804 din 13 noiembrie 2018, a admis recursul reclamantului declarat împotriva deciziei pronunțate în apel, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Decizia pronunțată în apel după casare Prin decizia nr. 106/C din 10 octombrie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune. A respins acțiunea, ca nefondată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.. Prin cererea de recurs, reclamantul, prevalându-se de motivele cuprinse la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate. A învederat că pentru a pronunța hotărârea atacată, curtea de apel a reținut că, pe baza reperelor legislative cuprinse la art. 992 și art. 1092 din C. civ. din 1864, doctrina juridică a stabilit condițiile care trebuie îndeplinite pentru acțiunea în repetițiune, respectiv pentru restituirea plății nedatorate. Așa cum a constatat și curtea de apel, plata nedatorată este un fapt licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti pentru altul; faptul plății nedatorate dă naștere unui raport de obligații în temeiul căruia cel care a plătit este creditor al obligației de restituire a prestației executate, iar el care a primit plata este debitorul aceleiași obligații. Recurentul a menționat că în decizia atacată se regăsește analiza condițiilor plății nedatorate, inclusiv analiza celei de a treia condiții și anume faptul că plata trebuie făcută din eroare. Contrar celor reținute de instanța de apel recurentul susține că cele trei condiții ale plății nedatorate sunt îndeplinite în speță, după cum urmează: 1. Prima condiție constă în aceea că prestația pe care solvensul a executat-o trebuie să fi avut semnificația operației juridice a unei plăți, să fi fost făcută, așadar, cu titlu de plată indiferent de obiectul ei: o sumă de bani, un bun individual determinat sau un bun determinat prin caractere generice. Totodată, efectuarea plății, ca fapt material, trebuie să fie făcută cu voința fermă de a stinge o datorie. Dacă executarea prestației ar fi făcută fără intenția de a plăti o datorie cu alt titlu, se poate considera că are valoarea unui împrumut sau constituie o donație. 2. Cea de a doua condiție este aceea că datoria în vederea căreia s-a făcut plata trebuie să nu existe din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens și accipiens neinteresând dacă datoria nu a existat niciodată. 3. Cea de a treia condiție impune ca plata să se fi făcut din eroare, eroarea privind doar pe debitor, nu și pe creditor. Totodată, eroarea trebuie să fie determinantă, în sensul că în lipsa ei, plata n-ar fi făcută. În atare condiții, recurentul susține că acțiunea în repetițiune era admisibila, indiferent de caracterul absolut sau relativ al plății nedatorate și că nu înțelege ce a dorit instanța de fond de la reclamant, sau care a fost motivul pentru care nu a înțeles situația. Anume recurentul arată că situația se prezintă în sensul că obligația, datoria dintre părți, a fost de 985.000 euro pentru părțile sociale ale S.C. D. S.R.L., că s-a achitat un avans părți sociale, recunoscut de către pârâți într-un proces anterior, avans de 415.000 euro, dar că plata totală a fost de 1.450.000 euro. Recurentul a susținut că atâta timp cât a dovedit plata sumei totale de 1.450.000 euro, a dovedit, prin recunoașterea pârâților, că împrumutul dat societății pentru a scăpa de datorii a fost un avans părți sociale. Totodată arată că a depus dovada că singura obligație de plată era contravaloarea contractului de cesiune, caz în care situația a fost pe deplin lămurită. A considerat că și poziția procesuală a pârâților de pe întreg ciclul procesual a fost în avantajul său, solicitând a se observa că s-au axat exact pe ideea recunoașterii împrumutului dat societății, fără a explica măcar o dată ce a însemnat acea recunoaștere. A mai menționat că nu se poate pune problema unei alte datorii a reclamantului către pârâți, pentru că nici pârâții nu au făcut astfel de afirmații. Astfel, din întreg materialul probator, din poziția și din modalitatea în care au înțeles să se apere pârâții, recurentul susține că reiese că singura datorie a recurentului era de 985.000 euro, dar a achitat suma de 1.450.000 euro. O altă critică pe care a adus-o deciziei se referă la solicitarea de a se face aplicarea art. 358 C. proc. civ., arătând că se cuvine a se menționa faptul că instanța s-a rezumat doar a constata că pârâții au fost decăzuți din dreptul de a propune interogatoriul, fără a face vreo referire la solicitarea reclamantului. Or, și în situația în care instanța nu considera ca fiind întemeiată solicitarea sa avea obligația de a motiva respingerea acestei cereri. A solicitat a se avea în vedere faptul că în speță este vorba despre o plată nedatorată, ce se încadrează pe deplin în prevederile art. 1341 alin. (1) C. civ., aceasta însemnând că reclamantul, care a făcut o plată nedatorată, are dreptul la restituirea sumei ce a fost plătită nedatorat. A criticat susținerile instanței în sensul că plata s-a făcut în baza unui contract, deci ar fi fost datorată, deoarece reclamantul a plătit pârâților suma datorată potrivit contractului, însă a plătit în plus și suma a cărei restituire a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, mai ales că pârâții nu au făcut dovada faptului că a mai existat o altă datorie sau înțelegere între părți. A susținut că în speță nu poate fi vorba despre o obligație naturală, ci pur și simplu despre o plată nedatorată, situația încadrându-se pe deplin în prevederile art. 1341 alin. (1) C. civ., neputând fi vorba de o liberalitate sau o gestiune de afaceri, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 1341 alin. (2) din cod. A criticat și constatarea faptului că nu s-a probat caracterul eronat al plății, relativ la dispozițiile art. 1212 C. civ., acest aspect vizând starea de fapt, ce a fost pe deplin lămurită de către reclamant. A arătat că în speță nu poate fi vorba de aplicarea greșită a principiului "nimeni nu poate invoca propria culpa" câtă vreme prevederile art. 1341 C. civ. sunt foarte clare, statuând, fără echivoc, că cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire. Urmare a comunicării recursului, intimații - pârâți nu au formulat întâmpinări în cauză.

Procedura de filtru Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 decembrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a acordat termen de judecată, cu citare părți la 27 ianuarie 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul declarat de partea reclamantă A., Înalta Curte constată că este nefondat. În drept, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Plata lucrului nedatorat este reglementată prin dispozițiile art. 993 și art. 1092 din C. civ. de la 1864, respectiv prin dispozițiile art. 1341 și urm. din noul C. civ. Dispozițiile legale menționate prevăd că acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului (art. 993) și că orice plata presupune o datorie iar ceea ce s-a plătit fără sa fie debit este supus repetițiunii (art. 1092). Totodată, dispozițiile art. 992 din vechiul C. civ. statuează că cel ce, din eroare sau cu știință, primește aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit. Plata lucrului nedatorat este un fapt juridic, întrucât presupune executarea de către o persoană a unei obligații la care nu era ținută, aceasta crezând, în mod eronat, că este debitoare, respectiv, un fapt juridic licit, deoarece obligația restituirii nu are ca temei o faptă ilicită ci o manifestare de voință care este doar eronată, caz în care culpa părților nu este relevantă. În consecință, dreptul la acțiunea în restituire plată nedatorată (acțiunea în repetițiune) este recunoscut doar persoanei care plătește din eroare, în lipsa oricărei înțelegeri, având credința că este debitoare și că datorează plata. Când însă plata se face în baza unei înțelegeri prealabile intervenite între părți, cel care plătește știind că nu este debitor, condiția referitoare la eroare nu este îndeplinită. În acest caz, acțiunea în repetițiune nu poate fi primită, părțile având a se desocoti conform acordului lor de voință. În speță, subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că instanța de apel nu a stabilit corect situația de fapt și a statuat, în mod nelegal, că raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 992 și 1092 din C. civ. din 1864, respectiv, ale art. 1341 alin. (1) din noul C. civ., cu consecința respingerii acțiunii în repetițiune deduse judecății. În dezvoltarea criticii, partea reclamantă susține că instanța de apel nu a înțeles circumstanțele de fapt în care a plătit a doua oară suma de 415.000 euro, circumstanțe care, dacă ar fi fost corect constatate, impuneau concluzia contrară celei reținute prin hotărârea recurată, anume concluzia potrivit căreia partea pârâtă avea obligația de a-i restitui această sumă de bani. Partea reclamantă reiterează aspectele de fapt ale litigiului care, în opinia sa, impuneau concluzia că singura datorie stabilită în sarcina sa cu ocazia negocierilor avute cu partea pârâtă pentru a prelua S.C. D. S.R.L. era aceea de a plăti suma de 985.000 euro, reprezentând prețul părților sociale deținute de partea pârâtă la S.C. D. S.R.L. și că, de comun acord, părțile au convenit ca să plătească în avans, în contul acestei datorii, suma de 415.000 euro, cu titlu de împrumut. În atare condiții de fapt, partea reclamantă arată că nu datora la momentul încheierii contractului de cesiune de părți sociale plata în integralitate a prețului de 985.000 euro (ci doar a diferenței de preț cu luarea în considerare a sumei plătite cu titlu de avans), plata integrală a prețului fiind făcută din eroare, în considerarea raporturilor de prietenie dintre părți și cu credința că partea pârâtă îi va restitui suma 415.000 euro, conform înțelegerii anterioare. Cum a dovedit că a plătit pentru părțile sociale ce i-au fost cesionate de partea pârâtă nu suma de 985.000 euro, stabilită prin contract, ci suma de 1.450.000 euro și cum partea pârâtă a recunoscut faptul că suma de 415.000 euro pe care a împrumutat-o S.C. D. S.R.L. a avut ca scop ștergerea datoriilor societății (această sumă reprezentând, în realitate, un avans din prețul părților sociale ce urmau să-i fie cesionate), partea reclamantă pretinde că era îndreptățită la restituirea sumei de 415.000 euro. Sub aspect probatoriu, partea reclamantă susține că instanța de apel nu a dat relevanță juridică poziției procesuale a părții pârâte care, prin apărările formulate, pe de o parte, a recunoscut că suma de 415.000 euro a fost împrumutată societății pentru stingerea datoriilor și, deci, pentru achiziționarea părților sociale, și, pe de altă parte, nu a dovedit că pe lângă datoria de 985.000 euro, reprezentând prețul părților sociale ce i-au fost cesionate, ar mai fi avut vreo altă datorie care să justifice plata și a sumei de 415.000 euro. Totodată, partea reclamantă susține că instanța de apel a omis să dea relevanță juridică refuzului părții pârâte de a se înfățișa la interogatoriu și să constate acest fapt ca mărturisire completă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 358 C. proc. civ. Critica nu este fondată. Cu titlu prealabil se impune constatarea că raportului juridic dedus în concret judecății în procesul pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864, astfel cum corect a stabilit instanța de apel în considerarea normei de drept prevăzute de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011, caz în care analizarea criticilor de nelegalitate de către instanța de recurs se va realiza în raport de dispozițiile legale prevăzute de acest act normativ. Totodată, cât privește constatarea faptelor deduse judecății, astfel cum acestea rezultă din probatoriile administrate de părți, se impune mențiunea că aceasta este în sarcina exclusivă a instanțelor de fond, motiv pentru care nu poate face obiect al criticilor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În acest sens sunt dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinare care se realizează de instanța de recurs cu luarea în considerare a aspectele de fapt ale cauzei așa cum acestea au fost stabilite la judecata în fond a litigiului. Cât privește calificarea legală dată faptelor de instanța de apel și modul în care au fost respectate normele juridice, aceste aspecte se constituie într-o problemă de drept care cade sub incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., limite în care urmează a fi examinate criticile formulate de partea reclamantă prin recurs. Verificând susținerile părții reclamante formulate prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 octombrie 2015 și prin concluziile orale, Înalta Curte constată că instanțele de fond au statuat în mod corect că au fost învestite cu judecata unei acțiuni în restituire plată nedatorată, întemeiate pe dispozițiile art. 993 din vechiul C. civ. Rezultă că partea reclamantă a solicitat obligarea părții pârâte la restituirea sumei de 415.000 euro, parte din suma de 985.000 euro pe care a plătit-o cu titlu de preț la momentul autentificării, sub nr. x/19.12.2009 de BNP E., a contractului de cesiune părți sociale, sub motiv că această sumă a fost plătită deși nu era datorată. În justificarea repetițiunii, partea reclamantă a susținut că suma de 415.000 euro fusese plătită anterior cu titlu de împrumut, conform înțelegerii părților, anume la momentul încheierii contactului de împrumut autentificat sub nr. x/11.12.2009 de BNP E.. Partea reclamantă a mai susținut că a plătit suma de 415.000 euro și a doua oară, la momentul autentificării contractului de cesiune de părți sociale, în considerarea înțelegerii avute cu partea pârâtă și, respectiv, a promisiunii de restituire asumate de această parte. Potrivit constatărilor de fapt ale instanțelor de fond, partea reclamantă, în calitate de împrumutător, a încheiat un prim contract, autentificat sub nr. x/11.12.2009 de B.N.P. E. cu S.C. D. S.R.L. (la care partea pârâtă era acționară) prin care a împrumutat societății suma de 415.000 euro, cu obligația de restituire a împrumutului la data scadenței, 11.11.2010, și nu părții pârâte, astfel cum s-a statuat și prin sentința civilă nr. 239/2014 pronunțată de Tribunalul Tulcea. Printr-un al doilea contract, autentificat sub nr. x/19.12.2009 de BNP E., partea reclamantă, în calitate de cesionar, a achiziționat de la partea pârâtă, în calitate de cedent, părțile sociale deținute de aceasta la S.C. D. S.R.L., anume, un număr de 289 părți sociale de cedentul B. și un număr de 343 părți sociale de cedentul C., pentru prețul total de 985.000 euro. Plata sumelor de 415.000 euro și de 985.000 euro s-a făcut de partea reclamantă la momentul încheierii contractelor menționate, conform clauzelor stipulate. În atare condiții de fapt, care sunt reiterate și prin memoriul de recurs, instanța de apel a statuat în mod corect că sumele de 415.000 euro și de 985.000 euro (care totalizează 1.400.000 euro) au fost plătite de partea reclamantă către S.C. D. S.R.L. și, respectiv, către partea pârâtă, în baza înțelegerilor consemnate în actele autentice mai sus arătate (necontestate de partea reclamantă), prima sumă de bani cu titlu de împrumut și cea de-a doua cu titlu de preț al părților sociale cesionate. Constatând că sumele de bani menționate au fost plătite de partea reclamantă în baza unor convenții încheiate cu partea pârâtă și nu din eroare, instanța de apel a reținut în mod corect că raportului juridic dedus judecății nu îi sunt incidente dispozițiile art. 993 C. civ. Concluzia s-a impus întrucât, la momentul plății sumei de 985.000 euro, partea reclamantă, potrivit propriilor apărări, știa că nu datorează și suma de 415.000 euro, însă a plătit-o sub motiv că ar fi acceptat promisiunea asumată de partea pârâtă de a îi restitui această sumă de bani în considerarea împrumutului dat societății S.C. D. S.R.L. și care, potrivit altei înțelegeri, ar fi reprezentat un avans din prețul părților sociale. Ca atare, constatând, rezultat al evaluării probatoriilor administrate, că partea reclamantă nu a dovedit că ar fi plătit din eroare părții pârâte suma de 415.000 euro, adică având credința că este debitoare și că datorează plata, instanța de apel a statuat în mod corect că acțiunea în repetițiunea nu poate fi primită. Așa fiind, critica părții reclamante formulată prin recurs cu privire la soluția de respingere a acțiunii în repetițiune dedusă judecății se dovedește a fi nefondată. Dată fiind constatarea privind neîndeplinirea condițiilor plății nedatorate prevăzute de dispozițiile art. 993 C. civ., instanța de apel nu avea a examina și apărările părții reclamante relative la conduita procesuală a părții pârâte, astfel cum eronat se invocă prin recurs, deoarece atare considerente erau indiferente în raport de cele care au impus soluția adoptată. Prin respectivele apărări partea reclamantă a susținut că în condițiile în care partea pârâtă a recunoscut că împrumutul în sumă de 415.000 euro a avut ca scop stingerea datoriilor S.C. D. S.R.L. în vederea realizării cesiunii părților sociale și nu a dovedit existența în sarcina sa a unor datorii până la concurența sumei totale de 1.400.000 euro, se impunea constatarea că suma de 415.000 euro plătită inițial a reprezentat, în realitate, un avans din prețul părților sociale, iar cea plătită a doua oară, la momentul autentificării contractului de cesiune de părți sociale, era nedatorată și supusă repetițiunii. Aceste argumente nu prezintau însă relevanță în litigiul pendinte, în care instanța de judecată a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în repetițiune, întemeiate pe dispozițiile art. 993 C. civ., caz în care, prealabil analizării pe fond a pretenției de restituire (analiză în care argumentele invocate ar fi putut fi pertinente), instanța avea a statua dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile plății nedatorate. De altminteri, contrar susținerilor părții reclamante, aceste apărări au fost analizate de instanța de apel care a constatat că împrejurarea că, în perioada negocierilor, pârâții l-ar fi asigurat pe reclamant că îi vor restitui diferența de preț de 415.000 euro, rămâne la nivelul unei simple afirmații nedovedite câtă vreme reclamantul nu a depus nici un înscris din care să rezulte termenii acestei convenții, nefiind stabilită data până la care ar fi urmat să se facă restituirea și nici în ce proporții fiecare dintre pârâți ar fi trebuit să realizeze restituirea. Pentru același considerent, al lipsei de pertinență în raport de considerentele decisive care au impus soluția de respingere a acțiunii în repetițiune, instanța de recurs nu poate primi nici critica părții reclamante privind omisiunea instanței de apel de a primi și de a motiva solicitarea sa de a se socoti refuzul părții pârâte de a se înfățișa la interogatoriu ca mărturisire completă, în condițiile art. 358 C. proc. civ. De altminteri, se observă că partea reclamantă apreciază în mod eronat relevanța acestui argument invocat în apărare, apreciind că dacă ar fi fost primit de instanța de apel ar fi condus la admiterea acțiunii în repetițiune chiar dacă nu erau dovedite condițiile plății nedatorate, astfel cum acestea sunt prevăzute de dispozițiile art. 993 C. civ. Concluzia părții reclamante este eronată, întrucât, astfel cum s-a arătat, soluția instanței de apel s-a sprijinit pe faptul nedovedirii uneia dintre condițiile plății nedatorate, anume a celei referitoare la eroarea în care partea reclamantă a pretins că s-ar fi aflat la momentul plății sumei de 415.000 euro, condiție a cărei neîndeplinire impunea soluția de respingere a acțiunii în repetițiune indiferent de poziția procesuală a părții pârâte. Așa fiind, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de partea reclamantă, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,