ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1376/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 8 martie 2016 pe rolul Tribunalul Specializat Cluj, sub număr de dosar x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. și B., următoarele:

- constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei contractuale prevăzute la art. 6.1 din contractul de credit nr. x din 31.05.2007, referitoare la comisionul de analiză în valoare de 2% "flat", comisionul de gestiune în valoare de 0,25% calculat la soldul creditului și comisionul de rambursare anticipată;

- obligarea pârâtei la plata sumelor achitate în baza clauzelor considerate ca fiind abuzive, prin care au fost impuse în sarcina reclamantei comisioanele de analiză, de gestiune a creditului, de rambursare anticipată și, de asemenea, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale conform O.G. nr. 9/2000 în perioada de aplicare, respectiv a dobânzii legale remuneratorii potrivit O.G. nr. 13/2011, aferentă sumelor de restituit, de la data plății și până la data restituirii efective;

- constatarea caracterului abuziv și, implicit, a nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 5.1, 5.3 și 5.4 din contractul de credit nr. x din 31.05.2007, referitoare la obligația de a restitui creditul prin plata ratelor lunare calculate în CHF, la cursul practicat de bancă în ziua debitării automate a conturilor împrumutatului, stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 1,9861 RON/CHF, curs aplicabil de la data semnării contractului, pe toată perioada de derulare a acestuia și obligarea pârâtei să restituie reclamantei toate sumele achitate în plus, rezultate din diferența de curs valutar, cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la restituirea sumelor de către pârâte.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2), art. 4 și art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 992 C. civ., art. 970, art. 981 C. civ. de la 1864, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011, art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 469/2002.

Prin notele de ședință din 25 ianuarie 2017, reclamanta a precizat valoarea sumelor solicitate, respectiv suma achitată cu titlu de comision de analiză în cuantum de 3.135 CHF, reprezentând suma de 5.991,93 RON, iar cea achitată cu titlu de comision de gestiune în perioada 31.05.2007-08.03.2016 în cuantum de 20.210,41 RON.

Prin sentința civilă nr. 130 din 26 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, iar prin sentința civilă nr. 475 din 30.10.2017, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis excepția necompetenței materiale, s-a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj și s-a dispus sesizarea Curții de Apel Cluj pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 394 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a stabilit competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

La 20 aprilie 2018 reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a C. S.P.A. iar la 7 iunie 2018 C. S.A. a formulat cerere de intervenție în temeiul art. 39 raportat la art. 62 C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 aprilie 2018, instanța a dispus introducerea în cauză a societății C. SPA și a C. S.A.

Prin sentința civilă nr. 1449 din 21 septembrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de A. în contradictoriu cu pârâtele B. SPA, B., C. și C. S.A.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute de art. 6.1 din convenția de credit nr. 13/31.05.2007 încheiată între D. SpA pe de o parte și reclamanta A. pe de alta, în calitate de împrumutat și garant, doar în ce privește mențiunile referitoare la comisionul de analiză în valoare de 2% "flat" și comisionul de gestiune în valoare de 0,25% calculat la soldul creditului.

Pârâta B. a fost obligată să achite în favoarea reclamantei suma de 5991,93 RON reprezentând comision de analiză încasat în temeiul convenției nr. 13/31.05.2007 și dobânda legală aferentă acestei sume ce se va calcula de la momentul perceperii acestei sume și până la restituirea efectivă.

A fost obligată pârâta B. să achite în favoarea reclamantei sumele percepute cu titlu de comision de gestiune în temeiul contractului de credit nr. x/31.05.2007 în perioada 31.05.2007-06.12.2011 și a dobânzii legale aferente acestor sume, ce se va calcula începând cu data perceperii fiecărei sume cu acest titlu și până la achitarea integrală a debitului.

S-au respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate.

Pârâta B. a fost obligată să achite suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reclamantei, reprezentând parte din onorariul avocațial pretins.

Reclamanta a fost obligată să achite în favoarea pârâtei C. S.A. suma de 1500 RON reprezentând parte din onorariul avocațial pretins.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât A., cât și C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 656 din 23 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2016 s-au respins apelurile declarate de A. și C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1449 din 21 septembrie 2018 pronunțate în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, care a fost păstrată în întregime.

Prin decizia nr. 2551 din 6 decembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016 s-a admis recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 656 din 23 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

A fost casată în parte decizia atacată și trimisă cauza aceleiași instanțe, pentru judecarea apelului pârâtei.

Au fost menținute în rest celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj sub nr. x/2016**.

Prin decizia civilă nr. 233/2023 din 20 aprilie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1449 din 21.09.2018 pronunțate în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 233/2023 din 20 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pârâta C. S.A. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la excepția prescripției dreptului de a cere anularea unor clauze din contractul de credit, recurenta a susținut că sancțiunea care intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este nulitatea relativă, neexistând o ordine juridică de ordine publică, ci doar raporturi juridice individuale între un consumator și cocontractantul său.

Ceea ce protejează Legea nr. 193/2000 este interesul particular al consumatorului în relația acestuia cu profesionistul și nu o ordine publică/un interes obștesc ce gravitează deasupra relațiilor contractuale concrete.

Prin urmare, perioada în care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului, poate fi inițiată, este de maxim 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Nulitatea în acest domeniu ar trebui să fie relativă, întrucât vizează, în principal, protecția intereselor economice ale consumatorului, în mod indirect, asigurându-se și un climat de concurență corectă. Aceasta nulitate relativă prezintă particularitatea de a putea fi invocată și de judecător din oficiu.

Așa fiind, ne aflăm în prezența unei nulități relative virtuale, ce poate fi invocată doar de către cocontractantul pretins lezat și doar în interiorul termenului de prescripție de 3 ani.

În speță, contractul de credit dedus analizei a fost încheiat la data de 31.05.2007. Prin urmare, termenul de 3 ani a fost cu mult depășit, iar împrumutatul nu poate invoca, la aproximativ 11 ani de la data semnării contractului de credit, faptul că acesta ar conține clauze abuzive.

Cu privire la pretinsul caracter abuziv al comisionului de gestiune și de analiză, recurenta susține că întreaga motivare a instanței de apel are la bază o interpretare greșită a textelor de lege aplicabile în cauză privind faptul că termenii folosiți în cuprinsul clauzelor atacate ca fiind abuzive nu ar fi clari, neechivoci și exprimați în mod inteligibil și, față de acest aspect, intimatul nu a avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale, acest element conducând și la îndeplinirea celorlalte condiții, respectiv cu privire la reaua credință a profesionistului și la dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile părților contractante.

În continuare, recurenta a prezentat considerente generale cu privire la incidența dispozițiilor din Legea nr. 193/2000 și la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurenta apreciază că intervenția instanței de apel asupra componentelor de preț ale contractului de credit constituie o imixtiune oprită atât de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât și de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, rata dobânzii, alături de comisioane reprezintă prețul contractului, respectiv elementul cheie despre care Banca își informează Clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenței între bănci.

Așadar, potrivit celor evocate, fiind incidentă în speță excepția prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nu se poate trece la controlul asupra caracterului abuziv al celor două clauze din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu referire la lipsa negocierii, existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, precum și absența bunei-credințe.

Potrivit recurentei, în condițiile în care limbajul utilizat în contract este unul cât se poate de limpede, este exclusă ab initio orice analiză a instanței de control în ceea ce privește celelalte condiții prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește caracterul negociat al clauzelor, recurenta consideră că banca a asigurat cadrul necesar negocierii în întregime a condițiilor contractuale, iar reclamanta a avut posibilitatea reală de a-și exprima punctul de vedere cu privire la acestea.

Pe de altă parte, în analiza încălcării acestui principiu, instanța trebuia să aibă în vedere și principiul ofertării și contra-ofertării, potrivit căruia, la momentul încheierii contractului de credit, banca a emis o ofertă cu privire la condițiile de creditare. Așadar, în lipsa emiterii unei contraoferte de către consumator, în conformitate cu raționamentul mai sus arătat, se prezumă că împrumutatul a acceptat oferta băncii care conținea condițiile de creditare ce au format obiectul contractului de credit.

Referitor la cerința relei-credințe a băncii, recurenta susține că la momentul încheierii contractului de credit, buna-credință a comerciantului se putea raporta la dispozițiile art. 970 alin. (2) C. civ., respectiv convențiile obligă la "toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa".

Din dispozițiile legale evocate rezultă că se poate reține reaua-credință a profesionistului la încheierea contractului în acele situații în care, raportat la condiția consumatorului, profesionistul ar trebui să prevadă cu suficientă ușurință că respectivul consumator nu ia o decizie în deplină cunoștință de cauză, respectiv că nu își înțelege drepturile și obligațiile pe care și le asumă, consimțământul său fiind în acest caz unul viciat, iar toate aceste aspecte trebuie dovedite.

Având în vedere că buna-credință se prezumă, rezultă că pentru a interveni sancțiunea nulității trebuie să se demonstreze incidența unor factori extrinseci contractului care au condus la vicierea consimțământului dat de către consumator. Or, o astfel de demonstrație nu se poate realiza, așa cum s-a încercat în prezenta cauză, doar cu elemente intrinseci ale contractului sau cu speculații fără fundament.

Potrivit recurentei, clauzele au fost exprimate în termeni simpli, obișnuiți, astfel încât o persoană cu un minim de pregătire și interes putea avea o reprezentare a efectelor contractelor pe care și le asumă și despre care declară că i-au fost explicate și au fost înțelese, contrar celor reținute de instanța de apel.

Recurenta menționează că la analiza bunei-credințe trebuie avut în vedere faptul că atât contractul utilizat, cât și ofertele băncii au fost prezentate reclamantei înainte de acceptarea acestora prin semnătură, astfel cum rezultă din faptul că cererea de acordare a creditului a fost înaintată de acesta la o dată ulterioară semnării ei, dar și din faptul că reclamanta a înțeles să pună la dispoziția băncii documentele ce adeveresc veniturile sale, în etapa de analiză financiară și a bonității clientului, anterior încheierii contractului.

Prin urmare, arată recurenta că anterior semnării contractului reclamanta luase deja decizia de a contracta creditul acordat, fiind în deplină cunoștință a condițiilor acestuia, neputându-se reține că banca nu a asigurat informarea precontractuală.

În acest context, recurenta menționează că declararea nulității pentru caracter abuziv al clauzelor nu reprezintă o adaptare a contractului în funcție de necesitățile împrumutatului, ci o veritabilă sancțiune pentru comerciantul abuziv, care a indus în eroare consumatorul, ascunzându-i la momentul încheierii contractului toate obligațiile pecuniare ce îi incumbă.

Așadar, recurenta susține că înțelesul clauzelor pretins abuzive este clar, iar, pe de altă parte, reclamanta nu a probat că ar fi cerut explicații băncii și că aceasta din urmă a refuzat să i le ofere.

În ceea ce privește condiția de a se fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, recurenta susține că echilibrul contractual nu echivalează cu egalitatea perfectă între drepturile și obligațiile părților, o astfel de presupunere și interpretare a raporturilor juridice echivalând cu lipsirea de efecte juridice a alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 care stabilește foarte clar că natura abuzivă a unei clauze nu are legătură cu raportul calitate-preț.

Echilibrul contractual amintit de legiuitor se referă la condiția de a exista o contraprestație pentru fiecare componentă de cost și nicidecum la o echivalență valorică a obligațiilor asumate de părțile contractului, fiecare dintre obligațiile asumate având un drept corelativ, precum și o justificare reală și rezonabilă.

În ceea ce privește comisionul de analiză/acordare a creditului, contrar instanței de apel, recurenta susține că acest comision de analiză a creditului reprezintă costul suportat de bancă pentru serviciile de analiză a documentației prezentate de client pentru acordarea creditului.

Recurenta consideră că acest comision este perceput pentru analiza dosarului, ceea ce presupune procesarea cererii de finanțare, costul cu analiștii de credite și procesarea datelor, sisteme automatizate de analiză, copierea documentelor necesare, accesarea bazelor de date tip CIP și CRB, etc. În vederea realizării tuturor acestor activități, banca avansează cheltuieli cu resurse umane, logistică, telefonie și aplicații informatice, interogare baze de date, care urmează a fi recuperate doar în cazul semnării contractului de credit, în caz contrar, banca asumându-și pierderea.

De asemenea, cuantumul acestui comision poate fi ușor stabilit întrucât este exprimat într-un procent fix aplicat la valoarea inițială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaște încă de la început ce sumă urmează să plătească pentru acordarea creditului.

În concluzie, recurenta consideră că respectiva clauză contractuală privind comisionul de analiză credit este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar și precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Mai mult decât atât, legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipularea acestui tip de comision, astfel încât se poate observa că nu poate fi invocată încălcarea vreunei dispoziții legale ca urmare a stipulării clauzei referitoare la comisionul de analiză credit.

De asemenea, lipsa caracterului abuziv al comisionului de analiză credit rezultă și din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, consumatorul fiind pe deplin conștient de întinderea acestei obligații, dat fiind caracterul clar și neechivoc prin care această obligație a împrumutatului a fost prevăzută în contractul de credit.

Obligația de a plăti acest comision nu poate fi privită ca o încălcare a principiului egalității părților la încheierea actelor juridice de drept privat, întrucât, împrumutatul a beneficiat de un serviciu în schimbul plății acestui comision. Nu în ultimul rând, denumirea prezentului comision a fost exprimată într-un limbaj accesibil, clar și inteligibil oricărui împrumutat, indiferent de nivelul cunoștințelor pe care le posedă, fiind respectate dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Referitor la comisionul de gestiune, recurenta susține că motivele reținute de Curtea de Apel Cluj sunt neîntemeiate, întrucât acesta este recunoscut de dispozițiile art. 9

ind. 3 lit. d) teza I din Ordonanța nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora: "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Totodată, recurenta menționează că acest comision a fost definit pe înțelesul oricărui consumator mediu care, cu un minim de cunoștințe generale, putea înțelege noțiunea de gestiune și o putea asocia cu serviciile prestate de bancă în schimbul acestui tip de comision.

În continuare, recurenta precizează că instanța de apel a reținut că banca nu a argumentat de ce s-ar impune perceperea unui asemenea comision și cuantumul acestuia.

Recurenta susține că acest comision este reglementat în cuprinsul dispozițiilor legale evocate și nu era necesară definirea sau explicitarea sa în cuprinsul contractului de credit.

De asemenea, recurenta arată că decizia atacată este și contradictorie, reținând, pe de o parte, că nu este necesar să fie detaliat comisionul de gestiune, iar, pe de altă parte, că nu a fost definit comisionul de gestiune.

De altfel, arată recurenta că până a se ajunge la intrarea efectivă în posesia banilor și la utilizarea acestora, banca prestează clientului o serie de servicii, respectiv primește cererea de acordare a creditului, verifică documentația depusă în vederea acordării creditului, verifică îndeplinirea condițiilor necesare în acest sens, ceea ce implică utilizarea de personal, de timp și de bani din partea băncii. Pentru aceste servicii, care profită clientului împrumutat, este firesc ca și costurile să fie suportate de către acesta.

De asemenea, după acordarea creditului, stabilirea și calcularea dobânzii, urmărirea scadențelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare în cazul în care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activități de gestionare a creditului, care implică din nou costuri, resurse de personal și resurse financiare.

Comisionul de gestiune se calculează prin raportare la soldul creditului, astfel încât, pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestui comision scade, potrivit susținerilor recurentei.

Totodată, legiuitorul a prevăzut legalitatea unui comision de gestiune care să acopere costurile administrării contului prin care se derulează plățile creditului acordat, ulterior încheierii contractului de credit, prin dispozițiile art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, importantă fiind voința legiuitorului de a acoperi o lacună legislativă.

Mai mult, cuantumul comisionului de gestiune a fost evidențiat atât în cuprinsul contractului, cât și în graficul de rambursare, care face parte integrantă din contractul de credit.

În aprecierea recurentei nu poate fi considerată îndeplinită condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin simplul fapt că reclamanta are de plată o sumă de bani, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze. Dezechilibrul trebuie să fie unul juridic, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

Astfel, întrucât clauza contractuală privind comisionul de gestiune este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar și precis și își găsește suport normativ în dispozițiile legale anterior evocate, recurenta consideră că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, intenția părților de a stipula comisionul de gestiune cu titlu de preț al contractului este fără echivoc, fiind de notoritate că "prețul" unui credit nu se compune numai din dobândă, ci și din comisioane și alte costuri conform art. 3 lit. g) și i) din Directiva nr. 48/2008.

Recurenta arată că art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 definește costul total al creditului ca fiind: "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale". Din aceste dispoziții rezultă că sumele percepute cu titlu de comision de gestiune sunt incluse în noțiunea de preț al contractului prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, comisionul de gestiune care este parte integrantă a costului creditului și care a fost introdus de bancă în mod corect în acest sens în contractul de credit, nu poate fi analizat de instanță sub aspectul caracterului abuziv, în măsura în care clauzele care stipulează acest tip de comision sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

În concluzie, recurenta susține că această clauză care stabilește obligația de plată a unui comision de gestiune nu este abuzivă, neîndeplinind condițiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Intimații nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 februarie 2024 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar recurenta-pârâtă a depus un punct de vederea asupra raportului întocmit, achiesând concluziilor acestuia.

Prin încheierea din 16 aprilie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia la 18 iunie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei vizând excepția prescripției dreptului de a cere anularea unor clauze din contractul de credit sunt nefondate.

Înalta Curte subliniază că natura juridică a acțiunii în constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractele încheiate cu consumatorii este identică naturii juridice a acțiunii în constatarea nulității absolute, acțiune care poate fi promovată oricând, independent de stadiul de derulare al contractului vizat.

Urmare a constatării nulității absolute, instanța trebuia să dea eficiență principiului potrivit căruia: "quod nullum est, nullum producit effectum", fiind necesar să fie dispusă restituirea sumelor încasate, în condițiile în care dreptul de a solicita constatarea caracterului abuziv este imprescriptibil, iar dreptul de restituire a sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive se naște odată cu constatarea nulității.

Totodată, contrar susținerilor recurentei, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că acele clauze referitoare la comisioane nu fac parte din obiectul principal al contractului și, prin urmare, nu sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (ce transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE).

Astfel, printr-o jurisprudență constantă, CJUE a statuat că se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" doar acele clauze care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractului, cum sunt cele relative la comisioane, nu pot fi subsumate noțiunii menționate (Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva E.).

Recurenta-pârâtă mai solicită instanței de recurs să constate faptul că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut caracterul nenegociat al contractului de credit. Nici această critică nu poate fi primită, întrucât negocierea este o chestiune de fapt, care presupune analiza situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, or, aceste aspecte excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

Este de necontestat că pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când se invocă lipsa contraprestației băncii, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de lege: lipsa negocierii, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, încălcarea exigențelor bunei-credințe.

Înalta Curte constată că interpretarea dată de instanța de apel noțiunii de "dezechilibru semnificativ" aduce atingere înțelesului normei incidente, respectiv art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, care are un caracter general și este conformă și jurisprudenței CJUE, fiind fondate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei de la art. 6.1 din contractul de credit nr. x/31.05.2007, privind comisionul de analiză/acordare credit și comisionul de gestiune.

Se constată că instanța de control judiciar, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei art. 6.1 din contractul de credit încheiat, referitoare la comisionul de analiză și la comisionul de gestiune, a reținut, în esență, că această clauză nu poate fi privită ca având caracter clar și ușor de înțeles - în contract nefiind arătate serviciile pe care banca le prestează efectiv, nici măcar într-o manieră sumară.

S-a mai arătat că deducerea obligațiilor băncii din denumirea comisionului sau din simpla redare a conținutului normei care reglementează acest tip de comision nu este posibilă în lipsa cunoștințelor de specialitate, deoarece sensul noțiunii de administrare/gestiune a creditului nu este cunoscut în mod facil și inerent de orice persoană străină de activitatea în domeniul bancar.

Cu privire la comisionul de gestiune, curtea de apel a mai arătat că, în concret, contractul nu definește natura serviciilor prestate de bancă în schimbul acestui cost, stipulând doar faptul că valoarea lui este un procent aplicat la valoarea soldului creditului.

Dezechilibrul ar rezulta din faptul că reclamanta plătește comisionul de gestiune, iar în lipsa prevederii din contract a serviciilor sau în condițiile în care ele sunt definite în termeni absolut generici, banca este liberă să nu execute nici un serviciu sau activitate, fără ca o atare conduită să poată fi cenzurată sau sancționată între părți sau pe cale judiciară.

Pe de altă parte, sumele aferente costului menționat sunt disproporționate în raport cu valoarea împrumutului, clauza afectând în mod defavorabil poziția juridică a consumatorului.

Cu referire la comisionul de acordare, instanța de apel a apreciat că banca nu are dreptul de a pune pe seama clientului costurile sale de funcționare, printre care se numără și verificarea profilului de bun platnic al viitorului client, acest comision fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și din perspectiva faptului că reprezintă o sumă procentuală din valoarea întregului credit, pentru un serviciu prestat de către bancă care constă în verificarea eligibilității consumatorului pentru accesarea creditului, similar în cazul oricărui consumator, independent de valoarea creditului solicitat. În consecință, perceperea unui comision într-un cuantum procentual și raportat la întreaga valoare a creditului este de natură să prejudicieze grav consumatorul.

Înalta Curte subliniază că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă în scopul modificării costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

De observat și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Prin urmare, a invoca în speță ruperea echilibrului contractual în considerarea faptului că activitățile pe care le prestează banca nu sunt enumerate în concret, că nu sunt detaliate, nu corespunde scopului reglementării edictate prin Legea nr. 193/2000.

Trebuie avut în vedere că, pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanță în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 și care este și unul juridic, iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Astfel, Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene a reținut expres că "dezechilibrul semnificativ" nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe comparația între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului, prin clauza respectivă, pe de altă parte, criticile recurenților fiind, deci, nefondate.

Dimpotrivă un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile (vezi hotărârea din 16 ianuarie 2014 pronunțată în cauza Constructora Principado S.A. împotriva José Ignacio Menéndez Álvarez).

Deși a avut ca punct de plecare jurisprudența Curții Europeane de Justiție a Uniunii Europene, menționată mai sus, instanța de prim control judiciar în analiza "dezechilibrului semnificativ" s-a limitat doar la o apreciere economică, în condițiile în care, în speță, nici nu se critică caracterul adecvat al cuantumului comisioanelor de acordare sau de gestiune față de o oarecare prestație furnizată de creditor, ci se critică însăși existența unei contraprestații concrete corespunzătoare acestor comisioanele.

De altfel, fiind indicat procentul de comision și suma la care se aplică, clauzele aflate în discuție transpun în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

În concret, Înalta Curte subliniază că instanța de apel avea obligația de a analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamantei-consumator, dacă aceasta s-a aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea comisioanelor aflate în discuție sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, nefiind astfel impusă consumatorului nicio obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională.

Pentru rațiunile expuse, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei de la art. 6.1 din contractul de credit, privind comisionul de analiză și comisionul de gestiune, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia recurată, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată, sub aspectul clauzei privind comisionul de analiză și comisionul de gestiune.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei de la art. 6.1 din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le aibă în vedere în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare și va ține cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, odată cu reanalizarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de analiză și comisionul de gestiune credit va fi reanalizată și solicitarea reclamantei privind restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze și acordarea dobânzii legale.

În conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții, anume partea care a pierdut procesul, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

În cazul în care instanța dispune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cum este situația de față, nu se poate reține că a fost pronunțată o soluție prin care litigiul a fost tranșat, în sensul stabilirii părții căzute în pretenții. Astfel, cheltuielile de judecată aferente recursului urmează a fi avute în vedere în rejudecare, cu luarea în considerare a întregului parcurs al procesului, având în vedere că la acest moment procesual nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 233/2023 din 20 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2024.