ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3905/2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 16 august 2015, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând instanței obligarea pârâtei:

Prin Sentința civilă nr. 952 din 30 iunie 2016 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea astfel cum a fost precizată de reclamanta Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, a obligat pârâta la plata sumei de 48.498,68 RON (cu TVA inclus) către reclamantă, reprezentând remunerație datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor în perioada 3 aprilie 2012 - 31 martie 2015 și 14.587,67 RON (TVA inclus) remunerație datorată pentru radiodifuzarea prestațiilor artistice în domeniul audiovizual în perioada 3 aprilie 2012 - 31 martie 2015, a obligat pârâta la plata sumei de 57.696,82 RON către reclamantă cu titlu de penalități aferente remunerațiilor datorate, a obligat pârâta să pună la dispoziția CREDIDAM lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe pentru perioada 3 aprilie 2012 - 31 martie 2015 și a obligat pârâta să încheie autorizație/licență neexclusivă cu CREDIDAM pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta SC A. SRL, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie și a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, respingerea acțiunii formulate de Centrul Roman pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 80A din 31 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul declarat de pârâtă a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în parte (în considerarea motivului de ordine publică invocat din oficiu).

În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta învederează că instanța de apel a dezlegat în mod nelegal critica sa referitoare la nelegala îndeplinire a procedurii de citare de către prima instanță, cu încălcarea prevederilor art. 153, 155, 163 și 174 - 179 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a înlăturat ca nefondată această critică, în condițiile în care recurenta nu mai avea sediul la adresa indicată în acțiune, astfel încât nu i-a fost comunicată nici cererea de chemare în judecată și niciun act de procedură efectuat la prima instanță.

În aceste condiții, nu a putut depune întâmpinare, nu a putut propune și administra probe în cauză, nu a fost citată la efectuarea expertizei încuviințate reclamantei, nu a putut lua cunoștință de concluziile raportului de expertiză și nu a putut formula obiecțiuni cu privire la aceasta.

Or, în opinia sa, această modalitate de soluționare a cauzei de către prima instanță atrage nulitatea absolută a încheierilor de ședință și a actelor de procedură ulterioare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 174 - 179 C. proc. civ.

Susține că, din acest punct de vedere au fost încălcate prevederile art. 153 C. proc. civ., art. 16 și 124 din Constituția României, art. 10 din Legea nr. 304/2004, art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului - dreptul la un proces echitabil.

Recurenta susține că instanța de apel a dezlegat în mod nelegal excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București.

Astfel, aceasta are sediul în județul Constanța, ceea ce face ca în raport de prevederile art. 107 C. proc. civ., instanța competentă teritorial pentru soluționarea cauzei să fie Tribunalul Constanța, iar nu Tribunalul București.

Recurenta consideră că instanța de fond nu a realizat o verificare a competenței sale în condițiile prevăzute de art. 131 C. proc. civ., astfel că instanța de apel era ținută de aplicarea prevederilor art. 480 alin. (4) C. proc. civ. în sensul admiterii apelului și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța competentă, întrucât actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule, potrivit art. 179 C. proc. civ.

Mai mult decât atât, recurenta solicită și instanței de recurs să observe că în speță nu este incidentă niciuna dintre situațiile de excepție reglementate de art. 113 - 121 C. proc. civ., iar raportat la obiectul dedus judecății și perioadele de timp pentru care s-a solicitat plata remunerației (3 aprilie 2012 - 31 martie 2015) nu a intervenit vreo înțelegere între părți sub aspectul instanței competente.

Recurenta susține că în mod nelegal instanța de apel a înlăturat ca tardiv invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 3 aprilie 2012 - 16 iulie 2012, susținută în temeiul prevederilor art. 2512 și 2513 C. civ. și a art. 276 - 278 C. proc. civ.

Potrivit art. 2517 C. civ., termenul general de prescripție este de 3 ani, astfel că, raportat la data introducerii acțiunii - 16 iulie 2015 acesta se calculează pentru 3 ani în urmă, respectiv până la data de 16 iulie 2012.

Ca atare, sumele solicitate prin intermediul primelor două capete de cerere sunt prescrise - atât suma reprezentând renumerația pretins datorată, cât și penalitățile de întârziere.

În ceea ce privește fondul acțiunii, recurenta susține că în mod eronat s-a reținut faptul că nu a comunicat informațiile necesare privind calculul făcut cu privire la capetele de cerere 1 și 2 întrucât, nefiindu-i comunicată cererea de chemare în judecată și, ulterior, nefiind îndeplinită procedura de citare în mod legal, recurenta-pârâtă nu a fost niciun moment în posesia acțiunii formulate de reclamantă și, în consecință, nu a avut cunoștință de derularea prezentului proces în primă instanță; singurul moment când a luat cunoștință a fost cel al recomunicării Sentinței civile nr. 952/2016, la data de 30 iunie 2016, la adresa x Jud. Constanta; recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 14 (buna-credință), art. 15 (abuzul de drept) C. civ. și ale art. 12 C. proc. civ.

Recurenta arată că Directiva europeană 2001/29/CE prevede în mod clar în paragraful (31) din preambul, că un just echilibru trebuie păstrat între deținătorii de drepturi de autor și drepturi conexe și utilizatori.

Astfel, un organism de gestiune colectivă nu poate solicita plata remunerațiilor atât timp cât operele care fac obiectul drepturilor sale nu au fost utilizate - utilizarea fiind de esența existenței unei folosiri reale - în caz contrar, intrând sub incidența dispozițiilor privind îmbogățirea fără justă cauză.

În acest spirit, Legea nr. 8/1996 solicită luarea în considerare a proporției utilizării efective a repertoriului respectiv, transpunând corect intenția evidentă a legiuitorului comunitar (doar metodologia deviind în mod evident de la aceasta), astfel încât nu este suficientă indicarea existenței unor declarații și a limitelor programelor declarate, coroborate cu veniturile declarate de către recurentă la ONRC.

Instanța era ținută să facă o reală aplicare a prevederilor art. 139 din Legea nr. 8/1996 republicată, a art. 131

1

alin. (2) din lege; or, expertul desemnat de instanță nu a avut nicio clipă la dispoziție date sau evidențele recurentei, având în vedere modalitatea deficitară de citare și, respectiv indicarea de către reclamantă a unui sediu care nu era actual.

Eventuala reținere a nerespectării prevederilor art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 nu poate fi însă imputată recurentei în această procedură judiciară, dată fiind realizarea expertizei fără obținerea unor date minime de la pârâtă.

Conform DEX, utilizatorul este "cel care utilizează", iar verbul "a utiliza" este definit ca "a întrebuința, a folosi".

Întrucât legea nu prevede nicio definiție specială, obligația de plată consemnată prin metodologie ar trebui să se aplice numai celor care utilizează efectiv opere muzicale redate, și nu celor care doar au anumite echipamente instalate și licența tv, neexistând nicio bază legală pentru astfel de distorsionări ale termenului de utilizator și pentru extinderea abuzivă a înțelesului acestuia.

În același sens, s-au pronunțat atât Curtea Constituțională (Decizia nr. 297/2004), cât și Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 607/2011), care au considerat că prevederile legale se aplică celor care utilizează efectiv asemenea programe, iar potrivit art. 249 C. proc. civ., reclamanta este cea care trebuia să facă dovada folosirii efective a fonogramelor - art. 106

5

și art. 112

2

din lege; în același sens, invocă și Decizia civilă nr. 121A din 13 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, privind modificarea în parte a Hotărârii arbitrale din 30 septembrie 2011 având drept obiect stabilirea formei finale a Metodologiei privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 7 octombrie 2011, în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 266/2011.

Prin urmare, reclamanta trebuia, conform prevederilor art. 249 C. proc. civ., să facă dovada pretențiilor sale raportat în concret la activitatea recurentei, iar analiza judecătorului trebuia a fi făcută în condiții de contradictorialitate și cu respectarea drepturilor pârâtei, pe baza analizei tuturor prevederilor legale privind fonogramele efectiv folosite, inclusiv analiza incidenței calității de operă orfană prevăzută de lege, efectiva folosire a fonogramelor, cu analiza perioadei în care pârâta a folosit efectiv drepturile conferite de Licența TV-C 613 din 25 octombrie 2011 și Decizia de autorizare nr. 1816 din 3 aprilie 2012; este necesară lămurirea tuturor efectelor prevederilor legale sus-menționate, întrucât raportat la art. 112

2

o astfel de difuzare nu conferă producătorilor de fonograme dreptul de a percepe o remunerație.

Recurenta susține că nulitatea probei cu expertiză reiese lipsa oricăror date pe care să se fi bazat aceasta lucrare, sancționarea prin admiterea unor pretenții bazate pe date ipotetice necorespunzând limitelor prevăzute de art. 1 și art. 22 C. proc. civ., ceea ce constituie o eroare a instanței de apel, sancționabilă conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Decizia instanței de apel reprezintă o analiză într-un mod general a speței, neputând fi regăsită o analiză și o motivare privind admiterea tuturor pretențiilor reclamantei, o motivare în drept care să reliefeze condițiile și normele legale/convenționale care au condus instanța la admiterea acțiunii, soluția fiind practic una nemotivată.

Se mai învederează de către recurentă că privitor la capătul 2 al cererii, instanța a realizat o eronată aplicare a normelor legale, practic, preluându-se concluziile unui calcul realizat de către expert, cu omiterea obligației legale impuse art. 425 C. proc. civ. referitoare la necesitatea motivării soluției.

Reclamanta nu a înțeles să motiveze concret în fapt și în drept pretenția de acordare a penalităților de întârziere, sens în care arată că trebuia a se lua în considerare dispozițiile O.G. nr. 13/2011 ori ale Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante.

În opinia recurentei, susținerile reclamantei sunt neîntemeiate, întrucât doar în urma verificărilor derulate de instanță și în urma efectuării unei expertize tehnice judiciare se poate constata dacă are de achitat în urma unor fapte sancționate și care este cuantumul acestei sume.

Dobânda legală penalizatoare nu poate fi solicitată și nici nu poate fi admisă de către o instanța națională în condițiile în care reclamanta nu a permis pârâtei să asiste și să participe la toate procedurile judiciare, valoarea sumei nefiind dovedită.

În speță, nu se putea acorda dobândă legală penalizatoare, astfel cum a pretins reclamanta, având în vedere faptul că suma nu era certă, ci ea va deveni exigibilă după momentul soluționării definitive a prezentei cauze; de asemenea, suma ne era nici lichidă, întrucât cuantumul ei în RON se va stabili în urma efectuării expertizei judiciare (care se poate administra chiar în calea de atac a apelului, în rejudecare).

Recurenta face referire și la dispozițiile art. 254 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora: "(5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc. "

Așadar, față de necesitatea lămuririi cauzei, în condițiile prevăzute de legea procesual civilă, recurenta arată că solicită admiterea probei cu înscrisuri - dovezile privind perioada exercitării drepturilor conferite de licența TV și programul efectiv realizat, iar în cadrul probatoriului, refacerea expertizei de specialitate (art. 479 alin. (2) C. proc. civ.).

Se mai arată de către recurentă că va trebui ținut cont că probele urmează a fi utile ambelor părți, astfel încât onorariul va trebui suportat conform interesului ambelor părți.

Mai mult decât atât, administrarea probelor și verificarea efectivă a procedurii de citare, inclusiv prin depunerea de către reclamantă a extrasului ONRC, era necesară pentru lămurirea în întregime a procesului - conform art. 237 C. proc. civ.

Recurenta mai arată că a solicitat instanței de apel, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., admiterea probei cu expertiză, reaprecierea cererilor formulate, admiterea probelor solicitate în conformitate cu scopul procedurii derulate, întrucât măsurile primei instanțe au fost dispuse în baza unor obiective necomunicate și pârâtei, în condițiile admiterii probei cu încălcarea art. 194 lit. e) C. proc. civ. față de aceste neregularități, recurenta invocă nulitatea măsurilor dispuse cu încălcarea prevederilor procedurale, în sensul celor prevăzute de art. 174 - 179 C. proc. civ.

Concluzionând, recurenta solicită admiterea recursului, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, întrucât judecata cauzei s-a făcut în lipsa unei părți care nu a fost legal citată; în subsidiar, în măsura în care nu vor fi reținute cauzele de nulitate invocate, recurenta solicită instanței de recurs rejudecarea cauzei pe fond, în sensul modificării în tot a sentinței și a încheierilor atacate, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamant.

Recursul declarat de către pârâtă a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind înregistrat pe rolul secției I civile și repartizat aleatoriu, prin procedura computerizată, completului filtru C7, specializat în soluționarea cauzelor de proprietate intelectuală; după primirea dosarului, s-a procedat la efectuarea comunicărilor prealabile întocmirii raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care a fost întocmit în condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. la data de 18 iulie 2018; acesta a fost însușit de completul de judecată și ulterior, comunicat părților, în vederea formulării unui punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ., sens în care a procedat numai intimatul-reclamant CREDIDAM.

Prin rezoluția din 17 septembrie 2018, instanța a stabilit termen la 5 octombrie 2018 în vederea analizării admisibilității în principiu a recursului în complet de filtru.

Prin încheierea din camera de consiliu din 5 octombrie 2018, instanța de recurs, în complet de filtru, a admis în principiu recursul formulat de către pârâta SC A. SRL și a stabilit termen în ședința publică din 9 noiembrie 2018, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În recurs, nu au fost administrate alte probe - înscrisuri- potrivit art. 492 C. proc. civ. de niciuna dintre părțile cauzei

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cu referire la neregularitățile de ordin procedural, susceptibile de analiză pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta susține că instanța de apel a dezlegat în mod nelegal criticile sale referitoare la lipsa de procedură în fața primei instanțe și privitoare, implicit, la încălcarea dreptului său la apărare.

Din analiza înscrisurilor și lucrărilor cauzei, Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod corect a reținut că procedura de citare a pârâtei în fața primei instanțe a respectat dispozițiile legale, având în vedere că pârâta a fost citată în condițiile art. 153 raportat la art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., atât la sediul său principal din Constanța, jud. Constanța, cât și la sediul dezmembrământului său (punct de lucru) din Eforie Nord, jud. Constanța.

Mai mult decât atât, s-a constatat că la momentul introducerii acțiunii - 16 iulie 2015 -, reclamanta a anexat cererii de chemare în judecată și extras ONRC - dosar primă instanță -, din care reiese că atât adresa sediului principal al pârâtei, cât și adresa punctului său de lucru, anterior menționate, au fost cele la care procedura de citare a fost efectuată de către tribunal.

Despre schimbarea sediului social al pârâtei prima instanță a fost înștiințată tot de către reclamantă care a fost în imposibilitatea efectuării legalizării sentinței, după ce aceasta i-a fost comunicată și s-a împlinit termenul de declarare a apelului în ceea ce o privește, moment la care a solicitat recomunicarea sentinței către pârâtă la noul sediu social (precum și la un alt punct de lucru) cu care pârâta figura în evidențele oficiale din data de 24.03.2016, potrivit dovezii pe care a anexat-o cererii de recomunicare, obținută prin demersuri proprii .

Or, în condițiile în care recurenta-pârâtă a procedat la schimbarea sediului său social în evidențele ONRC ulterior formulării acțiunii și nu a procedat la înștiințarea instanței și a părții adverse despre această împrejurare, în mod corect curtea de apel a constatat incidența dispozițiilor art. 172 C. proc. civ., apreciind că procedura de citare este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare, sens în care prevede art. 172 teza finală C. proc. civ., textul invocat fiind o aplicare particulară a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, consacrat ca atare și de art. 178 alin. (2) C. proc. civ., text potrivit căruia: "Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată de propria faptă.".

În consecință, nu poate fi luată în considerare nulitatea actelor de procedură efectuate de prima instanță, subsecvente emiterii citațiilor până la schimbarea sediului său, sancțiune invocată de către recurentă, astfel cum a reținut și instanța de apel; lipsa de procedură a uneia dintre părți poate fi invocată numai de către partea pretins vătămată procesual, astfel că această împrejurare este susceptibilă valorificare din perspectiva unei nulități relative, însă în circumstanțele prevăzute de lege, condiții care în speță nu sunt întrunite.

Nici nelegala dezlegare a excepțiilor necompetenței teritoriale și a prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 3 aprilie 2012 - 16 iulie 2015, imputate instanței de apel, nu poate fi reținută.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, prin motivele de apel, a criticat încălcarea dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., susținând că în mod nelegal cauza a fost soluționată de Tribunalul București, prin încălcarea competenței Tribunalului Constanța căruia îi revenea, potrivit legii, competența de soluționare a cauzei.

Și cu privire la această excepție procesuală de ordine privată, curtea de apel a dat o corectă dezlegare, având în vedere că dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. stabilesc astfel: "Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Or, astfel cum deja s-a arătat, recurenta-pârâtă nu a formulat întâmpinare din propria sa culpă, iar procedura de citare a fost legal îndeplinită în fața primei instanțe, dată fiind incidența art. 172 C. proc. civ., astfel că aceasta, invocând excepția prin motivele de apel, a invocat-o tardiv, la un moment la care era deja decăzută din acest drept procesual, față de prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Relativ la prescripția dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile reclamantei privind plata remunerațiilor echitabile datorate pentru intervalul 3 aprilie 2012 - 16 iulie 2012 (acțiunea fiind formulată la data de 16 iulie 2015), Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a stabilit că regimul juridic al acesteia este guvernat de dispozițiile noului C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, față de dispozițiile art. 6 alin. (4) din Cod.

Ca atare, regulile prevăzută de art. 2512 C. civ., aplicate de curtea de apel, sunt și ele pe deplin incidente.

Astfel, art. 2512 alin. (1) C. civ. prevede că. "Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de buna-credință", iar art. 2513 C. civ. stabilește că: "Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate."

Înalta Curte constată că deși recurenta a invocat și încălcarea prevederilor art. 276 - 278 C. proc. civ. - texte care reglementează exigențe procedurale cu privire la proba cu înscrisuri sub semnătură privată - acestea nu reprezintă norme a căror aplicare a făcut-o instanța de apel; prin urmare, această critică este lipsită de obiect.

Nici criticile privind fondul acțiunii nu pot fi reținute.

Astfel, recurenta susține că în mod eronat instanța de apel a reținut că nu a comunicat informațiile necesare efectuării expertizei contabile pentru o corectă soluționare a primelor două capete de cerere.

Asupra acestui aspect, instanța de apel, într-o corectă verificare a incidenței dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ. (sens în care pârâta putea tinde la refacerea probelor administrate în primă instanță), a pus în vedere apelantei să depună înscrisurile considerate relevante de aceasta pentru efectuarea expertizei în vederea determinării remunerațiilor datorate, înscrisuri nedepuse la tribunal din motivele expuse, însă aceasta nu s-a conformat acestei obligații procesuale, potrivit mențiunilor din încheierea de ședință din 20 septembrie 2017.

Art. 10 C. proc. civ. prevede în mod expres astfel: "(1) Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea procesului. (2) Dacă o parte deține un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părți sau din oficiu, să dispună înfățișarea acestuia, sub sancțiunea plății unei amenzi judiciare."

Or, așa cum deja s-a arătat, pârâta nu s-a conformat obligației procesuale stabilite de instanța de apel în sarcina sa, astfel că susținerile cu privire la pretinsele neregularități procedurale efectuate de prima instanță nu pot fi reapreciate de instanța de recurs, având în vedere, pe de o parte, cele de mai sus cu privire la legalitatea procedurii de citare la prima instanță, în confirmarea celor reținute de instanța de apel, iar pe de altă parte, că recurenta ignoră, din nou, cele dezlegate de curtea de apel în cadrul judecății proprii, ca instanță de control judiciar.

Derularea procedurii în fața instanței de apel este cea a cărei legalitate poate fi evaluată de această instanță de recurs, iar nu alte aspecte invocate omisso medio ori reluate din motivele căii de atac anterioare, fără a se proceda la combaterea celor apreciate de curtea de apel asupra acestora.

Aceste critici au fost evaluate de Înalta Curte tot pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât în mod eronat recurenta a procedat la încadrarea acestora în ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6, cele dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs neavând legătură cu această ipoteză de nelegalitate.

Nici criticile pe fondul cauzei, dezvoltate pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite, recurenta susținând în mod nelegal că în cauză instanța de apel nu a verificat cerința utilizării fonogramelor ce fac partea din repertoriului protejat și gestionat colectiv de către CREDIDAM, gestiune în temeiul căreia a formulat acțiunea de față pentru a pretinde plata remunerațiilor datorate pentru radiodifuzarea acestora.

Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a reținut, pe baza probelor administrate de către reclamantă (Licența TV-C 613 din 25 octombrie 2011 și Decizia de autorizare nr. 1816 din 3 aprilie 2012 emise de CNA pentru postul de televiziune B., înscrisuri de natură a fundamenta o prezumție judiciară de utilizare, nerăsturnată de către recurentă), într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., că pârâta a radiodifuzat fonograme publicate în scop comercial, astfel încât datorează remunerații potrivit art. 131

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, Deciziei ORDA nr. 104/2005, pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organisme de radiodifuziune și de televiziune, decizie incidentă pentru perioada în litigiu; astfel, în mod corect criteriul legal subsidiar prevăzut de art. 131

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 (cheltuielile ocazionate de utilizare) a fost cel valorificat la efectuarea expertizei contabile administrate la prima instanță, în absența probelor contabile directe care ar fi trebuit depuse de către pârâtă sau la care aceasta trebuia să fi asigurat accesul expertului.

De asemenea, pentru radiodifuzarea prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, remunerația datorată a fost stabilită, prin aceeași expertiză, potrivit H.G. nr. 119/2002 (pentru perioada 3 aprilie 2012 - 29 august 2013) și în baza Deciziei ORDA nr. 106/2013 (pct. 3), pentru perioada 30 august 2013 - 31 martie 2015.

Nici criticile privind perceperea penalităților de întârziere echivalente nivelului dobânzii de referință stabilit de BNR, aferente sumelor neachitate în termen, nu pot fi reținute, în speță nefiind direct incidente dispozițiile O.G. nr. 13/2011 ori ale Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante, ci dispozițiile corespunzătoare din Metodologii prin care se prevedea plata acestor penalități la nivelul dobânzii de referință a BNR.

Mai mult decât atât, întrucât recurenta a procedat la utilizarea repertoriului protejat și gestionat colectiv în mod obligatoriu de către CREDIDAM fără a avea autorizație sau licență neexclusivă ori fără achitarea remunerațiilor echitabile datorate, răspunderea sa a fost angajată pe tărâm delictual, iar nu pe tărâm contractual.

Or, cel ce săvârșește o faptă ilicită se află de drept în întârziere de la data săvârșirii faptei ilicite, potrivit art. 1523 alin. (1) lit. e) din C. civ., iar nu de la data cuantificării prejudiciului, astfel cum eronat susține recurenta.

Totodată, Înalta Curte constată că instanța de apel în deplină concordanță cu efortul probatoriu al recurentei-pârâte a constatat că apărarea acesteia cu privire la radiodifuzarea operele orfane reprezintă o susținere neverificabilă, fără legătură cu cauza, pârâta neproducând dovezi nici în apel în acest sens.

Înalta Curte apreciază că motivele de recurs prin care recurenta afirmă nemotivarea sau motivarea insuficientă a hotărârii sunt lipsite de obiect, întrucât acestea, din nou, reprezintă o reluare a criticii cu același conținut formulate prin motivele de apel și nu vizează decizia instanței de apel, supusă prezentului recurs, decizie care, de altfel, respectă toate exigențele art. 425 C. proc. civ., curtea de apel analizând în mod exhaustiv criticile susținute de către pârâtă prin motivele de apel.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 raportat la art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei.

În temeiul art. 451 și urm. C. proc. civ., se va dispune obligarea pârâtei la achitarea sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de către intimata-reclamantă în această etapă procesuală, conform dovezii de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 80A din 31 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă SC A. SRL la plata sumei de 2.000 RON către intimatul-reclamant Centrul Român Pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C.R.E.D.I.D.A.M, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM