ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2551/2022

Ședința publică din data de 6 decembrie 2022

Asupra recursului, din actele și lucrările dosarului reține următoarele:

- constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei contractuale prevăzute la art. 6.1 din contractul de credit nr. x din 31.05.2007, referitoare la comisionul de analiză în valoare de 2% "flat", comisionul de gestiune în valoare de 0,25% calculat la soldul creditului și comisionul de rambursare anticipată;

- obligarea pârâtei la plata sumelor achitate în baza clauzelor considerate ca fiind abuzive, prin care au fost impuse în sarcina reclamantei comisioanele de analiză, de gestiune a creditului, de rambursare anticipată și, de asemenea, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale conform O.G. nr. 9/2000 în perioada de aplicare, respectiv a dobânzii legale remuneratorii potrivit O.G. nr. 13/2011, aferentă sumelor de restituit, de la data plății și până la data restituirii efective;

- constatarea caracterului abuziv și, implicit, a nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 5.1, 5.3 și 5.4 din contractul de credit nr. x din 31.05.2007, referitoare la obligația de a restitui creditul prin plata ratelor lunare calculate în CHF, la cursul practicat de bancă în ziua debitării automate a conturilor împrumutatului, stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 1,9861 RON/CHF, curs aplicabil de la data semnării contractului, pe toată perioada de derulare a acestuia și obligarea pârâtei să restituie reclamantei toate sumele achitate în plus, rezultate din diferența de curs valutar, cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la restituirea sumelor de către pârâte.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2), art. 4 și art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 992 C. civ., art. 970, art. 981 C. civ. de la 1864, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011, art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 469/2002.

Prin notele de ședință din 25.01.2017, reclamanta a precizat valoarea sumelor solicitate, respectiv suma achitată cu titlu de comision de analiză în cuantum de 3.135 CHF, reprezentând suma de 5.991,93 RON, iar cea achitată cu titlu de comision de gestiune în perioada 31.05.2007-08.03.2016 în cuantum de 20.210,41 RON.

Prin sentința civilă nr. 130 din 26.01.2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, iar prin sentința civilă nr. 475 din 30.10.2017, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis excepția necompetenței materiale, s-a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj și s-a dispus sesizarea Curții de Apel Cluj pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 394 din 14.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a stabilit competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

În data de 20.04.2018 reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a D. S.P.A. iar la 7 iunie 2018 E. S.A. a formulat cerere de intervenție în temeiul art. 39 raportat la art. 62 C. proc. civ.

Prin încheierea din 27.04.2018, instanța a dispus introducerea în cauză a societății D. SPA și a E. S.A.

Prin sentința civilă nr. 1449 din 21.09.2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute de art. 6.1 din convenția de credit nr. 13 din 31.05.2007 doar în ceea ce privește mențiunile referitoare la comisionul de analiză în valoare de 2% "flat" și comisionul de gestiune în valoare de 0,25% calculat la soldul creditului.

A fost obligată pârâta C. să achite reclamantei suma de 5.991,93 RON, reprezentând comision de analiză încasat în temeiul convenției nr. 13 din 31.05.2007 și dobânda legală aferentă acestei sume ce se va calcula de la momentul perceperii acestei sume și până la restituirea efectivă, precum și sumele percepute cu titlu de comision de gestiune în temeiul contractului de credit în perioada 31.05.2007-06.12.2011 și a dobânzii legale aferente acestor sume, ce se va calcula începând cu data perceperii fiecărei sume cu acest titlu și până la achitarea integrală a debitului.

Au fost respinse restul pretențiilor ca neîntemeiate.

A fost obligată pârâta C. să achite suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reclamantei, reprezentând parte din onorariul avocațial pretins.

De asemenea, a fost obligată reclamanta să achite în favoarea pârâtei E. S.A. suma de 1.500 RON, reprezentând parte din onorariul avocațial pretins.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe a formulat apel și pârâta E. S.A., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate, cu consecința respingerii în tot a acțiunii ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 656 din 23.11.2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-au respins apelurile declarate.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că au fost încălcate normele de procedură prevăzute la art. 14 alin. (5), (24)8 alin. (1) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a omis să pună în discuția părților și să se pronunțe asupra excepției prescripției dreptului de a solicita sumele achitate cu titlu de comisioane și dobânda aferentă acestora, deși reține că a fost invocată.

De asemenea, recurenta precizează că potrivit art. 18 din Decretul nr. 167 din 21 aprilie 1958 "instanța judecătorească și organul de arbitraj sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris".

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că întreaga motivare a instanței de apel are la bază o interpretare greșită a textelor de lege aplicabile în cauză privind transparența clauzelor considerate ca fiind abuzive.

În acest sens, recurenta susține că instanța de apel în mod greșit a interpretat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, considerând îndeplinite condițiile privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

În egală măsură, recurenta apreciază că intervenția instanței de apel asupra componentelor de preț ale contractului de credit constituie o imixtiune oprită atât de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât și de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, rata dobânzii, alături de comisioane reprezintă prețul contractului, respectiv elementul cheie despre care Banca își informează Clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenței între bănci.

Așadar, potrivit celor evocate, fiind incidentă în speță excepția prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nu se poate trece la controlul asupra caracterului abuziv al celor două clauze din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv la analiza caracterului negociat al clauzelor, existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, precum și absența bunei-credințe.

Potrivit recurentei, în condițiile în care limbajul utilizat în contract este unul cât se poate de limpede, este exclusă ab initio orice analiză a instanței de control în ceea ce privește celelalte condiții prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește caracterul negociat al clauzelor, recurenta consideră că reclamanta a avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale în întregime și trebuia să cunoască acest lucru de la încheierea contractului, necunoașterea drepturilor și obligațiilor ce îi revin neputând fi imputabilă băncii.

Pe de altă parte, în analiza încălcării acestui principiu, instanța trebuia să aibă în vedere și principiul ofertării și contra-ofertării, potrivit căruia, la momentul încheierii contractului de credit, banca a emis o ofertă cu privire la condițiile de creditare. Așadar, în lipsa emiterii unei contraoferte de către consumator, în conformitate cu raționamentul mai sus arătat, se prezumă că împrumutatul a acceptat oferta băncii care conținea condițiile de creditare ce au format obiectul contractului de credit.

Referitor la cerința relei-credințe a băncii, recurenta susține că la momentul încheierii contractului de credit, buna-credință a comerciantului se putea raporta la dispozițiile art. 970 alin. (2) C. civ., respectiv convențiile obligă la "toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa".

Din dispozițiile legale evocate rezultă că se poate reține reaua-credință a profesionistului la încheierea contractului în acele situații în care, raportat la condiția consumatorului, profesionistul ar trebui să prevadă cu suficientă ușurință că respectivul consumator nu ia o decizie în deplină cunoștință de cauză, respectiv că nu își înțelege drepturile și obligațiile pe care și le asumă, consimțământul său fiind în acest caz unul viciat, iar toate aceste aspecte trebuie dovedite.

Având în vedere că buna-credință se prezumă, rezultă că pentru a interveni sancțiunea nulității trebuie să se demonstreze incidența unor factori extrinseci contractului care au condus la vicierea consimțământului dat de către consumator. Or, o astfel de demonstrație nu se poate realiza, așa cum s-a încercat în prezenta cauză, doar cu elemente intrinseci ale contractului sau cu speculații fără fundament.

Potrivit recurentei, clauzele au fost exprimate în termeni simpli, obișnuiți, astfel încât o persoană cu un minim de pregătire și interes putea avea o reprezentare a efectelor contractelor pe care și le asumă și despre care declară că i-au fost explicate și au fost înțelese, contrar celor reținute de instanța de apel.

Recurenta menționează că la analiza bunei-credințe trebuie avut în vedere faptul că atât contractul utilizat, cât și ofertele băncii au fost prezentate reclamantei înainte de acceptarea acestora prin semnătură, astfel cum rezultă din faptul că cererea de acordare a creditului a fost înaintată de acesta la o dată ulterioară semnării ei, dar și din faptul că reclamanta a înțeles să pună la dispoziția băncii documentele ce adeveresc veniturile sale, în etapa de analiză financiară și a bonității clientului, anterior încheierii contractului.

Prin urmare, arată recurenta că anterior semnării contractului reclamanta luase deja decizia de a contracta creditul acordat, fiind în deplină cunoștință a condițiilor acestuia, neputându-se reține că banca nu a asigurat informarea precontractuală.

În acest context, recurenta menționează că declararea nulității pentru caracter abuziv al clauzelor nu reprezintă o adaptare a contractului în funcție de necesitățile împrumutatului, ci o veritabilă sancțiune pentru comerciantul abuziv, care a indus în eroare consumatorul, ascunzându-i la momentul încheierii contractului toate obligațiile pecuniare ce îi incumbă.

Așadar, recurenta susține că înțelesul clauzelor defăimate ca abuzive este clar, iar, pe de altă parte, reclamanta nu a probat că ar fi cerut explicații băncii, iar aceasta din urmă a refuzat să i le ofere.

În ceea ce privește condiția de a se fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, recurenta susține că echilibrul contractual nu echivalează cu egalitatea perfectă între drepturile și obligațiile părților, o astfel de presupunere și interpretare a raporturilor juridice echivalând cu lipsirea de efecte juridice a alin. (6) a art. 4 din Legea nr. 193/2000 care stabilește foarte clar că natura abuzivă a unei clauze nu are legătură cu raportul calitate-preț.

Echilibrul contractual amintit de legiuitor se referă la condiția de a exista o contraprestație pentru fiecare componentă de cost și nicidecum la o echivalență valorică a obligațiilor asumate de părțile contractului, fiecare dintre obligațiile asumate având un drept corelativ, precum și o justificare reală și rezonabilă.

În ceea ce privește comisionul de analiză a creditului, contrar instanței de apel, recurenta susține că acest comision de analiză a creditului reprezintă costul suportat de bancă pentru serviciile de analiză a documentației prezentate de client pentru acordarea creditului.

Recurenta consideră că acest comision este perceput pentru analiza dosarului, ceea ce presupune procesarea cererii de finanțare, costul cu analiștii de credite și procesarea datelor, sisteme automatizate de analiză, copierea documentelor necesare, accesarea bazelor de date tip CIP și CRB, etc. În vederea realizării tuturor acestor activități banca avansează cheltuieli cu resurse umane, logistică, telefonie și aplicații informatice, interogare baze de date, care urmează a fi recuperate doar în cazul semnării contractului de credit, în caz contrar, banca asumându-și pierderea.

De asemenea, cuantumul acestui comision poate fi ușor stabilit întrucât este exprimat într-un procent fix aplicat la valoarea inițială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaște încă de la început ce sumă urmează să plătească pentru acordarea creditului.

În concluzie, recurenta consideră că respectiva clauză contractuală privind comisionul de analiză credit este exprimată într-un mod clar și inteligibil, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la comisionul de gestiune, recurenta susține că acesta este prevăzut de dispozițiile art. 9

3

lit. d) teza I din Ordonanța nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Totodată, recurenta menționează că acest comision a fost definit pe înțelesul oricărui consumator mediu care, cu un minim de cunoștințe generale, putea înțelege noțiunea de gestiune și o putea asocia cu serviciile prestate de bancă în schimbul acestui tip de comision.

În continuare, recurenta precizează că instanța de apel în mod greșit a reținut că banca nu a argumentat de ce s-ar impune perceperea unui asemenea comision și cuantumul acestuia.

Recurenta susține că acest comision este reglementat în cuprinsul dispozițiilor legale evocate și nu era necesară definirea sau explicitarea sa în cuprinsul contractului de credit.

De altfel, arată recurenta că până a se ajunge la intrarea efectivă în posesia banilor și la utilizarea acestora, banca prestează clientului o serie de servicii, respectiv primește cererea de acordare a creditului, verifică documentația depusă în vederea acordării creditului, verifică îndeplinirea condițiilor necesare în acest sens, ceea ce implică utilizarea de personal, de timp și de bani din partea băncii. Pentru aceste servicii, care profită clientului împrumutat, este firesc ca și costurile să fie suportate de către acesta.

De asemenea, după acordarea creditului, stabilirea și calcularea dobânzii, urmărirea scadențelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare în cazul în care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activități de gestionare a creditului, care implică din nou costuri, resurse de personal și resurse financiare.

Comisionul de gestiune se calculează prin raportare la soldul creditului, astfel încât, pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestui comision scade, potrivit susținerilor recurentei.

Totodată, legiuitorul a prevăzut legalitatea unui comision de gestiune care să acopere costurile administrării contului prin care se derulează plățile creditului acordat, ulterior încheierii contractului de credit, prin dispozițiile art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, importantă fiind voința legiuitorului de a acoperi o lacună legislativă.

Mai mult, cuantumul comisionului de gestiune a fost evidențiat atât în cuprinsul contractului, cât și a graficul de rambursare, care face parte integrantă din contractului de credit.

În aprecierea recurentei nu poate fi considerată îndeplinită condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin simplul fapt că reclamanta are de plată o sumă de bani, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze. Dezechilibrul trebuie să fie unul juridic, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

Astfel, întrucât clauza contractuală privind comisionul de gestiune este exprimată într-un mod clar și inteligibil și își găsește suport normativ în dispozițiile legale anterior evocate, recurenta consideră că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, intenția părților de a stipula comisionul de gestiune cu titlu de preț al contractului este fără echivoc, fiind de notoritate că "prețul" unui credit nu se compune numai din dobândă, ci și din comisioane și alte costuri conform art. 3 lit. g) și i) din Directiva nr. 48/2008.

Așadar, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, comisionul de gestiune care este parte integrantă a costului creditului și care a fost introdus de bancă în mod corect în acest sens în contractul de credit, nu poate fi analizat de instanță sub aspectul caracterului abuziv, în măsura în care clauzele care stipulează acest tip de comision sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

În concluzie, recurenta susține că această clauză care stabilește obligația de plată a unui comision de gestiune nu este abuzivă, neîndeplinind condițiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

La 28.04.2022 reclamanta A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât recurenta nu a formulat critici de nelegalitate a deciziei atacate, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Prin încheierea din 20 septembrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 1 noiembrie 2022, Înalta Curte a prorogat discutarea excepției nulității recursului invocată de reclamanta A., prin întâmpinare, și a admis în principiu recursul declarat de pârâtă, fiind stabilit termen de judecată în ședința publică din 6 decembrie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Criticile recurentei privind încălcarea principiului contradictorialității procesului civil prevăzut la art. 14 alin. (5) C. proc. civ. și a procedurii de soluționare a excepțiilor conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt fondate.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau principii de drept.

Potrivit art. 14 alin. (5) C. proc. civ. "instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate" iar conform art. 248 alin. (1) din același cod "instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și a celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

De asemenea, conform art. 397 alin. (1) Cod "instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Potrivit recurentei, instanța de apel a omis să pună în discuția părților și să se pronunțe asupra excepției prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu comision de analiză și gestiune credit, precum și a dobânzii aferente acestor sume.

Or, excepția, ca incident procedural, prin neregularitățile pe care le aduce în discuție și a căror soluționare o impune, are uneori rolul de a simplifica cercetarea judecătorească sau de a ajuta la o bună administrare a actelor judecății.

În acest sens, conform prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., soluționarea excepțiilor se face în etapa de cercetare a procesului, etapă în care se îndeplinesc, în condițiile legii, acte de procedură la cererea părților ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul.

Regula generală stabilită de C. proc. civ. este ca instanța să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Instanța trebuie să identifice excepțiile invocate și să stabilească ordinea de soluționare a acestora atunci când ele sunt invocate simultan și, ulterior, în vederea respectării principiului contradictorialității, prevăzut la art. 14 C. proc. civ., se impune punerea în discuția părților a excepției sau a calificării acesteia ca apărare de fond, dacă este cazul.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte reține că deși prin motivele de apel pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu comision de analiză și gestiune credit, precum și a dobânzii aferente acestor sume, excepție reținută și de instanța de apel la pagina 16 a deciziei recurate, aceasta nu a fost pusă în discuția părților și nici analizată de instanță.

Înalta Curte reține, astfel, că în cauză s-a produs o încălcare a principiului contradictorialității prin ignorarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și a naturii juridice a incidentului procedural invocat care obliga instanța de de apel să pună în discuția părților excepția prescripției și să o soluționeze.

În consecință, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialității prevăzut la art. 14 alin. (5) C. proc. civ. și a normelor privind procedura de soluționare a excepțiilor prevăzute la art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la criticile recurentei privind obligația instanței de apel de a invoca din oficiu excepția prescripției în temeiul art. 18 din Decretul nr. 167/1958, acestea nu sunt fondate întrucât, în cauză, excepția era invocată iar instanța de apel era obligată să o analizeze potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Vătămarea cauzată apelantei-pârâte prin nerespectarea prevederilor art. 14 alin. (5) și art. 248 alin. (1) C. proc. civ. este evidentă, câtă vreme instanța nu a pus în discuția părților și nu a analizat prescripția sumelor acordate reclamantei de prima instanță cu titlu de comision de analiză și gestiune credit, precum și dobânda legală.

Prin urmare, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurentă referitoare la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, reținând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste limite ale soluționării recursului pârâtei E. S.A., fiind întemeiate criticile acesteia subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității hotărârii recurate privind soluția dată în apelul pârâtei, devine de prisos a mai analiza motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 din C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte admite recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 656 din 23 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă, casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru judecarea apelului pârâtei, menținând în rest celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

În rejudecarea apelului pârâtei, instanța de apel va analiza excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu comision de analiză și gestiune credit, a dobânzii aferente acestor sume, precum și toate motivele de apel invocate de apelanta-pârâtă, urmând a se apleca în analiza caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de analiză și gestiune credit asupra criteriilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care interpretează dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, privind sensul expresiei de limbaj ușor inteligibil.

În acest sens relevante sunt decizia nr. 621/2017 Kiss contra CIB Bank și hotărârea din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate nr. C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 656 din 23 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru judecarea apelului pârâtei.

Menține în rest celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 decembrie 2022.