ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 111/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Judecătoriei Tulcea și înregistrată sub nr. x/2015, la data de 07 aprilie 2015 reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de risc și de adaptare achitat la momentul încheierii contractului, obligarea la restituirea sumelor reținute abuziv din cont în executarea convenției de credit nr. x/11.01.2008, respectiv 6.632 CHF și 1.287 CHF, eliminarea acestor comisioane din convenție și perceperea doar a dobânzii fixe; pentru sumele constatate a fi reținute ilegal, în baza reciprocității în clauze, obligarea pârâtei la plata de dobânzi și dobânzi penalizatoare în cuantum și în același mod de calcul pe care banca le aplică în caz de neplată; revizuirea retroactivă a nivelului dobânzii conform pct. 4.3 din convenție; obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, curs majorat cu mai mult de 10%, cu cheltuieli de judecată.

La data de 31.08.2015, reclamanții au depus la dosar o cerere adițională prin care au arătat că înțeleg să cheme în judecată în calitate de pârâtă pe E..

Prin sentința civilă nr. 3605 din data de 04 decembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Tulcea s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Tulcea și s-a declinat cauza în favoarea Tribunalului Tulcea.

La Tribunalul Tulcea cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 274 din 22 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosar nr. x/2015, s-a dispus respingerea excepțiilor invocate, ca nefondate.

Totodată, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții B., A. și C., în contradictoriu cu pârâții S.C. D. S.A., E. și F., ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri au promovat apel reclamanții B., A. și C., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 751 din 22 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul - litigii cu profesioniștii - promovat de apelanții reclamanți B., A. și C., împotriva sentinței civile nr. 274 din 22 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații pârâți D. S.A., E. și F. S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 751 din 22 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții B. și A. și C. au declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1050 din 16 mai 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanții C., A. și B. împotriva deciziei civile nr. 751 din 22 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a Ii-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a Il-a Civilă sub număr de dosar x/2015

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 545/2019 din 30 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, a fost respins ca nefondat apelul promovat de apelanții reclamanți B., A. și C., împotriva sentinței civile nr. 274 din 22 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații-pârâți D. S.A., E. și F. S.A..

Reclamanții B. și A. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 545/2019 din 30 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, invocând motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, după o scurtă prezentare a situației de fapt, recurenții critică decizia atacată, susținând, în esență, că, față de caracterul devolutiv al apelului, Curtea de Apel avea obligația de a analiza toate capetele de cerere ale acțiunii chiar dacă în motivele de apel nu s-a solicitat analizarea capătului de cerere privitor la conversia monedei de acordare a creditului.

Astfel, solicită ca instanța de recurs să analizeze și acest aspect.

In ceea ce privește capătul de cerere privitor la comisionul de acordare, solicită a se avea în vedere faptul că acesta reprezintă un cost al contractului de credit impus de majoritatea băncilor și plătit de consumator. În opinia recurenților, acesta contravine prevederilor O.U.G. nr. 50/2010.

In contractul părților la capitolul V punctul 5.1., mai arată recurenții, este prevăzut și un comision de analiză în afara comisionului de acordare. Inserarea unor astfel de comisioane încalcă dreptul consumatorului la o informare precisă și corectă, drept reglementat de articolul 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, fiind, totodată, și o practică de natură comercială incorectă, care are drept scop și ca efect deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor.

In acest contract de credit nu este prevăzută modalitatea de calcul a acestor comisioane, justificarea muncii depuse de bancă pentru a acoperi pretențiile financiare ridicate prin perceperea acestor costuri sau de ce acest comision este în procent din suma împrumutată și nu raportat la volumul de muncă depus sau complexitatea analizării dosarului clientului.

Articolul 15 din Legea nr. 190/1999 prevede că în sarcina împrumutatului vor fi puse doar cheltuieli aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și a altor garanții, după caz. Așadar, nu se face nicio mențiune referitoare la încasarea comisionului de acordare.

Recurenții mai susțin că, în speță, comisionul de administrare nu are o contraprestație efectivă, respectiv băncile au înțeles să adauge aceste comisioane doar pentru a spori în mod ilegal dobânda contractuală.

C.J.U.E. a decis asupra faptului că lipsa unei enumerări exhaustive a serviciilor bancare ce urmează a fi prestate în schimbul unor comisioane percepute de bancă, nu este, ut singuli, de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nu conduce automat la concluzia că acea clauză, care prevede perceperea unui astfel de comision bancar, este abuzivă și lovită de nulitate în sensul Legii 193/2000.

În concluzie, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, motivat de împrejurarea că decizia civilă nr. 751 din 22 noiembrie 2017 a fost recurată, calea de atac fiind admisă de instanța de recurs, iar prezentul recurs vizează în mod cert decizia nr. 751 din 22 noiembrie 2017, deși o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 22 septembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2021 a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului, pentru considerentele reținute în cuprinsul acesteia, și a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Critica recurenților-reclamanți prin care se susține că, față de caracterul devolutiv al apelului, instanța de prim control judiciar avea obligația de a analiza toate capetele de cerere ale acțiunii, chiar dacă în motivele de apel nu s-a solicitat examinarea petitului privitor la conversia monedei de acordare a creditului este nefondată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază faptul că în analiza cererii de apel instanța era ținută, potrivit art. 477 și 478 din C. proc. civ., de limitele efectului devolutiv al apelului, determinate, pe de o parte de ceea ce s-a apelat și, pe de altă parte, de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, astfel că analiza instanței nu se poate extinde, din oficiu, asupra unor aspecte care nu au fost criticate prin cererea de apel sau care nu au constituit temei al cererii de chemare în judecată.

În cauză, însă, deși instanța de apel a reținut că reclamanții nu au formulat critici sub acest aspect, se constată că s-a oferit un răspuns petitului privitor la conversia monedei de acordare a creditului din perspectiva cauzei inițiale a acțiunii, respectiv prevederile Legii nr. 193/2000, cu referire la încălcarea legislației privind protecția consumatorului.

Astfel, așa cum a constatat instanța de apel, tribunalul a reținut că nu se poate converti moneda în care a fost acordat creditul, din CHF în RON, întrucât atât C. civ. din 1864 prin art. 1578, cât și noul C. civ., prin art. 2164, consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia.

A mai constatat instanța de apel că, în condițiile în care clauza de la art. 2.4 din contract traduce în plan contractual principiul consacrat în C. civ. privind obligativitatea restituirii împrumutului în moneda acordată, în mod corect, tribunalul a reținut că nu poate fi eliminată această obligație stabilită în sarcina reclamanților și nu se poate astfel converti moneda creditului.

În plus, se constată că, în apel, reclamanții au invocat ca motiv al conversiei teoria impreviziunii, schimbând cauza acțiunii privind conversia monedei în care a fost contractat creditului.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi".

Manifestarea de voință exprimată în cererea de apel de către reclamanți, în sensul schimbării cauzei acțiunii prin susținerile expuse cu privire la teoria impreviziunii, nu poate fi avută în vedere, întrucât excedează cadrului procesual, astfel cum acesta a fost determinat prin cererea de chemare în judecată, după cum impun dispozițiile legale anterior citate.

Susținerile privind teoria impreviziunii, formulate direct în apel, sunt contrare interdicției instituite de prevederile menționate, de a se modifica în apel cauza acțiunii invocate în fața primei instanțe.

Prin urmare, Curtea de Apel București, în mod corect, a reținut că cererea apelanților-reclamanți referitoare la impreviziune reprezintă o cauză nouă a acțiunii, ce nu a fost invocată și analizată în primă instanță, iar, conform prevederilor, art. 478 alin. (3) C. proc. civ. apărările privind teoria impreviziunii nu pot fi analizate.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare sunt nefondate, reținându-se că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE.

Între părți, s-a încheiat contractul nr. x/11.01.2008, în cadrul căruia la cap. V art. 5.1 părțile au stipulat care sunt comisioanele și costurile aferente creditului, și anume: la lit. b) comision de acordare (1287,60 CHF), reprezentând 2% din valoarea totală a creditului și la lit. c) comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din lege, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația română, în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, rezultă că pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru.

În considerarea acestor reglementări, a reținut instanța de apel, în ceea ce privește comisionul de acordare și comisionul de administrare, că atât modul de calcul, cât și modalitatea de plată - la acordarea creditului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat, respectiv - 0,15% lunar din soldul creditului, au fost prevăzute în mod clar în clauzele contractuale, într-un limbaj clar și care permite oricărui consumator mediu informat să determine, încă de la momentul semnării contractului, în mod neechivoc, cuantumul acestor comisioane și obligația de plată ce îi incumbă. De asemenea, s-a reținut că, prin raportare la suma totală împrumutată, comisionul de acordare reprezintă, în fapt, un procent de 2% din valoarea totală a creditului, iar comisionul de administrare un procent de 0,15% pe lună din valoarea soldului creditului, procente care nu determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așa cum s-a arătat, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din aceeași lege.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din contractul de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

Prin această hotărâre au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza precizată anterior, Curtea de la Luxembourg a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la data de 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează doar comisionul de acordare, Înalta Curte reține că același raționament este valabil și în privința comisionului de administrare.

Astfel, în cauză, instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare credit și comisionul de acordare credit și a reținut că aceste clauze au fost exprimate în mod clar atât din punctul de vedere al modalității de plată, cât și sub aspectul modului de calcul al sumei percepute cu acest titlu, consumatorii având posibilitatea să prevadă, pe baza unor criterii fără echivoc, cuantumul acestor comisioane și obligația de plată ce le incumbă.

Prin urmare, procedând la analiza condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanța de apel, a constatat, în mod corect, că simpla inserare a comisionului de acordare în contract nu conferă caracter abuziv respectivei clauze, cuantumul acestuia (1287,60 CHF) și faptul că se plătește o singură dată, la semnarea contractului de credit nefiind în măsură a afecta în mod grav echilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților. În plus, inserarea acestui comision este justificată prin existența unei contraprestații a băncii, nevoită, la rândul său, a efectua cheltuieli aferente operațiunilor bancare naționale și internaționale în scopul obținerii sumelor ce fac obiectul creditării și punerii acestora la dispoziția împrumutatului.

Totodată, în ceea ce privește comisionul de administrare lunar, instanța de prim control judiciar a reținut că procentul de 0,15% ce se aplica la soldul creditului nu determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În concluzie, întrucât s-a constatat caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin rațiuni obiective, sunt percepute în legătură cu activități efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoștință de cauză de consumatori, care au avut reprezentarea acestor costuri, precum și faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în mod legal s-a apreciat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea lor.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 545/2019 din 30 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2022.