ÎCCJ, Secția penală

Decizia penală nr. 9/A/2017

Deliberând asupra contestației în anulare de față, în baza actelor dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 67/F din data de 6 mai 2014, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, a dispus pentru inculpatul A., următoarele:

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică dată faptelor pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, din infracțiunea de aderare la un grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7, raportat la art. 2 lit. b) pct. 16 din Legea nr. 39/2003 în infracțiunea de constituirea unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În baza art. 396 alin. (5), raportat la art. 16 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen. anterior.

În baza art. 396 alin. (5), raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen., a fost achitat același inculpat, pentru săvârșirea infracțiunii de violarea secretului corespondenței, prevăzută de art. 302 alin. (6) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În baza art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de câte 2 ani închisoare și interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei, pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) C. pen.

În baza art. 86

1

C. pen. din 1968 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate pe durata termenului de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 86

2

C. pen. din 1968.

În baza art. 86

3

alin. (1) C. pen. din 1968 a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune din cadrul Tribunalului Brașov, conform programului stabilit de acesta,

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea,

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă,

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86

4

, raportat la art. 83 C. pen. din 1968 privind revocarea suspendării în cazul săvârșirii unei infracțiuni.

S-a constatat că inculpatul a fost reținut în data de 11.03.2014.

Împotriva acestei hotărâri au formula apel, printre alții, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Brașov și inculpatul A.

Prin decizia penală nr. 129/A din 30 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/64/2013 a fost admis, printre altele apelul, declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Brașov.

A fost desființată, în parte, sentința penală nr. 67/F din data de 6 mai 2014 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, și, rejudecând, printre alții, cu privire la inculpatul A.

A fost înlăturată aplicarea art. 86

1

și urm. C. pen. din 1968 pentru inculpatul A.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere executarea pedepsei aplicate inculpatului A., pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani, stabilit conform art. 92 C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Brașov, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) sa anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

Conform art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate, iar în temeiul alin. (3) al aceluiași articol, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile la Primăria Brașov.

S-a atras atenția inculpatului asupra disp. art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

A fost respins, printre altele, apelul declarat de inculpatul A., împotriva aceleași hotărâri.

Împotriva deciziei penale nr. 129/A din 30 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/64/2013 a formulat contestație în anulare condamnatul A.

În motivarea scrisă a cererii de contestație în anulare, condamnatul a invocat ca temei de drept dispozițiile art. 426 lit. h) C. proc. pen., are sunt incidente când „instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă”, susținând că, deși a fost prezent la aproape toate termenele de judecată (cu excepția câtorva termene când a fost nevoit să plece din țară pentru a suferi o intervenția chirurgicală), instanța nu l-a întrebat niciodată dacă dorește să dea declarație în cauză, deși acesta ar fi fost de acord.

A arătat că, potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (4) C. proc. pen. „instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecată în fond”.

A mai precizat că textul mai sus menționat folosește expresia „procedează” și nu „va putea proceda”, astfel că acesta are caracter imperativ, în sensul că instanța este obligată să întrebe cel puțin pe fiecare inculpat dacă dorește să dea declarație, iar în cazul în care acesta este de acord, instanța este obligată să îl asculte, faptul că în fața instanței de fond a refuzat să dea declarație, neavând nicio relevanță în fața instanței de apel, având în vedere natura devolutivă a acestei căi de atac, instanța de control judiciar fiind obligată să îl întrebe din nou dacă dorește să dea declarație, ceea ce nu s-a întâmplat.

A mai arătat în cuprinsul cererii faptul că fiind nemulțumit de soluția primei instanțe care l-a condamnat pe nedrept, intenționa să declare în fața instanței de apel toate aspectele relevante și erorile instanței de fond și ar fi putut lămuri pe lângă multe aspecte semnificația convorbirilor telefonice care au constituit temei pentru condamnare, având în vedere că acestea erau interpretabile, iar instanța de apel a considerat că acestea dovedesc vinovăția lui, deși, în realitate, acestea nu aveau nicio legătură cu faptele pentru care a fost trimis în judecată.

Contestatorul a concluzionat în sensul că este esențial de reținut faptul că ar fi fost de acord să dea o declarație în fața instanței de apel în cazul în care aceasta l-ar fi întrebat, considerând că această declarație ar fi fost esențială și definitorie cu privire la fondul cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 04.08.2016, sub nr. x/1/2016.

Prin decizia penală nr. 446/A din 15 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penal, în Dosarul nr. x/1/2016 a fost admisă în principiu contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 129/A din 30 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/64/2013.

A fost stabilit termen de judecată la data de 17.01.2017, cu citarea contestatorului și înștiințarea apărătorului ales.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a constatat că cererii de contestație în anulare întrunește condițiile prevăzute de lege pentru a fi admisibilă în principiu, și anume:

- condamnatul A. a invocat ca temei de drept cazul de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 426 lit. h) C. proc. pen., incidente când „instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă”;

- cererea este făcută în termenul prevăzut de lege, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) și c)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel (art. 428 a fost modificat prin pct. 110 din O.U.G. nr. 18/2016, începând cu 23.05.2016, iar cum normele de procedură penală sunt de imediată aplicare, la verificarea respectării termenului legal se va lua în calcul noul termen de 30 de zile, și nu cel vechi, de 10 zile, având în vedere data formulării cererii de contestație în anulare de către condamnat, respectiv data de 04.08.2016, chiar dacă decizia contestată a fost pronunțată la data de 30 martie 2016, deci anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 18/2016); prin urmare, cum decizia instanței de apel nu i-a fost comunicată contestatorului A. până la data formulării cererii, acesta se afla în termenul legal de formulare a cererii.

- în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, se invocă acte care se află la dosarul cauzei.

Examinând cererea de contestație în anulare formulată de condamnatul A., prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.

Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual.

Art. 426 C. proc. pen. prevede cazurile în care se poate face contestație în anulare, însă numai împotriva hotărârilor penale definitive, contestația în anulare putând fi exercitată doar în cazurile și în condițiile prevăzute expres și limitativ de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre aceasta imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Așadar, legiuitorul a prevăzut expres și limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată prin intermediul contestației în anulare, instituindu-se astfel o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane și în orice condiții de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătorești definitive.

Examinând cererea de contestație în anulare formulată de condamnatul A., prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că acesta a invocat formal cazul prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., argumentele sale neputând fi circumscrise acestui text de lege.

Astfel, în ceea ce privește cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. h) C. proc. pen., respectiv „când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă”, contestatorul a arătat că instanța de apel nu a procedat la audierea sa deși a fost prezent în fața instanței de recurs.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (1) pct. 4 C. proc. pen., instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la instanța de fond.

Astfel, din cuprinsul încheierii din 30 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/64/2013 se reține că la data respectivă era primul termen de judecată la care inculpatul A. s-a prezentat în fața instanței de fond, iar în conformitate cu dispozițiile art. 322 C. proc. pen., i s-a adus acestuia la cunoștință faptele pentru care a fost trimis în judecată, precum și încadrarea în drept a faptelor sale.

Totodată, instanța de fond i-a adus la cunoștință inculpatului că are dreptul să nu dea nicio declarație în fața instanței de judecată, atrăgându-i totodată atenția că în situația în care consimte să dea declarație tot ce se declară poate fi folosit și împotriva sa ca mijloc de probă în acest dosar penal.

Inculpatul A. a menționat în fața primei instanțe că înțelege să se prevaleze de dreptul la tăcere, astfel că nu dorește să dea declarație în fața instanței.

Raportat la precizarea făcută de inculpatul A. în sensul că nu dorește să dea declarație în fața instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 325 alin. (1) C. proc. pen., instanța a dispus citirea declarațiilor pe care acesta le-a dat anterior.

Apelului declarat printre alții, de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 67/F din data de 6 mai 2014 a Curții de Apel Brașov, secția penală, și pentru cauze cu minori a fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 04 iulie 2014, fiind stabilit termen de judecată la data de 10 septembrie 2014.

La primul termen de judecată, respectiv 10 septembrie 2014 la apelul nominal făcut în ședință publică a fost prezent inculpatul A. asistat de avocat B., în substituirea apărătorului desemnat din oficiu, avocat C.

Se reține că inculpatul A. a solicitat acordarea unui nou teren de judecată, pentru angajarea unui apărător.

Prin încheierea din aceeași dată, conform dispozițiilor art. 10 C. proc. pen. rap. la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 356 alin. (3) C. proc. pen., instanța de apel a considerat întemeiată cererea formulată de inculpatul A., de acordare a unui termen pentru a-i da posibilitatea să-și angajeze apărător, având în vedere că dosarul se află la primul termen de judecată, cauza fiind amânată pentru termenul din 22 octombrie 2014.

La termenul de judecată din 22 octombrie 2014 apelantul inculpat A. s-a prezentat în instanță, fiind asistat de apărător ales, avocat D. și de avocat B., în substituirea apărătorului desemnat din oficiu, avocat C.

Prin încheierea din aceeași dată s-a luat act că inculpatul A. a depus la dosarul cauzei motivele de apel.

La termenul de judecată din 03 decembrie 2014, inculpatul A. a lipsit, fiind reprezentat apărătorul său ales, avocat D.

La interpelarea instanței de apel, dacă doresc să dea declarații în cauză sau se prevalează de dreptul la tăcere, apelanții inculpați E. și F. au arătat că doresc să dea declarații în fața instanței de apel, iar apelantul inculpat G. a arătat că la următorul termen de judecată.

Apelantul inculpat H. a arătat că își menține declarațiile anterioare și nu dorește să facă mențiuni suplimentare.

În continuare, în conformitate cu disp. art. 420 alin. (5) rap. la art. 100 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte a întrebat părțile dacă au de formulat cereri de probatorii.

Reprezentantul Ministerului Public, în raport de soluția de achitare pronunțată în cauză, a solicitat încuviințarea probei cu audierea martorilor I., J. și a martorului cu identitate protejată K., teza probatorie constând în dovedirea faptului că inculpații cunoșteau că țigaretele proveneau din contrabandă.

A mai solicitat audierea înregistrării convorbirii telefonice din data de 31.01.2013, ora 14:55, teza probatorie fiind aceeași ca cea menționată anterior.

Apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., avocat D. a asigurat asistența juridică și pentru inculpatul L.

Același apărător cu privire la latura penală a cauzei, a solicitat readministrarea probei privind audierea înregistrării convorbirii telefonice dintre inculpat, celelalte părți și martori din cauză, stocate pe DVD-ul nr. 10.

Cu privire la proba solicitată de parchet, a pus concluzii de admitere, în măsura în care respectiva convorbire telefonică coincide cu cea stocată pe dispozitivul anterior menționat.

A arătat că inculpatul a fost achitat pentru fapta de evaziune fiscală și condamnat pentru cea de constituire a unui grup infracțional, de unde rezultă că sumele de bani ridicate/confiscate, nu îi aparțin acestuia și există riscul de a se crea o gravă eroare judiciară.

Pe latură civilă, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, constând într-o adresa emisă de către Banca M., din care rezultă faptul că sumele respective de bani au fost retrase de către apelantul L., contractul de punere la dispoziție a casetei de valori încheiat cu Banca M., din care rezultă, de asemenea, că apelantul L. este titularul sumei, extrase oficiale de pe platforme online de poker din care rezultă că inculpatul a câștigat peste 400.000 dolari S.U.A. din jocuri de noroc numai în anul în care s-au reținut faptele, declarațiile fiscale date de către inculpatul A., din care rezultă că acesta avea venituri consistente din închirierea folosinței unor bunuri imobile, un contract de ipotecă și un contract de garanție, din care rezultă că, în anul respectiv, inculpatul a împrumutat suma de un 1.000.000 franci.

De asemenea, a mai solicitat audierea a doi martori, respectiv N. și O., teza probatorie fiind dovedirea faptului că banii respectivi aparțineau apelantului L. și proveneau din darul de nuntă, pe care acesta din urmă a avut-o în anul respectiv și la care au participat cei doi martori care pot spune, cu aproximație, care este numărul persoanelor participante și cuantumul sumelor ce s-ar fi dat.

Cu referire la apelantul L., pentru dovedirea faptului că sumele respective de bani îi aparțineau, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, și anume: contractul de închiriere a casetei de valori, din care rezultă că suma respectivă a fost depusă și ridicată de acesta și, în niciun caz, nu putea fi pusă la dispoziția inculpatului A., așa cum se reține de procuror, iar cu privire la celelalte sume de bani, faptul că și acesta, la rândul său, a câștigat sume consistente din jocurile online, fiind printre primii câștigători a unor sume consistente de bani.

În probațiune, pe latură civilă, pentru apelantul L., apărătorul ales a mai solicitat audierea martorilor P. și Q., teza probatorie fiind aceea de a dovedi că în perioada în care s-au întâmplat cele reținute, apelantul s-a dus la reprezentanții de vânzări ai unor dezvoltatori imobiliari, a solicitat oferte și a dat avans pentru achiziționarea unui apartament pentru el și inculpatul A. A învederat că aceștia locuiau împreună, motiv pentru care a fost posibilă și această eroare, ca sumele de bani să fie găsite în aceeași locuință, teza probatorie fiind că sumele de bani îi aparțineau apelantului L. care urma să își cumpere un apartament și nu inculpatului A.

Prin încheierea din 03 decembrie 2015 instanța de apel a încuviințat cererile formulate printre alții de Ministerul Public și inculpații A. și apelantul L. și a încuviințat proba privind audierea înregistrării convorbirii telefonice din data de 31.01.2013, ora 14:55, stocată pe DVD-ul nr. 10 formulată de parchet, inculpatul și proba cu înscrisuri formulată printre alții, de aceeași inculpați.

Instanța de apel a prorogat discutarea încuviințării audierii martorilor N., O., P. și Q., după administrarea probei cu înscrisuri.

S-a acordat termen de judecată la data de 4 februarie 2015, pentru audierea inculpaților și audierea unor martori solcitați de alți inculapți cercetați în aceeași cauză.

La termenul de judecată din 04 februarie 2015 apelantul inculpat A. a lipsit asistența sa juridică fiind asigurată de apărătorul ales, avocat D.

La acest termen de judecată, apărătorul ales al coinculpat G. a învederat că, din informațiile pe care le are, apelantul intimat inculpat A. ar fi arestat în altă cauză, în Dosarul nr. x/3/2015 al Tribunalului București, însă nu cunoaște dacă acesta a fost încarcerat efectiv.

Apărătorul ales al inculpatului A. a arătat că nu are certitudinea că mandatul de executare a pedepsei emis pe numele acestuia a fost pus în executare și că inculpatul s-ar afla în stare de arest.

Instanța de apel a luat act că apărătorul ales al inculpatului A. a depus la dosar înscrisuri, probă încuviințată la termenul din 03 decembrie 2014, care a învederat că, la înscrisurile depuse, a anexat și copia cărților de identitate a martorilor propuși de apărare, probă a cărei discutare a fost prorogată după administrarea probei cu înscrisuri.

Prin încheierea din aceeași dată s-a dispus, printre altele, efectuarea de verificări prin A.N.P. și I.G.P., pentru citarea apelantului intimat inculpat A. la locul de deținere, în situația în care acesta este încarcerat, fiind stabilit termen de judecată la data de 18 martie 2015.

La termenul de judecată din 18 martie 2015 a lipsit apelantul inculpat A., fiind prezent apărătorul său ales, avocat D.

Din verificările efectuate de instanța de apel a rezultat că apelantul intimat inculpat A. nu figurează ca fiind încarcerat.

La acest termen de judecată, potrivit art. 420 alin. (4) C. proc. pen., în condițiile prevăzute de art. 378 cu referire la art. 379 alin. (1) C. proc. pen., s-a procedat la audierea apelantului intimat inculpat G., declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosar, ulterior semnării de către inculpat și apărătorii prezenți.

Apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A. și al apelantului L. a solicitat depunerea la dosarul cauzei a unui înscris, constând într-un extras de cont pe numele apelantului L., pentru a demonstra faptul că sumele de bani găsite la percheziția domiciliară din data de 11 martie 2013, îi aparțineau acestuia și nu inculpatului A., așa cum s-a reținut și că aceste sume proveneau fie din darul de nuntă, fie din jocuri de noroc .

După deliberare, Înalta Curte a încuviințat proba cu înscrisuri solicitată de apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A. și al apelantului L., pe care a constatat-o administrată.

În continuare, fiind întrebat dacă mai insistă în proba testimonială prorogată pentru acest termen, având în vedere că, pentru aceeași teză probatorie, a fost administrată proba cu înscrisuri, apărătorul ales al apelanților intimați inculpați A. și L. a arătat că solicită, în continuare, încuviințarea probei testimoniale, teza probatorie constând în aceea de a dovedi că sumele de bani găsite la momentul efectuării percheziției domiciliare nu aparțineau inculpatului A., ci apelantului L. și este necesar a se stabili cu certitudine acest fapt.

În argumentare, a arătat că martorii N. și O. au participat la nunta apelantului L. și pot oferi lămuriri cu privire la numărul de persoane și sumele date, iar martorii P. și Q., reprezentanți ai unui dezvoltator imobiliar, pot oferi lămuriri cu privire la faptul că, la sfârșitul anului 2012 - începutul anului 2013, apelantul L., care locuia împreună cu inculpatul A., a purtat negocieri cu două firme, în vederea achiziționării unui apartament, împrejurarea din care rezultă că banii respectivi urmau a fi achitați pentru cumpărarea acestui apartament.

În ce privește proba testimonială solicitată de apărătorul inculpaților A. și L., prin încheierea din aceeași dată aceasta a fost respinsă, având în vedere pe de o parte, faptul că înscrisurile încuviințate sunt suficiente pentru a lămuri teza probatorie învederată și, pe de altă parte, martorii N., O., P. și Q. sunt martori indirecți, cauza fiind amânată la 29 aprilie 2015.

La termenul de judecată din 29 aprilie 2015 a lipsit apelantul inculpat A., fiind prezent apărătorul său ales, avocat D.

La acest termen de judecată , potrivit art. 420 alin. (4) C. proc. pen., în condițiile prevăzute de art. 378 cu referire la art. 379 alin. (1) C. proc. pen., s-a procedat la audierea apelantului intimat inculpat F., declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosarul cauzei.

Cauza a fost amânată pentru continuarea administrării probatoriului.

La termenul de judecată din 10 iunie 2015 a lipsit apelantul inculpat A. a lipsit, fiind prezent apărătorul său ales, avocat D.

La acest termen de judecată, apărătorul ales al apărătorul inculpaților A. și L., avocat D. a susținut că audierea convorbirii telefonice stocată pe DVD-ul nr. 10 a fost solicitată în apărare, așa cum rezultă fin motivele de apel formulate în scris, respectiv audierea celor două-trei discuții purtate între clientul său - A. - și inculpatul F., cu privire la care consideră că au fost scoase din context.

Cauza a fost amânată la 23 septembrie 2015 pentru continuarea administrării probatoriului.

La termenul de judecată din 23 septembrie 2015 apelantul intimat inculpat A. a fost prezent în instanță, asistat de apărător ales, avocat D.

La acest termen de judecată, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., având cuvântul cu privire la solicitarea de audiere a convorbirilor telefonice formulată la termenele anterioare, a precizat că aceasta vizează 5 înregistrări aflate pe CD-ul nr. 10, respectiv convorbiri purtate între inculpații F. și A. la data de 30.01.2013, 01.02.2013, 02.02.2013 și 09.03.2013, dar și convorbirea purtată între inculpatul F. și martorul R. la data de 09.03.2013, ora 929, aspecte cu privire la care a făcut referire și în motivele scrise de apel depuse la dosarul cauzei.

La interpelarea Înaltei Curți, în sensul de a preciza care este relevanța ultimei convorbiri solicitată spre audiere, apărarea a susținut că aceasta constă în demonstrarea faptului că inculpatul A. nu a fost implicat în activitatea desfășurată, respectiv că nu a avut cunoștință despre ceea ce se întâmpla. Or, câtă vreme martorul R. a fost prezent și nu a avut cunoștință despre ceea ce se transporta în semiremorcă, cu atât mai puțin inculpatul A., cu privire la care s-a dovedit faptul că nu a fost prezent, nu avea de unde să cunoască acest aspect, respectiv ce utilaje erau.

Mai mult decât atât, în motivele de apel a precizat că o discuție purtată între două persoane cu referire la o a treia care nu era prezentă, poate să fie interpretabilă, astfel încât, în apărare, nu dorește decât înlăturarea acest dubiu prin audierea convorbirii purtate între martorul R. și inculpatul F. cu privire la inculpatul A.

Ulterior, inculpatul A., asistat de apărător ales, avocat D. și de apărător desemnat din oficiu, avocat B. s-a prezentat la termenele de judecată din 04 noiembrie 2015, 02 decembrie 2015, 06 ianuarie 2016, 17 februarie 2016.

La termenul de judecată din 02 martie 2016 s-a prezentat apelantul inculpat A., asistat de apărător ales, avocat D. și de apărător desemnat din oficiu, avocat B.

La acest termen, președintele completului de judecată a dispus desigilarea DVD-ului nr. 10, pe care se află stocate înregistrările convorbirilor telefonice, ce au fost încuviințate pentru audiere apelantului intimat inculpat A., apelantului L. și parchetului, conform încheierii de ședință din data de 3 decembrie 2014.

În prezența reprezentantului IT, s-a încercat identificarea respectivelor convorbiri stocate pe suportul tehnic menționat, întreaga procedură fiind consemnată în procesul verbal încheiat, care a fost atașat la dosar.

Constatând imposibilitatea administrării probei privind audierea convorbirilor telefonice din data de 31.01.2013, Înalta Curte a acordat cuvântul cu privire la acest aspect.

Apărătorul ales al inculpat A., avocat D., față de împrejurarea că nu au fost identificate convorbirile telefonice menționate în nota de probe formulată de apelantul A., a arătat că nu mai insistă în administrarea probei privind audierea acestora, pentru a nu se crea impresia tergiversării cauzei.

De asemenea, pentru egalitate de tratament, a precizat că aceeași situație este valabilă și cu privire la cererea parchetului privind audierea convorbirilor telefonice, cu atât mai mult cu cât a fost indicat și intervalul orar, cu mențiunea că inadvertențele constatate ar trebui să fie interpretate în favoarea inculpaților.

Se reține că la același termen de judecată, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat H., avocat S., a arătat că, deși la un termen anterior, inculpatul a arătat că nu are nimic de adăugat față de declarațiile date anterior, în măsura în care reprezentantul Ministerului Public sau instanța de judecată doresc să-i adreseze întrebări, acesta este dispus să dea o declarație, prin care să lămurească posibilele nelămuriri.

Apelantul inculpat A. nu a solicitat să dea o declarație în fața instanței de apel.

Totodată, la același termen de judecată, instanța de apel, respectând drepturile procesuale ale apelanților inculpați, i-a întrebat pe aceștia dacă, în ipoteza în care s-ar ajunge la pronunțarea unei soluții de condamnare la o pedeapsă cu suspendarea executării sub supraveghere, în condițiile art. 91 C. pen., sunt de acord să presteze o muncă în folosul comunității, inculpații E., G., Ș.

Înalta Curte, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau excepții de invocat, a apreciat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul în dezbateri.

Apărătorul ales al apelanților L. și T., care a asigurat asistența juridică și a inculpatului A., avocat D., având cuvântul, a arătat că apelul declarat vizează exclusiv latura civilă a cauzei, respectiv sumele de bani care au fost găsite, identificate și ridicate de la inculpatul A. și care aparțineau, în fapt, celor doi apelanți, L. și T., aspect dovedit și cu înscrisuri.

A solicitat a se observa că contractul de închiriere a căsuței de valori este încheiat pe numele apelantului L., iar acest contract, cât și cheia de la căsuța de valori au fost găsite în camera apelantului. Totodată, sumele de bani, care au fost ridicate și cu privire la care s-a dispus măsura confiscării, au fost ridicate din camera acestuia.

Luând punctual cele două categorii de sume de bani, a solicitat a se observa că suma de 74.850 euro reprezintă sumele obținute de cei doi apelanți, ca urmare a darurilor primite cu ocazia nunții acestora, fapt ce putea fi dovedit cu martorii care au participat la acest eveniment.

Prezumția parchetului, în sensul că, din moment ce sumele de bani au fost găsite în casa apelantului intimat inculpat A. ar aparține acestuia, a arătat că nu poate fi primită, în condițiile în care L. locuia în casa lui A.

Cu privire la cealaltă sumă de bani, a arătat că sume mult mai mari de bani, pe lângă cele care au fost găsite, provin din sumele de bani câștigate de L., ca urmare a jocurilor de poker, oficiale, care se află pe site-uri publice și din sume de bani împrumutate de la părinții acestuia, astfel cum rezultă din contractul de împrumut depus la dosar la temenele anterioare.

Prin urmare, din toate probele și prezumțiile rezultă că respectivele sume de bani aparțin apelantului L.

Întrucât din niciun alt mijloc de probă nu rezultă că sumele respective ar aparține apelantului intimat inculpat A., acesta fiind și motivul pentru care cei doi apelanți au formulat apel pe latură civilă, a solicitat admiterea apelului pe latură civilă, astfel cum a fost formulat.

Nu în ultimul rând, a mai menționat că singura probă, pe care se întemeiază acuzarea, reprezintă o convorbire telefonică din data de 11.02.2013, în care inculpatul A. îi spune să se ducă să facă ce are de făcut, convorbire care este scoasă din context, interpretarea fiind tendențioasă. Or, astfel cum susțin atât apelantul L. cât și inculpatul A., cele două susțineri converg către aceeași idee, și anume ceea ce a dorit să îi transmită inculpatul A. la acel moment a fost să meargă să depună suma de bani obținută într-o căsuță de valori, ca urmare a organizării nunții, ceea ce a și făcut, respectiv a încheiat contractul cu banca comercială respectivă, fapt care rezultă din procesele verbale de percheziție și documentele de la dosar.

În susținerea apelului inculpatului A., același apărător ales, avocat D., a solicitat admiterea apelului, astfel cum a fost formulat și, în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru fapta reținută în sarcina sa.

În prealabil, a apreciat că, în cauză, a fost încălcat principiul prezumției de nevinovăție, prin aceea că prin rechizitoriu se reține că inculpatul ar fi membru al lumii interlope, context în care ar fi aderat la acest grup infracțional.

În acest sens, a arătat că, printr-o simplă căutare on-line, s-ar constata că inculpatul nu a fost niciodată implicat în vreun scandal, bănuit că ar fi încălcat legea sau condamnat pentru săvârșirea unei fapte penale, singura informație pe site-urile de căutare fiind că inculpatul este jucător de poker oficial, ceea ce nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiune, acuzarea nedovedind presupusa calitate de membru al lumii interlope.

Totodată, a învederat că principiul prezumției de nevinovăție a fost încălcat prin afirmația acuzării, în sensul că inculpatul a fost deosebit de laconic în declarațiile date în faza de urmărire penală, negând acuzațiile aduse și uzând de dreptul la tăcere. În acest sens, a arătat că inculpatul a dat o declarație scurtă, strict cu privire la ceea ce a fost întrebat de către organul de urmărire penală, iar simplul fapt că acesta nu recunoaște acuzațiile aduse nu poate fi considerată o declarație laconică.

Așadar, aspectele învederate au fost singurele avute în vedere la condamnarea inculpatului A., în hotărârea primei instanțe arătându-se că nu rezultă din declarațiile martorilor sau inculpaților că acesta a participat la săvârșirea vreunei fapte, dar din ansamblul interceptărilor telefonice reiese că și acesta a aderat la grupul infracțional.

În opinia apărării, a constitui un grup infracțional, sub forma aderării, astfel cum s-a reținut în sarcina inculpatului, presupune participarea la săvârșirea unei infracțiuni care, la un moment dat, ar putea produce un rezultat, chiar și la săvârșirea unei infracțiuni de pericol, or din probele administrate, rezultă că inculpatul cel mult a aderat la acest grup infracțional la momentul relocării utilajelor și nu la momentul producției, dar doar în situația în care acesta știa despre relocare.

A mai învederat că singurele probe, care au stat la baza condamnării inculpatului, sunt reprezentate în totalitate de 5 interceptări telefonice, dintre care una vizează posibilitatea în care poate fi înmatriculată o semi-remorcă, fără a rezulta că aceasta ar fi folosită la săvârșirea unei infracțiuni și a solicitat a se lua act de faptul că interceptările nu au putut fi identificate, element ce vine în susținerea principiului in dubio pro reo.

În aceleași sens, a mai învederat că niciunul dintre martorii audiați până în prezent, inclusiv cel cu identitate protejată și nici coinculpații nu au arătat dacă inculpatul a participat în vreun fel la aceste pretinse operațiuni.

În ceea ce privește măsura confiscării extinse, a arătat că a dovedit că respectivele sume de bani aparțineau numitului Ț., iar cu privire la prezumția că aceste sume de bani ar putea proveni din săvârșirea unei infracțiuni comise de inculpatul A., a precizat că a depus înscrisuri la dosar, care infirmă susținerea acuzării, acestea fiind dobândite în mod licit.

A mai arătat că inculpatul a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, singura faptă care ar fi impus, potrivit dispozițiilor legale, luarea obligatorie a măsurilor asigurătorii.

În opinia apărării, este de neînțeles cum, pentru reținerea unei singure fapte, de pericol, se dispune măsura confiscării sumelor de bani, în condițiile în care pentru fapta de evaziune fiscală inculpatul a fost achitat.

În ceea ce privește apelul formulat de parchet, a solicitat respingerea acestuia, arătând că nu poate fi reținută în sarcina inculpatului comiterea infracțiunii de evaziune fiscală.

Cât privește infracțiunea de violare a secretului corespondenței, a arătat că s-a dovedit faptul că aceasta nu a existat.

În ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile în timp, din punctul de vedere al apărării, acest principiu trebuie aplicat și respectat pentru singura infracțiune ce i-a fost reținută inculpatului.

A solicitat instanței să țină cont de faptul că inculpatul avea cunoștință de existența dosarului, având în vedere că la primele două termene cauza a fost amânată pe motive procedurale, acesta fiind prezent și asistat de apărător.

Înalta Curte concluzionând, reține că apelantul inculpat A. a fost prezent la termenele de judecată din 10 septembrie 2014, 22 octombrie 2014, 23 septembrie 2015, 04 noiembrie 2015, 02 decembrie 2015, 06 ianuarie 2016, 17 februarie 2016 și 02 martie 2016, asistat de apărător ales, avocat D.

Apelantul inculpat A. care a avut termen în cunoștință a lipsit la termenele de judecată din 3 decembrie 2014, 4 februarie 2015, 18 martie 2015, 29 aprilie 2015, 10 iunie 2015, fără a aduce la cunoștință motivul imposibilității sale de prezentare.

Pe de altă parte, se constată că la termenul de judecată din 03 decembrie 2014, instanța de apel conformându-se dispozițiilor art. 420 alin. (4) C. proc. pen., a întrebat apelanții inculpați dacă doresc să dea declarații în cauză sau se prevalează de dreptul la tăcere.

Apelanții inculpați E. și F. au arătat că doresc să dea declarații în fața instanței de apel, iar apelantul inculpat G. a arătat că la următorul termen de judecată.

Apelantul inculpat H. a arătat că își menține declarațiile anterioare și nu dorește să facă mențiuni suplimentare.

Apărătorul ales al apelantului inculpat A. nu a adus la cunoștință instanței de apel că acest inculpat dorește să dea declarație în fața instanței de apel.

La același termen de judecată, în conformitate cu disp. art. 420 alin. (5) rap. la art. 100 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte a întrebat părțile dacă au de formulat cereri de probatorii.

Apărătorul ales al apelantul inculpat A., având cuvântul în susținerea probelor pe care le-a consideră necesare a fi administrate în apărare, nu a adus la cunoștință instanței faptul că apelantul dorește să fie fie ascultat și nici motivul pentru care acesta lipsește de la termenul de judecată.

Din actele dosarului , se mai reține că apărătorul ales al contestatorului A., a avut posibilitatea reală și a exercitat efectiv toate drepturile procesuale ale inculpatului.

Din cuprinsul încheierii din 02 martie 2016 când au avut loc dezbaterile apelului, se reține că apărătorului inculpatului A. a avut posibilitatea să expună pe larg motivele de apel formulate, solicitând, admiterea apelului, astfel cum a fost formulat și, în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru fapta reținută în sarcina sa.

Mai mult decât atât, se constată că la termenul din data de 02 martie 2016, înainte de momentul încheierii cercetării judecătorești și punerii concluziilor pe fondul apelului, instanța de apel a interpelat părțile cu privire la cereri și excepții noi de formulat, iar inculpatul fiind prezent și asistat de apărător ales nu a înțeles să solicite audierea sa.

Instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 420 alin. (7) C. proc. pen. a acordat ultimul cuvânt apelantului inculpat A., acesta arătând că „singura sa vină este că îi cunoaște pe cei trei inculpați și că a dat un sfat cu privire la înmatricularea unei mașini și prin urmare, a solicitat achitarea sa”, constatându-se că nu a fost încălcat dreptul său la apărare, fiindu-i acordată posibilitatea să-și exprime punctul de vedere, în mod nemijlocit, în fața instanței de apel.

Din considerentele expuse se reține că A. nu a fost privat, în apel, de dreptul la apărare, opțiunea sa de a fi audiat constituind un drept strict personal.

Totodată, actele procedurale evidențiate în prezenta, relevă că pe tot parcursul judecării apelurilor, contestatorul (la acele momente având calitatea de apelant intimat inculpat) fiind asistat de apărător ales, același la toate termenele de judecată a avut posibilitatea de a se consulta cu acesta și în ceea ce privește modul de exercitare a dreptului de audiere în procesul penal desfășurat în fața instanței de control judiciar.

Având în vedere că la dosar nu există dovezi cu privire solicitarea de ascultare în fața instanței de apel, Înalta Curte apreciază că susținerile contestatorului A., în sensul că era obligatorie ascultarea sa în apel, nu pot fi circumscrise cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. h) C. proc. pen., care a fost invocat formal.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 432 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 129/A din 30 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/64/2013.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 200 lei cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 129/A din 30 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/64/2013.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 17 ianuarie 2017.