ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursul în casație formulat de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 211/S, pronunțată la data de 29 noiembrie 2017, de către Tribunalul Brașov, în Dosarul nr. x/2016, s-au dispus următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu aplicarea art. 16 lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de "evaziune fiscală", prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. (6 acte materiale) și art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. cu aplicarea art. 16 lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva aceluiași inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de "uz de fals" prevăzută de art. 291 din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 al 5 C. proc. pen. cu aplicarea art. 16 lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului B. pentru săvârșirea infracțiunii de:

"complicitate la evaziune fiscală", prevăzută și pedepsită de art. 26 vechiul C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a respins acțiunea civilă exercitată de către partea civilă D.G.R.F.P Brașov.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. s-a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse prin:

A. Ordonanța procurorului din data de 9 aprilie 2013 relativ la măsura popririi asigurătorii asupra conturilor bancare aparținând inculpatului A., deschise la C. SA, D. SA și E. SA, în limita sumei de 121.505 RON.

B. Ordonanța procurorului din data de 10 aprilie 2013 relativ la sechestrul asigurător asupra:

- Cotei de 50% din imobilul clădire situat în mun. Brașov, str. x, înscris în CF nr. x-9240/1/2/2/a/1/1/1/1.

- Cotei de 50% din imobilul apartament nr. x situat în mun. Brașov, str. x, înscris în CF nr. x-9240/1/2/2/a/1/1/1/1/3/2/2/III.

- Cotei de 50% din imobilul teren în suprafață de 371,88 mp situat în mun. Brașov str. x, înscris în CF nr. x-9240/1/2/2/a/1/1/1/1.

- Cotei de 50% din imobilul teren în suprafață de 85,82 mp situat în mun. Brașov str. x, înscris în CF nr. x-9240/1/2/2/a/1/1/1/1/3/2/2/III, bunuri aparținând inculpatului A., până la concurența sumei de 215.520 RON.

C. ordonanța procurorului din data de 10 aprilie 2013 relativ la sechestrul asigurător asupra următoarelor bunuri mobile:

- Motocicleta marca F. model K1200 LT K12LT 0549, de culoare gri, an fabricație 2006, cu nr. de înmatriculare x, serie șasiu x,

- Motocicleta Solo marca G. model H., an fabricație 2004, culoare maro, nr. de înmatriculare x, serie șasiu x,

- Motocicleta marca I. XVS 1100A, culoare neagră, an fabricație 2003, nr. înmatriculare x, serie șasiu x, aparținând inculpatului A. până la concurența sumei de 121.505 RON.

Prin Decizia nr. 607/AP din data de 10 octombrie 2018 a Curții de Apel Brașov, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov împotriva Sentinței penale nr. 211/S din 29 noiembrie 2017 a Tribunalului Brașov pe care a desființat-o și în rejudecare a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care este trimis în judecată inculpatul A. din infracțiunile prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 din. 2 C. pen. din 1969 (6 acte materiale) și art. 291 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 și aplicarea art. 5 C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 din. 2 C. pen. din 1969 și cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 din. 2 C. pen. din 1969 și cu aplicarea art. 5 C. pen. a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969 inculpatului i s-a interzis exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b C. pen. din 1969, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 C. pen. din 1969 a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate, pe o durată de 4 ani, ce constituie termen de încercare potrivit prevederilor art. 82 C. pen. din 1969.

A atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. ultim C. pen. din 1969 a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

În baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. raportat la art. 396 alin. (6) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen. din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției speciale.

În baza art. 397 raportat la art. 25 C. proc. pen., art. 998, 1003 C. civ. anterior a admis acțiunea civilă promovată în procesul penal de partea civilă Statul Român prin ANAF - DGRFP Brașov și, în consecință, a obligat pe inculpatul A. să achite părții civile suma de 213.809 RON, din care suma de 11.022,62 RON în solidar cu inculpatul B., reprezentând debit principal, cu accesorii calculate până la plata integrală a debitului principal, potrivit Codului fiscal.

A menținut măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanțele procurorului din 9 aprilie 2013 și 10 aprilie 2013 asupra conturilor bancare, bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A.

A dispus anularea facturilor fiscale nr. x din 4 ianuarie 2006, y din 14 iunie 2006, z din 4 iulie 2006, w din 7 august 2006, t din 11 august 2006, s din 14 august 2006, a Ordinelor de plată nr: 26 din 6 iulie 2006, 74 din 20 iunie 2006, 31 din 13 iulie 2006, 33 din 18 iulie 2006, 34 din 20 iulie 2006, 25 din 12 septembrie 2006, 40 din 16 octombrie 2006, 39 din 23 octombrie 2006, 41 din 24 octombrie 2006, 44 din 30 octombrie 2006, 46 din 6 noiembrie 2006, 45 din 15 noiembrie 2006 emise de SC J. SRL pentru beneficiar SC K. SRL, a situației de lucrări - lucrări amenajare canal Poiana Angelescu încheiată între SC J. și SC K. SRL în valoare de 100.287,4 RON și a Contractului execuție lucrări de amenajare canal Primăria Săcele nr. 31 din 1 august 2006 și a situației de lucrări - lucrări amenajare canal pluvial încheiată între SC J. și SC K. SRL în valoare de 26.566,95 RON și a Contractului execuție lucrări de amenajare canal Primăria Săcele nr. 23 din 9 iunie 2006.

Inculpatul A. a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare la instanța de fond și urmărire penală.

Împotriva Deciziei penale nr. 607/AP din data de 10 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Penală, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casație, invocând cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

Prin motivele scrise, recurentul a arătat că a fost condamnat pentru fapte ce nu sunt prevăzute de legea penală, apreciind, în primul rând că fapta de a uza de două situații de lucrări pretins a fi false nu este prevăzută de legea penală ca făcând parte din conținutul constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005; instanța de fond a pronunțat o soluție de încetare a procesului penal pentru infracțiunea de uz de fals și de achitare pentru cea de evaziune fiscală; instanța de apel a dispus nelegal și de la sine putere schimbarea încadrării juridice; în mod nelegal, instanța de apel a aplicat prevederile unei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție care nu exista la momentul pronunțării hotărârii instanței de fond; schimbarea încadrării juridice este nelegală, încălcând flagrant prevederile art. 386 alin. (1) C. proc. pen. nemenționarea numărului de acte materiale după schimbarea încadrării juridice; nepronunțarea instanței de apel asupra constatării intervenirii prescripției răspunderii penale.

În cel de al doilea motiv, recurentul inculpat a precizat că în cauză s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul comiterii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) cu aplic. art. 41 alin. (2) (2 acte materiale) C. pen. 1968 (punct V din dispozitivul rechizitoriului), astfel că fapta de a uza de două situații de lucrări pretins a fi false, dar fără a descoperi și sancționa falsul, nu este prevăzută de legea penală ca făcând parte din conținutul constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală prevăzuta de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Un alt motiv de recurs în casație vizează achitarea facturilor reținute ca acte materiale ale infracțiunii de evaziune fiscală, iar în opinia recurentului inculpat nu poate întruni elementele acestei infracțiuni, în condițiile în care nici nu a fost formulată o acuzație în acest sens de către parchet și nici nu s-a dispus o schimbare a încadrării juridice prin adăugarea de alte acte materiale constând în plățile facturilor respective. Emiterea celor 6 facturi a fost menționată în rechizitoriu ca reprezentând cele 6 acte materiale ale infracțiunii continuate de evaziune fiscală.

Cel de al patrulea motiv se referă la împrejurarea că instanța de apel a pronunțat condamnarea pe baza acelorași probe în baza cărora instanței de fond a dispus achitarea sa, ceea ce este contrar exigentelor unui proces echitabil.

Prin încheierea din data de 22 martie 2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 607/AP din data de 10 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Penală și a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație declarat de recurentul inculpat A.

În încheierea de admitere în principiu a recursului în casație s-a reținut că motivele de recurs în casație care vizează soluția de încetare a procesului penal pentru infracțiunea de uz de fals și de achitare pentru cea de evaziune fiscală, modalitatea în care instanța de apel a schimbat încadrarea juridică a faptelor, nepronunțarea instanței de apel asupra constatării intervenirii prescripției răspunderii penale, faptul că în cauză procurorul a dispus clasarea cauzei sub aspectul comiterii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, achitarea facturilor reținute, că instanța de apel a pronunțat condamnarea pe baza acelorași probe în baza cărora instanței de fond a dispus achitarea sa nu se circumscriu cazului de casare invocat, iar criticile vizând lipsa de corespondență din elementele faptice reținute în hotărârea recurată cu elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat, urmează a fi analizate odată cu examinarea pe fond a căii de atac.

Examinând recursul în casație formulat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurentul inculpat, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază necesară expunerea unor considerații teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

Aceste considerații teoretice au fost avute în vedere și cu ocazia verificării prealabile efectuate în procedura admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, în etapa de filtru fiind declarate admisibilă, după cum s-a arătat și anterior, numai motivele invocate de recurent circumscrise, în drept, cazului de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție va aprecia asupra temeiniciei căii extraordinare ce face obiectul cauzei pendinte, verificând motivele invocate de către recurentul inculpat în limitele declarate admisibile prin încheierea pronunțată la data de 22 martie 2019.

În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile precitate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În ceea ce privește latura subiectivă, aceasta nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casație, fiind o teză distinctă prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., care nu a fost preluată de legiuitor în conținutul prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și care, oricum, presupune analiza elementelor factuale ale cauzei și este dedusă în urma interpretării materialului probator, împrejurări care nu țin de legalitatea, ci de temeinicia hotărârii.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, instanța de recurs în casație urmează a analiza criticile recurentului inculpat A. referitoare la decizia instanței din apel, așa cum acestea au fost formulate.

Astfel, primul motiv invocat de către recurent, referitor la schimbarea de încadrare juridică dispusă de către instanța de apel din concurs între faptele de evaziune și uz de fals pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, într-o singură infracțiune complexă de evaziune fiscală, așa cum s-a arătat mai sus în prezentarea considerațiilor teoretice cu privire la recursul în casație, excede cenzurii instanței de recurs în casație, neputând fi analizată în acest cadru procesual.

De asemenea, interpretarea pe care apărătorul inculpatului o face referitor la Decizia RIL nr. 21 din 6 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este una greșită.

Astfel, prin decizia anterior menționată s-a stabilit că fapta de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, prin folosirea de facturi și chitanțe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, constituie infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

În acest sens, se reține că infracțiunea de evaziune fiscală este o formă specială a falsului, iar interpretarea instanței de apel referitoare la natura situațiilor de lucrări false folosite prin prezentarea acestora organelor fiscale este una corectă, în mod judicios reținându-se că trimiterea la cele două categorii de documente justificative (facturi și chitanțe fiscale) este doar cu titlul exemplificativ, acestea fiind cele mai uzitate în practica comercială, rațiunea reținerii caracterului complex al infracțiunii de evaziune fiscală subzistând în cazul falsificării oricărui document legal evidențiabil în scop fiscal. Mai mult, caracterul de document legal al situațiilor de lucrări se justifică pe deplin prin natura acestora de a reflecta verificarea lucrărilor executate, subscrise de părțile interesate și însoțind factura fiscală aferentă, în cauză acestea fiind prezentate tocmai în acest scop chiar în fața organelor fiscale.

Prin un alt motiv de recurs în casație, recurentul inculpat a susținut că fapta de a uza de două situații de lucrări pretins false, dar fără a descoperi și sancționa falsul, nu este prevăzută de legea penală ca făcând parte din conținutul constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) Legea nr. 241/2005.

Cu privire la această susținere, instanța învestită cu soluționarea recursului în casație o constată ca fiind nefondată, neputând fi primită ideea că nu poate fi sancționată fapta de a uza de două situații de lucrări false decât în condiția în care a fost descoperit și sancționat falsul.

Un alt motiv de recurs în casație formulat de către recurentul inculpat se referă la faptul că s-a împlinit, în luna august 2018, termenul de prescripție specială a răspunderii penale pentru infracțiunea de evaziune fiscală.

În acest sens a susținut că data comiterii faptelor de evaziune reținute în cauză ar fi reprezentată de perioada în care apar întocmite facturile de interes, și anume ianuarie - august 2006, condiții în care, prescripția specială s-ar împlini în luna august 2018.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că, în cauză, nu data la care a avut loc fapta de evidențiere în actele contabile a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive e data la care se consumă infracțiunea de evaziune fiscală, ci se are în vedere data la care a avut loc plata ultimei facturi (acestea au fost achitate la diferite intervale de timp prin ordine de plată distincte, cel din urmă moment fiind reprezentat prin ordinul de plată nr. x din data de 15 noiembrie 2006), astfel încât prescripția specială nu poate fi considerată împlinită decât în data de 14 noiembrie 2018, motiv pentru care răspunderea penală poate fi antrenată în cauză fără a considera prescrisă fapta penală continuată de evaziune.

Referitor la acest motiv, Înalta Curte arată că nu poate antama și analiza în cadrul recursului în casație intervenirea prescripției speciale a răspunderii penale, aceasta făcând obiect distinct în cadrul dispozițiilor art. 426 C. proc. pen. care reglementează contestația în anulare, lit. b) al acestui articol dând posibilitatea inculpatului care a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal să poată formula calea extraordinară de atac a contestației în anulare.

Ultimul motiv de recurs în casație invocat de către inculpat, respectiv faptul că instanța de apel nu putea pronunța această soluție de condamnare fără a administra probe noi, instanța îl consideră, de asemenea, nefondat, întrucât, în primul rând, se constată că instanța de apel a efectuat propria cercetare judecătorească a cauzei care i-a permis să stabilească situația de fapt și să pronunțe hotărârea atacată, iar, în al doilea rând, consistența probelor care au condus la pronunțarea hotărârii de către instanța de apel excede analizei instanței de recurs în casație întrucât această cale de atac nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte neputând să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 607/AP din data de 10 octombrie 2018 a Curții de Apel Brașov, secția penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 607/AP din data de 10 octombrie 2018 a Curții de Apel Brașov, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 mai 2019.

Procesat de GGC - LM