ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 422/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 118/27.01.2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei de a încheia autorizații/licențe neexclusive și a dispus obligarea acesteia la plata către reclamantă a următoarelor sume: 16.468,48 RON (cu TVA inclus), reprezentând remunerație datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor și a sumei de 691,41 RON (cu TVA inclus), reprezentând remunerație datorată pentru radiodifuzarea prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.10.2012 - 30.09.2015, conform raportului de expertiză; 14.982,82 RON penalități de întârziere pentru fonograme și 544,43 RON actualizare cu indicele de inflație pentru audiovizual; 3.100 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, formată din 1.500 RON onorariu expert, 1.500 RON onorariu avocat și 100 RON taxă timbru.

A obligat pe pârâtă să pună la dispoziția reclamantei lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe și lista tuturor prestațiilor transmise în emisiuni aferente perioadei 01.10.2012 - 30.09.2015.

Prin Decizia nr. 160A din data de 14 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe.

A fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume: 13.281,03 RON fără TVA, reprezentând remunerație datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor și 557,59 RON reprezentând remunerație datorată pentru radiodifuzarea prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 1.10.2012 - 30.09.2015; 12.082,92 RON cu titlu de penalități de întârziere pentru fonograme și a sumei de 291,75 RON cu titlu de penalități de întârziere pentru prestații artistice, calculate până la 8.12.2016.

Au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., în susținerea cărora a formulat următoarele critici:

Deși admite apelul prin care au solicitat să se respingă cererea de chemare în judecată, instanța de apel a menținut debitul principal în cuantum de 13.281,03 RON, diminuat de la suma de 16.468,48 RON, reducând și penalitățile de la suma de 14.982 RON la suma de 12.082,92 RON, precum și suma aferentă prestațiilor artistice.

În cererea de chemare în judecată s-au solicitat remunerațiile datorate artiștilor pentru perioada 01.10.2012 - 30.09.2015, însă instanța, fără a fi învestită de intimata reclamantă, a dispus acordarea acestora până la data de 08.12.2016, cu penalități.

A invocat prescripția dreptului intimatei la acțiune pentru luna octombrie 2012, asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat, cu consecințe asupra recalculării remunerațiilor și a penalităților.

Calculul s-a făcut estimativ, așa cum rezultă din raportul de expertiză, fiind luată în calcul totalitatea veniturilor brute lunare, obținute din activitatea de radiodifuzare, caz în care raportul de expertiză nu are o bază legală, sumele fiind stabilite ipotetic. Expertul nu putea să determine ponderea utilizării fonogramelor în lipsa listelor sau a declarațiilor interpreților care să fi apărut la postul de televiziune și a duratei cumulate a fonogramelor, ceea ce face ca prejudiciul să nu aibă bază legală.

Atât timp cât a fost obligată și să depună listele tuturor prestațiilor pentru a se vedea realitatea, rezultă că pretențiile în cauză nu puteau să fie stabilite în lipsa acestora, deci sunt nedovedite și incerte.

Este vorba în cauză de o televiziune mică, locală, în care nu sunt difuzate piese ale autorilor consacrați, ci viitoare talente.

Recurenta nu are eliberată autorizația/licența neexclusivă întrucât nu este utilizator în sensul Legii nr. 8/1996, așa cum în mod corect a stabilit instanța de fond, respingând capătul de cerere privind obligarea de a încheia licența/autorizația neexclusivă, ipoteză în care nu pot fi obligați la plata sumelor stabilite în cauză.

Instanța de apel a precizat că are obligația, în temeiul art. 39 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, să comunice organismului de gestiune colectivă informații și să transmită documentele pentru determinarea cuantumului remunerațiilor. De asemenea, trebuie să informeze utilizarea, cu indicarea titularilor de drepturi, în vederea repartizării acestora, dar recurenta nu difuzează fonograme de comerț publicate cu scop comercial sau a reproducerilor acestora.

Mai mult, instanța a făcut total repartiția către reclamantă, în mod nelegal, știut fiind că există mai multe persoane îndreptățite. În lipsa informării (listei), nu putea fi stabilită cu certitudine nici persoana îndreptățită, fiindu-le grav încălcate drepturile legale interpreților, sumele fiind colectate și blocate în contul reclamantei.

Prin încheierea din data de 22 ianuarie 2019 a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., neregăsindu-se elemente care să contureze motivul de recurs prevăzut de pct. 4 al aceleași norme procedurale, invocat, care se referă la ipoteza depășirii de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești.

Instanța a admis apelul formulat de către pârâtă în temeiul unui motiv de ordine publică pe care l-a pus în discuție din oficiu, referitor la taxa pe valoare adăugată, nu ca urmare a caracterului fondat al criticilor formulate prin cererea de apel, care să fi putut influența cuantumul remunerațiilor și al penalităților la care partea a fost obligată de către prima instanță.

Într-adevăr, prin cererea de chemare în judecată a fixată perioada dedusă judecății la 01.10.2012 - 30.09.2015, însă la termenul de judecată în fața primei instanțe s-a solicitat de către reclamant obligarea pârâtei la plata remunerațiilor și a penalităților aferente, astfel cum acestea au fost calculate prin raportul de expertiză, intervenind astfel o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Problema prescripției dreptului material la acțiune nu a fost supusă analizei instanței de apel, iar această chestiune de drept era oricum sub regimul reglementat de dispozițiile art. 2513 C. civ., care prevede că poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile au fost citate.

În ceea ce privește cuantumul obligației de plată, confirmat prin decizie cu excepția TVA-ului, instanța de apel a reținut în înlăturarea criticilor de apel aferente că, în esență, apelanta-pârâtă își invocă propria culpă.

Prioritar, instanța de apel a fixat cadrul juridic al cauzei, subliniind că baza de calcul este formată distinct pentru drepturile conexe ce fac obiectul litigiului.

Astfel, pentru fonograme s-au indicat dispozițiile pct. 3 și 5 din Metodologia privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă obligatorie, aprobată prin Hotărârea arbitrală nr. 8/2012, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 83/16.04.2013 a Curții de apel București, potrivit cărora, baza de calcul este formată din totalitatea veniturilor brute lunare ale utilizatorului, mai puțin TVA, obținute din activitatea de radiodifuzare, în vreme ce ponderea utilizării fonogramelor se determină prin raportarea duratei cumulate a fonogramelor sau a reproducerilor acestora care au fost radiodifuzate de utilizator la durata totală de emisie a postului de televiziune respectiv. Pentru restul pretențiilor s-a făcut referire la pct. 4 și 5 din Metodologia privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea prestațiilor artistice din domeniul audiovizual de către organismele de televiziune, aprobată prin Hotărârea arbitrală nr. 3/2012, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 10A/23.01.2013 a Curții de apel București, publicată în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr. 106/2013, din care rezultă că baza de calcul este formată din veniturile obținute de fiecare utilizator din activitatea de radiodifuzare a repertoriului de opere muzicale, iar ponderea utilizării se stabilește pe baza play-listurilor realizate de utilizatori, în raport cu repertoriul gestionat colectiv.

Instanța de apel a constatat că, în scopul stabilirii bazei de calcul și a ponderii de utilizare a fonogramelor, respectiv a prestațiilor artistice, prima instanță a emis adrese în mod repetat către pârâtă prin care i s-a solicitat să depună la dosarul cauzei documentele contabile ale perioadei în litigiu, precum și play-listurile sau ponderile de utilizare a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual. În condițiile în care nu s-au depus la dosar înscrisurile solicitate de instanță, necesare în vederea efectuării expertizei specialitatea contabilitate, în mod corect a procedat expertul desemnat de tribunal la stabilirea bazei de calcul în temeiul informațiilor oficiale, bilanțurile contabile comunicate de ANAF și balanțele sintetice puse la dispoziție de către pârâtă, precum și la stabilirea procentelor de radiodifuzare în baza structurii serviciilor de programe comunicate de CNA.

Prin cererea de recurs se nuanțează critica de apel referitoare la legalitatea bazei de calcul, însă prezenta instanță este ținută de limitele de judecată fixate prin cererea de apel, iar prin aceasta a fost criticată stabilirea bazei de calcul în lipsa listei complete a tuturor prestațiilor transmise în emisiuni aferente perioadei 01.10.2012 - 30-09.2015, la a cărei depunere au fost obligați, condiții în care se reclamă o stabilire ipotetică - limite fixate de dispozițiile art. 494 și art. 478 alin. (2) C. proc. civ., din coroborarea cărora rezultă că părțile nu se pot folosi în fața instanței de recurs de alte motive și mijloace de apărare decât cele arătate în motivarea apelului.

Având în vedere și cererea de recurs, astfel cum aceasta a fost formulată, inclusiv din perspectivă probatorie, sub regimul reglementat de art. 492 C. proc. civ., prezenta instanță confirmă concluzia instanței de apel, neputând fi prejudiciate, din culpa părții, drepturile titularilor, reclamate a fi încălcate în cauză.

Același considerent este valabil și în ceea ce privește criticile referitoare la neutilizarea repertoriului protejat și, respectiv, a lipsei calității de utilizator de fonograme sau reproduceri ale acestora, în sensul Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu consecințe asupra obligației impusă de prima instanță în temeiul art. 130 alin. (1) lit. h) din această lege, în forma de la data respectivă (de a pune la dispoziția reclamantei lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe și lista tuturor prestațiilor transmise în emisiuni aferente perioadei dedusă judecății). Au fost utilizate mijloacele de probă avute la dispoziție pentru cuantificarea pretențiilor, apreciate ca fiind suficiente - o reapreciere a acestora nefiind permisă instanței de recurs de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faptul că recurenta pârâtă nu deține autorizație/licență nu îi înlătură calitatea de utilizator reținută în cauză, acest lucru prezentând relevanță în stabilirea regimului juridic aplicabil, în această ipoteză răspundere civilă delictuală. Cum corect a reținut instanța de apel, calitatea de utilizator nu este înlăturată nici de respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea recurentei pârâte să obțină această autorizație/licență, nefiind acesta motivul pentru care a dispus în acest sens prima instanță, ci principiul libertății de voință care guvernează materia contractuală.

Prin ultima critică, recurenta pârâtă reclamă faptul că în lipsa listelor pe care a fost obligată să le depună sunt afectate drepturile legale ale interpreților, or, reclamanta este organism de gestiune colectivă pentru administrarea drepturilor artiștilor interpreți, calitate în care a și acționat în prezentul dosar.

Constatând că nu sunt fondate criticile formulate, în considerarea argumentelor anterior reținute, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 496 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință.

În conformitate cu dispozițiile art. 451 și urm. C. proc. civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata sumei de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 160A din data de 14 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2015.

Obligă pe pârâta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN