ÎCCJ, decizie (scj.ro #155557)

Prin cererea adresată Judecătoriei Tulcea și înregistrată la nr. x/327 din 7 aprilie 2015 reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. IFN SA, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de risc și de adaptare achitat la momentul încheierii contractului, obligarea la restituirea sumelor reținute abuziv din cont în executarea convenției de credit nr. 103002 din 11 ianuarie 2008, respectiv 6.632 CHF și 1.287 CHF, eliminarea acestor comisioane din convenție și perceperea doar a dobânzii fixe; pentru sumele constatate a fi reținute ilegal, în baza reciprocității în clauze, obligarea pârâtei la plata de dobânzi și dobânzi penalizatoare în cuantum și în același mod de calcul pe care banca le aplică în caz de neplată; revizuirea retroactivă a nivelului dobânzii conform pct. 4.3 din convenție; obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, curs majorat cu mai mult de 10%, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3605 din 4 decembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Tulcea, Secția civilă și penală, a fost admisă excepția de necompetență materială și s-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Tulcea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr. x/88/2015.

Prin  sentința civilă nr. 274 din 22 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosar nr. x/88/2015, s-a dispus respingerea excepțiilor invocate, ca nefondate.

Împotriva acestei hotărâri au promovat apel reclamanții A., B. și C., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 751 din 22 noiembrie 2017, a Curții de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul - litigii cu profesioniștii

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A., B. și C., aducându-i următoarele critici:

Instanța de apel a invocat în mod greșit puterea lucrului judecat cu referire la sentința civilă nr. 4003 din 28 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2015*, respectiv decizia civilă nr. 320/2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. y/3/2015* prin care s-a stabilit că nu sunt abuzive clauzele privind comisionul de acordare și comisionul de administrare.

În acest sens, s-a arătat că în considerentele deciziei recurate s-a reținut că nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, fiind necesară doar proba identității între problema soluționată definitiv și problema dedusă judecății, instanța fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece, în caz contrar, s-ar ajunge la situația încălcării puterii de lucru judecat.

S-a mai arătat că recurenții-reclamanți au solicitat constatarea nulității comisionului de adaptare și a comisionului de risc și restituirea sumelor reținute sub această denumire, iar nu a comisionului de acordare și, respectiv, de administrare așa cum au fost denumite comisioanele în hotărârile invocate de instanța de apel.

S-a mai subliniat că nu se poate porni de la premisa că toate contractele încheiate de banca pârâtă au același conținut și, în orice caz, reclamanții-recurenți nu au de unde să cunoască conținutul acestora.

La data de 8 iunie 2018, intimatele-pârâte D. IFN SA, E. NV și F. România SA, prin apărător, au depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care au solicitat, în principal, anularea recursului, în temeiul art. 489 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, excepția puterii de lucru judecat, cu referire la sentința civilă nr. 4003/2016 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2015*, rămasă definitivă, respectiv decizia nr. 320/2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. y/3/2015*.

Astfel, pe de o parte, reclamanții-recurenți nu au fost parte în aceste litigii, nefiind îndeplinită condiția triplei identități de obiect, părți și cauză, iar, pe de altă parte, instanța de apel nu a analizat dacă în ce privește clauzele ce au făcut obiectul cererii de constatare a nulității absolute, în prezenta speță, au același conținut cu clauzele care au făcut obiectul analizei în dosarele pentru care s-a constatat lipsa caracterului abuziv și care a constituit temei al invocării puterii de lucru judecat.

Ca atare, recurenților-reclamanți nu li se poate nega dreptul lor, în calitate de consumatori, potrivit legislației speciale, de a avea acces la o cale de atac devolutivă, cum este calea de atac a apelului, pe motiv că problema respectivă s-ar fi tranșat într-un litigiu în care nu au fost parte, părți fiind doar o autoritate administrativă, cum este ANPC-ul și, respectiv, banca ce a acordat creditul, pentru că, altfel, s-ar nega însuși dreptul reclamanților-recurenți de a avea acces la justiție, în calitatea lor de consumatori, calitate în care se bucură de o protecție specială a legii, respectiv, de prevederile Legii nr. 193/2000, lege care transpune în legislația românească Directiva nr. 93/13/CEE.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.