ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1051/2018

Prin cererea înregistrată la data de 24 noiembrie 2015, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată civilă și personal la interogatoriu pe pârâtul STATUL ROMÂN - prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, pentru ca instanța, prin hotărârea judecătorească ce va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 Euro (în echivalent RON la data plății) cu titlu de daune morale pentru prejudiciul adus onoarei, demnității și reputației sale rezultat dintr-o represiune nedreaptă în perioada 22 septembrie 2009 - 22 iunie 2015.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 și art. 1373 C. civ.

Prin cererea precizatoare, reclamantul a arătat că, prin adresa instanței din data de 3 decembrie 2015, comunicată la data de 11 decembrie 2015, i s-a pus în vedere să depună precizări cu privire numele și prenumele pârâtului sau denumirea pârâtului, să justifice calitatea procesuală pasivă.

A arătat că cererea introductivă de instanță a formulat-o în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin reprezentanții săi legali (respectiv ai acestui minister).

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 205 (1) C. proc. civ., cu privire la cererea formulată de reclamantul A. de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, a solicitat în principal, admiterea excepției nulității cererii de chemare în judecată, admiterea excepției netimbrării acțiunii, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 754/14.06.2016 Tribunalul București, secția V-a civilă a respins, ca nefondată, acțiunea în răspundere civilă delictuală, așa cum a fost precizată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului în temeiul art. 1349 C. civ., potrivit căruia orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane și cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral iar în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia și ale art. 1373 C. civ. care prevede că comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, comitent fiind cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

Pentru a fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, care este o formă a răspunderii indirecte, se cer a fi întrunite, cumulativ, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (a prepusului): existența prejudiciului; existența faptei ilicite a prepusului; existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și culpa prepusului în săvârșirea faptei ilicite, condiții pe care trebuie să le probeze victima. Este exprimată și opinia potrivit căreia culpabilitatea prepusului nu este o condiție esențială pentru angajarea obligației de reparare a prejudiciului, ci se are în vedere doar situația obiectivă, cea privind prejudiciul cauzat de acesta.

Raportat la temeiul de drept al acțiunii, prima instanță a reținut că între Statul Roman și magistrații care au instrumentat dosarul penal în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a reclamantului nu există un raport de prepușenie în baza căruia să poată fi angajată răspunderea civilă delictuală a Statului în temeiul art. 1373 C. civ.

Astfel, din prevederile acestui text de lege rezultă că pe lângă condițiile generale, cumulativ cu acestea, pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului se cer a fi întrunite și două condiții speciale: existența raportului de prepușenie; prepusul să fi săvârșit fapta în exercitarea atribuțiilor ce i-au fost încredințate sau cu scopul îndeplinirii funcțiilor acordate.

Pentru definirea noțiunilor de comitent și de prepus trebuie avute în vedere raporturile dintre aceștia, raporturi de subordonare stabilite în baza legii sau a unui contract și care permit comitentului să direcționeze, să supravegheze și să controleze activitatea prepusului în exercitarea funcțiilor sau însărcinărilor conferite pentru realizarea interesului comitentului ori al unui terț.

Conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 republicată, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, iar conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, procurorii se bucură de stabilitate și sunt independenți în condițiile legii. Statutul judecătorilor și al procurorilor, precum și condițiile de angajare a răspunderii acestora sunt reglementate în legea specială, iar între aceștia și Statul Român nu există raport de prepușenie în sensul dispozițiilor art. 1373 alin. (2) C. civ.. Nefiind întrunite cumulativ toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta altuia în condițiile art. 1349 C. civ. cu referire la art. 1373 C. civ., invocate de către reclamant, instanța a respins cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, la data de 23 septembrie 2016 a declarat apel reclamantul A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 7 noiembrie 2016.

La data de 29 noiembrie 2016 intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 477 A din 25 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A., cu domiciliul în Constanța, str. x, nr. 63, județul Constanța și în Brăila, str. x, nr. 69, județul Brăila - la avocat B., împotriva sentinței civile nr. 754 din 14 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția V-a civilă în dosarul nr. x, în contradictoriu cu intimatul-pârât STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în municipiul București, str. x nr. 17, sectorul 5

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Cererea de chemare în judecată cu care reclamantul a înțeles să învestească Tribunalul București a fost motivată în drept de acesta pe dispozițiile art. 1349 și art. 1373 C. civ., fiind invocat ca temei juridic răspunderea civilă delictuală, reclamantul apreciind că în perioada 22 septembrie 2009 - 22 iunie 2015, prin faptul de a fi avut calitatea de inculpat într-un dosar penal, respectiv, de a fi suferit două condamnări pe nedrept, a suferit un prejudiciu de natură morală, cauzat, în mod culpabil, de procuror și de judecători, situația în care s-a aflat fiind rezultatul unei erori judiciare, iar reclamantul fiind supus unei represiuni nedrepte.

Apelantul a recunoscut că nu a fost niciodată în situația de a fi fost condamnat definitiv și nici nu a fost în situația ca împotriva sa să se dispună măsuri restrictive de libertate fizică, situație în care ar fi invocat ca temei juridic dispozițiile C. proc. pen., respectiv, art. 539 și urm., temei juridic, care, în opinia sa, ar fi grefat tot pe răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Modalitatea de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare diferă după cum acestea sunt o consecință a existenței erorii în procesele penale sau în alte procese, distincție care rezultă din analiza prevederilor art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004. Astfel, în ceea ce privește eroarea judiciară din procesele penale, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 face trimitere la dispozițiile C. proc. pen.

În acest sens, art. 538 alin. (1) C. proc. pen. prevede că "Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare".

De asemenea, dispozițiile art. 539 alin. (1) C. proc. pen. prevăd că "Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate".

În mod evident, dreptul la despăgubiri pentru cazurile vizate de art. 538 și art. 539 C. proc. pen. nu poate fi valorificat decât în condițiile vizate de aceste norme, în baza principiului "specialia derogant generalibus", iar nu după regulile comune, specifice răspunderii civile delictuale, cum eronat se susține de către apelant în argumentarea criticilor formulate prin cererea de apel.

În ceea ce privește eroarea judiciară decurgând din alte procese, instanța de apel a constatat că, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, s-a instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce, în prealabil, a fost pronunțată o hotărâre definitivă, penală sau disciplinară, împotriva magistratului pentru o faptă săvârșită pe parcursul instrumentării cauzei, care să fi dus la comiterea erorii.

Instanța de apel, contrar celor susținute de apelantul-reclamant, a constatat că, în lipsa unei erori judiciare - situație în care o instanță chemată să stabilească răspunderea patrimonială a statului ar verifica dacă se regăsește în speță unul dintre cazurile stabilite de C. proc. pen. (prev. de art. 538-539), în care persoana vătămată, în urma procesului penal, are dreptul la repararea prejudiciilor sau, pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârșită în cursul judecații procesului, precum și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară (conform art. 96 din Legea nr. 303/2004), Statul Român nu este ținut să răspundă patrimonial.

Recurentul-reclamant A. a atacat cu recurs decizia instanței de apel, aducându-i următoarele critici:

În mod greșit, instanța de apel a reținut că între Statul Român și magistrații ce au instrumentat dosarul penal nu ar exista un raport de prepușenie în baza căruia să poată fi antrenată răspunderea civilă delictuală a Statului Român, în temeiul art. 1373 C. civ.

În opinia recurentului-reclamant acest raport de prepușenie există, acest fapt rezultând din dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora "puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege".

A mai susținut recurentul-reclamantă că, deși nu există o reglementare expresă cu privire la posibilitatea atragerii răspunderii pentru fapta altuia rezultată din raportul de prepușenie existent între Statul Român și magistrați, răspundere care să fie fundamentată pe culpa acestora în îndeplinirea funcțiilor încredințate, totuși, în speță ar fi aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) C. civ., în sensul că în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora dispozițiile legale referitoare la situația asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului.

În opinia recurentului-reclamant, astfel de situații asemănătoare sunt reglementate de dispozițiile art. 538 - 542 C. proc. pen., ba chiar de întregul capitol VI, evidențiind faptul că, în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri, reparația este suportată, în toate cazurile, prin Ministerul Finanțelor Publice, această rațiune a răspunderii Statului Român având la bază ideea de culpă a reprezentanților săi din puterea judecătorească, în această situație existând un raport de prepușenie între Statul Român și magistrați.

Recurentul-reclamant a învederat că nu a fost în situația de a fi condamnat definitiv, împotriva lui nedispunându-se măsuri restrictive de libertate, astfel că nu este în situația de a invoca dispozițiile art. 539 și următoarele C. proc. pen., însă a apreciat că în speță, în situația de fapt pe care a expus-o, ar fi aplicabile dispozițiile art. 1349 și art. 1373 C. civ.

Hotărârea instanței de apel este surprinzătoare prin aceea că a apreciat ca fiind legală respingerea excepției inadmisibilității cererii introductive, dispuse de prima instanță prin încheierea de ședință din 22 aprilie 2016, nereținând că ar exista vreo contradicție cu privire la statuările din considerentele primei instanțe cu privire la inexistența cerințelor legale pentru a se atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului și respingerea excepției inadmisibilității.

Recurentul-reclamant a reiterat faptul că el nu era obligat să suporte rigorile unui dosar penal, iar pentru faptul că i s-a produs un prejudiciu moral, în lipsa unei reglementări exprese, consideră că sunt incidente dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, în opinia sa, prejudiciul moral suferit fiind rezultatul unei erori judiciare.

În mod greșit a reținut instanța de apel că nu a fost constatată o eroare judiciară printr-o hotărâre definitivă, astfel încât Statul Român nu ar fi ținut să răspundă patrimonial în numele magistraților, susținând că nu era nevoie de o astfel de hotărâre.

În ce privește pe procurorul ce a întocmit rechizitoriul a apreciat că acesta a săvârșit o eroare judiciară deoarece trebuia să constate că sunt incidente dispozițiile art. 11 din vechiul C. proc. pen. și să dispună scoaterea sa de sub urmărire penală.

La rândul lor, cei doi judecători ai fondului cauzei de la Judecătoria Brăila ar fi trebuit să dispună achitarea sa, așa după cum rezultă din hotărârea Curții de Apel Galați, astfel încât și aceștia au săvârșit eroare judiciară.

S-a mai invocat faptul că instanța de apel a făcut referire la dispozițiile art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004, însă aceste dispoziții legale nu au legătură cu cauza de față, pe motiv că, neexistând un text legal expres care să prevadă răspunderea Statului Român pentru astfel de situații, trebuie aplicate texte de lege existente pentru situații asemănătoare, în caz contrar ar rezulta că pentru prejudicii de genul celor suferite de către recurentul-reclamant nu ar putea fi atrasă răspunderea magistraților sau a Statului.

În ce privește prejudiciul suferit, recurentul-reclamant a învederat situația sa familială și socială atât din perioada de dinaintea începerii urmăririi penale cât și pe perioada derulării acesteia cât și a judecății în toate fazele și etapele procesului penal, scoțând în evidență prejudiciul de imagine pe care l-a suferit, cât și suferința psihică prin care a trecut.

Criticile cu privire la existența raportului de prepușenie între Statul Român și magistrații ce au instrumentat dosarul penal nu pot fi reținute.

În primul rând, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din C. civ. (Legea nr. 287/2009), acest act normativ reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.

Chiar dacă în alin. (2) al aceluiași articol se arată că acest act normativ constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale, nu se poate face o extrapolare a aplicării a acestor dispoziții și la situațiile în care se aplică dreptul public, în cauza de față dispozițiile C. proc. pen., respectiv ale Legii nr. 304/2004.

În speța de față recurentul-reclamant invocă aplicabilitatea unor norme de drept privat, or, magistrații care au intrat în raporturi juridice cu acesta au făcut-o în baza unor norme de drept public, cu referire la persoanele despre care există suspiciuni că au săvârșit fapte prevăzute de legea penală.

Așa după cum a reținut și instanța de apel, dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3) și ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, nu au relevanță sub aspectul existenței unui raport de prepușenie între magistrați și Statul Român, aceste raporturi fiind specifice dreptului privat iar nu dreptului public, cum sunt normele prevăzute de Legea nr. 304/2004.

Nerelevante sunt și referirile la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din C. civ., deoarece, așa după cum rezultă chiar din text, aceste dispoziții se referă la izvoarele dreptului civil, neavând legătură cu dreptul public, așa după cum este cazul raporturilor dintre recurentul-reclamant și magistrații care au instrumentat cauza penală în care acesta a fost cercetat și, respectiv, judecat.

Într-adevăr, așa după cum a arătat și recurentul-reclamant și a reținut și instanța de apel, răspunderea Statului poate fi atrasă în baza dispozițiilor prevăzute la Cap. VI Titlul IV din C. proc. pen., însă, pentru a putea fi atrasă această răspundere legiuitorul a prevăzut expres necesitatea existenței unei erori judiciare sau a unei privări nelegale de libertate, conform dispozițiilor art. 538-542 din Cap. VI al Titlului IV C. proc. pen., însă pentru aceasta trebuie să existe o hotărâre definitivă de achitare după anularea sau desființarea unei hotărâri de condamnare definitive, respectiv trebuie ca privarea nelegală de libertate să fie stabilită prin ordonanța procurorului sau prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară și prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanței de judecată învestită cu judecata cauzei.

În speța de față însă, așa după cum recunoaște chiar recurentul-reclamant, acesta nu a fost condamnat definitiv și nu a suportat măsuri restrictive de libertate, astfel încât nu pot fi aplicate dispozițiile art. 538 și urm. C. proc. pen.

De altfel, chiar sub acest aspect, este legală decizia recurată, cu referire la faptul că a fost considerată ca fiind corectă respingerea, de către prima instanță, a excepției inadmisibilității cererii introductive, motivat de faptul că ea este doar nefondată, nefiind îndeplinite condițiile cerute de lege pentru ca Statul Român să răspundă pentru eroare judiciară sau arestare nelegală, iar nu pentru faptul că o astfel de cerere nu ar fi fost permisă de lege.

Faptul că recurentul-reclamant a suportat rigorile unui dosar penal atât în faza urmăriri penale cât și în faza cercetării judecătorești nu poate conduce, în mod automat, la acordarea unor despăgubiri morale, chiar dacă a fost achitat, cât timp nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru ca Statul să răspundă patrimonial.

Nu se poate aprecia că împotriva recurentului-reclamant au fost pronunțate două condamnări nelegale, așa după cum susține acesta, cât timp niciuna dintre ele nu a devenit definitivă, ba dimpotrivă, datorită faptului că reclamantul a avut la îndemână căile de atac prevăzute de lege, în ultimă instanță acesta a fost achitat.

În ce privește pretinsele erori judiciare săvârșite de procurorul care a întocmit rechizitoriul cât și de cei doi judecători ai fondului, aceste susțineri nu pot fi reținute, deoarece pentru a exista eroare judiciară trebui îndeplinite condițiile prevăzute de art. 538 și urm. C. proc. pen., or, așa după cum s-a arătat mai sus, aceste condiții nu sunt îndeplinite.

Eventualele erori săvârșite de către magistrații la care a făcut referire recurentul-reclamant nu pot fi avute în vedere decât la o evaluare a activității acestora făcută în cadrul evaluării periodice a magistraților, respectiv de inspecția judiciară sau de organele de cercetare penală, după caz, în situația în care recurentul-reclamant ar fi formulat plângeri sau acuzații cu privire la activitatea desfășurată de aceștia în cauza penală respectivă, situație care, însă, nu s-a dovedit a exista în cauza de față.

Nici criticile referitoare la greșita invocare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și la necesitatea aplicării unor texte pentru situații asemănătoare prevăzute în C. civ., nu pot fi reținute, deoarece, aflându-ne pe tărâmul dreptului public, sancțiunile și răspunderile nu pot fi decât de strictă interpretare, fiind necesar a fi prevăzute, în mod expres, în legislația respectivă, neputându-se face similitudini cu alte situații asemănătoare, acestea din urmă fiind posibile numai în domeniul dreptului privat.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.