ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4359/2018

Deliberând asupra recursului, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați sub nr. x/08.12.2014, reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar B., a chemat în judecată pe pârâta DIRECȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE GALAȚI, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 4.307.093 RON, reprezentând plată nedatorată, și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 158 din 07.05.2015, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Gohor, jud. Galați, prin administrator judiciar B. în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - A.J.F.P. Galați, respingând în prealabil excepția autorității de lucru judecat.

Împotriva acestei sentințe civile, în termen legal a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 232/A din 28 noiembrie 2016 CURTEA DE APEL GALAȚI, secția I civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B., împotriva sentinței civile nr. 158 din 07.05.2015 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2014.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs S.C A. S.A. - prin administrator judiciar B.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanțele de fond și de apel au aplicat în mod greșit normele de drept material supuse analizei, din considerentele hotărârilor recurate lipsind motivarea pe aspectele invocate, fapt care se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ.

Astfel, singura motivare a instanțelor se concentrează asupra presupusei neîndepliniri a două dintre cele trei condiții prevăzute de legiuitor, respectiv condiția privitoare la inexistența datoriei în vederea căreia s-a făcut plata și condiția ca plata să se fi făcut din eroare.

În ceea ce privește condiția referitoare la inexistența datoriei, instanța de fond s-a limitat să analizeze această condiție numai din prisma primei ipoteze, respectiv a inexistentei datoriei, fără însă a-și extinde raționamentul juridic și la cea de-a doua ipoteză subliniată de legiuitor, respectiv situația unei datorii care a existat dar a fost stinsă prin alt mijloc de stingere a obligațiilor. În apel, instanța de control a validat raționamentul juridic al primei instanțe, aplicând greșit normele materiale aplicabile, respectiv confundând cele două condiții referitoare la inexistența datoriei și la plata din eroare.

Apreciază recurenta că în mod greșit instanțele și-au limitat analiza la sentința nr. 596/2014, ignorând cu desăvârșire efectele deciziei nr. 1335/2009 a Curții de Apel Galați.

Astfel, instanța de fond a reținut că sentința nr. 596/2014 a Tribunalului Galați, prin care a fost deschisă procedura insolvenței față de reclamantă, nu se bucură de putere de lucru judecat - întrucât în dispozitivul acestei sentințe nu se face referire la cuantumul creanței creditoarei DGFP Galați. Recurenta apreciază această motivare ca fiind în contradicție vădită cu dispozițiile art. 430 alin. (2) din noul C. proc. civ., reglementare expresă menită să stingă orice controverse anterioare cu privire la întinderea puterii de lucru judecat și asupra considerentelor și asupra dispozitivului unei hotărâri.

Având în vedere că în considerentele sentinței nr. 596/2014 se analizează creanța creditoarei DGFP Galați și se retine expres împrejurarea că pe perioada incidenței cazului de forță majoră, respectiv 2003 - 15.04.2010 nu se datorează obligații bugetare, apreciază recurenta că în mod cu totul greșit instanța de fond a reținut că aceste concluzii ale unei hotărâri irevocabile nu se bucură de puterea lucrului judecat. Instanța de apel nu a răspuns în nici un fel acestei critici, împrejurare de natură să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din noul C. proc. civ.

Revenind la condiția inexistenței obligației pentru care s-a efectuat plata, recurenta apreciază că instanțele ar fi trebuit să rețină faptul că în speța dedusă judecății obligația de plată a datoriilor bugetare a existat dar s-a stins printr-un mijloc distinct de stingere a obligației, respectiv prin apariția unui caz de forță majoră, exonerator de răspundere. În contextul imposibilității fortuite de executare, obligația se stinge datorită faptului că debitorul este în imposibilitate absolută de executare a prestației pe care o datorează, din cauza de forța majoră sau, uneori, caz fortuit.

Imposibilitatea fortuită de executare este reglementată expres în C. civ., art. 1634 Noul C. civ.Acest mod de stingere a obligațiilor presupune întrunirea necesară a mai multor condiții, cele mai importante fiind: intervenția unei cauze de forță majoră sau a unui caz fortuit sau a unei alte cauze asimilate acestora, cum ar fi fapta terțului sau fapta victimei care întrunesc toate condițiile forței majore - condiție îndeplinită în prezenta cauză, prin decizia nr. 1335/2009, astfel cum a fost completată prin încheierea din 15.04.2010, constatându-se în mod irevocabil existența unui caz de forță majoră, exonerator de răspundere, care a afectat întreaga activitate din 2003 la zi; imposibilitatea să fie absolută. Dacă imposibilitatea este doar relativă, în sensul că nu privește întreaga întindere a obligației, liberarea își produce doar un efect parțial. Și această condiție este îndeplinită în cauză, Curtea de Apel pronunțându-se în cuprinsul aceleiași decizii asupra împrejurării că forță majoră a afectat întreaga activitate.

Având în vedere că prin decizia nr. 1335/2009 s-a stabilit în mod irevocabil asupra existenței cazului de forță majoră, a întinderii acestuia și a caracterului exonerator de răspundere a acestui caz de forță majoră, apreciază că instanța de fond trebuia să constate că plata efectuată a fost efectuată pentru o datorie care a existat, dar care s-a stins datorită imposibilității fortuite de executare.

Recurenta susține că și în ceea ce privește cea de a treia condiție ce constă în faptul că plata trebuie să fie făcută din eroare, instanțele au pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică.

Recurenta susține că la momentul efectuării plăților bugetare, avea convingerea că este debitorul DGFP Galați, neavând cum să prevadă rezultatul dosarului în care s-a pronunțat decizia nr. 1335/2009, prin care s-a stabilit stingerea obligației bugetare datorită apariției cazului de forță majoră.

Instanțele au interpretat complet greșit dispozițiile art. 993 din C. civ., reținând că plata s-a făcut de către societate voluntar, pe baza unor decizii de impunere emise pe baza propriilor declarații ale societății, din această situație deducând că plata nu a fost făcută din eroare.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ. casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta a susținut nemotivarea instanței de apel pe toate aspectele privind condițiile existenței plății nedatorate și neextinderea raționamentului juridic și la cea de-a doua ipoteză subliniată de legiuitor, respectiv situația unei datorii care a existat dar a fost stinsă prin alt mijloc de stingere a obligațiilor prin raportare directă la decizia nr. 1335/2009 prin care s-a statuat în mod irevocabil asupra existenței cazului de forță majoră.

Critica este nefondată.

Conform textelor de lege invocate în susținerea acțiunii, respectiv art. 992, 993 din vechiul C. civ., plata nedatorată presupune întrunirea mai multor condiții, anume prestația să fi fost făcută cu titlu de plată, datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe, iar plata să fi fost făcută din eroare.

Prin art. 1092 din vechiul C. civ. este reglementat principiul potrivit căruia orice plată presupune o datorie, adică o obligație care trebuie stinsă. Dacă plata s-a făcut în situația inexistenței plății aceasta nu este valabilă și, ca atare este supusă restituirii.

Analizând îndeplinirea celor trei condiții ale plății nedatorate apte pentru nașterea raportului juridic în temeiul căruia accipiensul să fie obligat la restituirea către solvens a ceea ce a primit, instanța de apel a confirmat raționamentul instanței de fond potrivit căruia doar condiția efectuării plății este îndeplinită în cauză.

Contrar aprecierilor recurentei, instanța de apel a analizat susținerea acesteia conform căreia instanța de fond nu a extins raționamentul juridic și cu privire la ipoteza inexistenței datoriei și a stingerii acesteia prin alt mod de stingerea a obligației din perspectiva deciziei nr. 1335/2009. Astfel, instanța de apel a reținut că și în ipoteza în care s-ar fi admis susținerea conform căreia obligația avută de societate s-ar fi stins ca urmare a constatării cazului de forță majoră în executarea plății pretins nedatorate, prin decizia civilă nr. 1335/2009 a Curții de Apel Galați, soluția legală în cauză este tot de respingere a acțiunii întrucât nu este îndeplinită condiția efectuării plății din eroare.

Înalta Curte, reține, de asemenea, ca nefondate criticile cu privire la autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 596/2014 a Tribunalului Galați prin care a fost deschisă procedura insolvenței față de reclamantă. Astfel cum în mod corect au reținut și instanțele de fond, considerentele aceastei sentințe nu au autoritate de lucru judecat în cauză întrucât inexistența datoriei către bugetul de stat pentru perioada 2003-15.04.2010 nu este statuată prin dispozitivul hotărârii. De altfel sentința nu a statuat asupra întinderii creanțelor, din dispozitivul acesteia reieșind că au fost acordate termene de judecată în vederea înregistrării cererilor de admitere a creanțelor asupra averii debitorului, pentru verificarea acestora și întocmirea și afișarea tabelului definitiv.

Contrar susținerilor recurentei, în considerentele sentinței nr. 596/2014 se analizează creanța creditoarei DGFP Galați doar în parte și doar pentru verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 31 coroborat cu art. 3 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 85/2006, respectiv valoarea prag reprezentând cuantumul minim al creanței pentru a putea fi acceptată cererea de deschidere a procedurii insolvenței.

Recurenta a apreciat că instanțele ar fi trebuit să rețină faptul că în speța dedusă judecății obligația de plată a datoriilor bugetare a existat dar s-a stins printr-un mijloc distinct de stingere a obligației, respectiv prin apariția unui caz de forță majoră, exonerator de răspundere. În contextul imposibilității fortuite de executare, obligația se stinge datorită faptului că debitorul este în imposibilitate absolută de executare a prestației pe care o datorează, din cauza de forța majoră sau, uneori, caz fortuit.

Și această critică este nefondată.

O primă observație se impune. Prin decizia nr. 1335/17.12.2009 a Curții de Apel Galați instanța nu a dispus exonerarea de la plata obligațiilor fiscale ci doar a statuat ca părțile să reia executarea convenției încheiate, stabilind pe cale de consecință, noi grafice de eșalonare, pe care debitoarea să le respecte. Așadar, decizia amintită nu stabilește inexistența datoriei la bugetul de stat în perioada de referință ci doar exonerarea de răspundere a recurentei în privința nerespectării Convenției nr. 58/2003.

În ceea ce privește trimiterile recurentei la C. civ. cu referire la aplicarea în cauză a dispozițiilor care reglementează imposibilitatea fortuită de executare care atrage stingerea obligațiilor, Înalta Curte reține că la baza litigiului nu stă un raport juridic civil ci unul de drept fiscal cu reguli proprii în ceea ce privește imposibilitatea fortuită de executare și forța majoră. Potrivit principiului specialia generalibus derogant dispozițiile de drept fiscal se aplică ca norme speciale față de cele reglementate de C. civ. care este dreptul comun.

Astfel, în art. 71 Codul fiscal cu privire la cazul de forță majoră și cazul fortuit, se prevede că termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale, după caz, nu încep să curgă sau se suspendă în situația în care îndeplinirea acestor obligații a fost împiedicată de ivirea unui caz de forță majoră sau a unui caz fortuit iar obligațiile fiscale se consideră a fi îndeplinite în termen, fără perceperea de dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, ori aplicarea de sancțiuni prevăzute de lege, dacă acestea se execută în termen de 60 de zile de la încetarea evenimentelor prevăzute la alin. (1).

Din aceste dispoziții rezultă că apariția cazului de forță majoră sau cazul fortuit nu reprezintă situații de stingere a obligațiilor fiscale ci de temporizare a îndeplinirii acestora, prin urmare nu este îndeplinită, așa cum pretinde recurenta, nici condiția stingerii datoriei printr-un mijloc de stingere a obligațiilor, respectiv cauza de forță majoră

Recurenta a susținut că și în ceea ce privește cea de a treia condiție ce constă în faptul că plata trebuie să fie făcută din eroare, instanțele au pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică întrucât recurenta, la momentul efectuării plăților bugetare, avea convingerea că este debitorul DGFP Galați, neavând cum să prevadă rezultatul dosarului în care s-a pronunțat decizia nr. 1335/2009, prin care s-a stabilit stingerea obligației bugetare datorită apariției cazului de forță majoră.

Nici această critică nu este fondată.

Prin decizia nr. 1335/2009, astfel cum s-a arătat deja, recurenta nu a fost exonerată de la plata obligațiilor bugetare, prin urmare efectele acestei decizii nu au efect asupra plăților efectuate ci asupra sumelor care nu au putut fi achitate conform Convenției nr. 58/2003 și care astfel au atras obligativitatea plății unor accesorii. Așadar, nici această apărare a recurentei nu are suport juridic, în cauză nefiind îndeplinită condiția efectuării plății din eroare întrucât eroarea privește o plată care nu este datorată la momentul efectuării ei, or în cauză obligația bugetară exista, ea nefiind stinsă nici ulterior prin decizia nr. 1335/2009, cum în mod greșit susține recurenta.

Este nefondată și critica întemeiată pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. prin care se susține că instanțele au interpretat complet greșit dispozițiile art. 993 din C. civ., reținând că plata s-a făcut de către societate voluntar, pe baza unor decizii de impunere emise pe baza propriilor declarații ale societății, din această situație deducând că plata nu a fost făcută din eroare.

Conform art. 993 C. civ. acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului.

În cauză, părțile au încheiat o convenție având la bază un raport juridic fiscal prin care au convenit achitarea unor sume de bani după un grafic stabilit. Recurenta debitoare a achitat sume de bani în temeiul acestei convenții până la momentul când a apărut cazul de forță majoră care a împiedicat-o să-și îndeplinească obligațiile asumate. Așadar plățile nu au fost făcute din eroare iar cum obligațiile fiscale nu au fost stinse ci doar reevaluate prin prisma cazului de forță majoră, rezultă nu se poate reține că plata a fost efectuată din eroare.

Față de considerentele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. - prin administrator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 232/A din 28 noiembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2018.