ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5375/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantele B.A., L.E.Z., P.M.R., S.G.N., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor și Președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, a se dispune aplicarea amenzii prevăzute de disp. art. 24 alin. (2) Legea nr. 544/2004, respectiv 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, aplicată conducătorului autorității publice.

Au mai solicitat reclamanții obligarea pârâtei și la plata de despăgubiri pentru întârziere nejustificată în executarea sentinței pronunțata la data de 10 noiembrie 2010 de către Curtea de Apel Ploiești, definitivă, irevocabilă la data de 29 septembrie 2011 și executorie, despăgubiri calculate la nivelul dobânzii penalizatoare pentru obligații bănești, în raport de suma de 1.348.090 RON, stabilita prin raportul de evaluare, începând cu data de 29 octombrie 2011 și până la data executării efective și în totalitate a dispozitivului sentinței civile menționate mai sus. Prin sentința civilă nr. 57 din 25 octombrie 2012, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondată acțiunea reclamantelor B.A., L.E.Z., P.M.R., S.G.N.

în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 reglementează obligația executării hotărârilor judecătorești pronunțate în materia contenciosului administrativ . În cauza se reține că în prezent în materia proprietarilor a fost emisă O.U.G. nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M. Of.

nr. 169/15.03.2012, care prin articol unic alin. (1) arată că: „La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 653/22.07.2005, cu modificările și completările ulterioare.” Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantele B.A., L.E.Z., P.M.R., S.G.N.

au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se mai menționează că s-a solicitat instanței de fond să fie dispusă aplicarea conducătorului autorității publice a amenzii prevăzute de dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru neexecutarea sentinței civile nr. 238 din 10 noiembrie 2010, sentință ce trebuia pusă în executare până la data de 29 octombrie 2011, dar instanța de fond a apreciat ca inexistentă culpa personală a Președintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru neemiterea titlurilor de despăgubire, motivând că în cauză sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 4/2012 care suspendă pentru 6 luni orice procedură legată de aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Recurentele apreciază că O.U.G.

nr. 4/2012 nu este incidentă în speță, având în vedere faptul că pe de o parte, hotărârea judecătorească irevocabilă trebuia să fie executată cu 5 luni anterior intrării în vigoare a actului normativ invocat, iar pe de altă parte, această ordonanță intră în contradicție flagrantă cu prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, respectiv cu prevederile art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Practic, această ordonanță încalcă din nou, dreptul recurenților la soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor de restituire, precum și la dreptul la garantarea proprietății. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (4) și (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, "(4) Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare". Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea și soluționarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamanților la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcție de anumite situații de fapt, de greutăți întâmpinate în soluționarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituției ș.a.m.d.

Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluționarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamanților, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluționare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăși negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultățile întâmpinate de instituția pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligațiile sale, statul trebuind să găsească soluții administrative pentru rezolvarea situației. Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăși acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicții este condiționată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri. Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret. Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. Însă, Înalta Curte constată că recursul formulat este întemeiat în raport cu prevederile O.U.G. nr. 4/2012 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 117/2012, potrivit cărora: „(1) La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M. Of.

al României, Partea I nr. 653/22.07.2005, cu modificările și completările ulterioare. (2) În perioada prevăzută la alin. (1), personalul din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților întocmește și ține la zi evidența dosarelor de despăgubire, înregistrate în mod legal la aceasta, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentația existentă în aceste dosare în vederea soluționării legale a cererilor de despăgubire și ia măsurile necesare în scopul inventarierii și arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptățite”. În privința acestor dispoziții, instanța de recurs reține că au caracterul unor norme procedurale în raport cu procedura administrativă reglementă la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât, potrivit dispozițiilor art. 725 C. proc.

civ., ele devin pe deplin aplicabile și proceselor în curs de judecată, din momentul intrării lor în vigoare.

În ceea ce privește conformitatea acestor dispoziții legale cu normele constituționale și convenționale, Curtea Constituțională a reținut, prin mai multe Decizii (nr. 723/2012, nr. 760/2012 și nr. 802/2012) între altele, următoarele argumente pe care instanța de recurs și le însușește: - guvernul, prin adoptarea ordonanței de urgență criticate, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate, iar măsura luată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în contextul economic actual, caracterizat de restrângeri de natură bugetară și de dificultăți în menținerea echilibrului bugetar; - de altfel, faptul că, până la data de 15 mai 2013, se suspendă emiterea titlurilor de despăgubire/conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, iar personalul din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților întocmește și ține la zi evidența dosarelor de despăgubire, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentația existentă în aceste dosare în vederea soluționării legale a cererilor de despăgubire și ia măsurile necesare în scopul inventarierii și arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptățite,

relevă atenția pe care legiuitorul delegat o acordă executării întru totul a hotărârilor judecătorești ce cad sub incidența O.U.G.

nr. 4/2012; - soluția legislativă adoptată de legiuitor reprezintă o normă temporară (aplicabilă până la data de 15 mai 2013) care nu aduce atingere înseși substanței dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire, obligația statului urmând a se executa după acest termen, prin aceasta titularul dreptului la despăgubire nefiind nevoit să suporte o sarcină excesivă și disproporționată, astfel cum susține autorul excepției; - măsurile stabilite prin actul normativ criticat sunt în acord cu dispozițiile constituționale referitoare la ocrotirea proprietății, de vreme ce urmăresc un scop legitim, echilibrul bugetar al unui stat aflat în criză economică, și sunt proporționale, având în vedere marja mare de apreciere a statului în domeniul politicilor economice și sociale, precum și echilibrul realizat de către stat prin măsurile respective; - faptul că, potrivit ordonanței de urgență criticată, se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăților,

cât și valoarea titlurilor executorii în această materie, care este foarte mare; - de altfel, C.E.D.O., soluționând cererea și pronunțând decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani și 7 luni de executare a unei hotărâri judecătorești nu este excesiv în condițiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unității militare debitoare; - O.U.G. nr. 4/2012 a fost adoptată în contextul implementării hotărârii-pilot pronunțate de către C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, fiind o măsură temporară care va reglementa pe lângă măsurile privind reformarea legislației în domeniu, și modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor de natură a oferi un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație.

Într-adevăr, instanța europeană a reținut în motivarea hotărârii-pilot pronunțate în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României că statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare. În concluzie, Înalta Curte constată că acțiunea formulată, însă finalizarea procedurii administrative reglementate la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și emiterea titlului de despăgubire este condiționată de termenul stabilit de legiuitor prin norme legale cu privire la care Curtea Constituțională s-a pronunțat că sunt constituționale, așa cum s-a arătat mai sus.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, recursul va fi admis și sentința recurată va fi modificată, în sensul că va fi admisă cererea reclamantelor și aplicată Președintelui Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor o amendă de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere pentru perioada 29 octombrie 2011–15 martie 2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de B.A., L.E.Z., P.M.R. și S.G.N. împotriva sentinței civile nr. 57/CC din 25 octombrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că admite cererea reclamantelor. Aplică Președintelui Comisie Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor o amendă de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere pentru perioada 29 octombrie 2011–15 martie 2012. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2012.