ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5261/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 78 din 29 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. 1059/39/2011 a fost admisă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul C.G. în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, Garda Financiară, Comisariatul General și, în consecință, a fost anulată decizia nr. 1363 din 30 august 2011, cu obligarea Gărzii Financiare, Comisariatul General să-l reîncadreze pe reclamant în funcție publică de execuție de comisar clasa I, grad profesional superior la secția Județeană Suceava a Gărzii Financiare.

De asemenea, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile reactualizate și indexate cu rata inflației de la eliberării din funcție și până la data reintegrării efective, precum și la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat în situația în care nu s-ar fi dispus măsura contestată. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele: Prin încheierea nr. 64 din 22 decembrie 2011 instanța a admis cererea de suspendare și a dispus suspendarea executării deciziei nr. 1363 din 30 august 2011 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Garda Financiară, Comisariatul General până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anularea actului administrativ.

În ce privește constatarea nulității absolute a deciziei nr. 1363 din 30 august 2011 și anularea acesteia, cu consecința repunerii părților în situația anterioară emiterii deciziei contestate, reclamantul a arătat următoarele: La data de 23 iunie 2011 a fost emis preavizul de 30 zile calendaristice, ce i-a fost comunicat la data de 27 iunie 2011, prin care era stipulat faptul că poate opta pentru o funcție publică vacantă, sub condiția susținerii unui examen, dacă pentru acea funcție vor opta mai multe persoane aflate în situații similare. A susținut că anterior emiterii preavizului sus-menționat, respectiv începând cu data de 21 iunie 2011, s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, conform certificatelor de concediu medical nr. X1, respectiv nr. X2, stare de fapt ce a dăinuit până la data de 31 iulie 2011, astfel încât termenul de preaviz a fost suspendat pe o perioadă echivalentă concediului medical.

La revenirea din concediu medical, începând cu data de 1 august 2011 și-a desfășurat activitatea profesională în mod continuu și neîngrădit, în program normal, până la data de 25 august 2011, când a solicitat și i s-a aprobat o zi de recuperare, aferentă zilei de 26 august 2011, pentru orele lucrate suplimentar după revenirea din concediu medical. Totodată, începând cu data de 28 august 2011, respectiv zi de luni, i s-a aprobat efectuarea unui număr de 10 zile concediu de odihnă, care s-a încheiat pe 9 septembrie 2011. În aceasta perioadă, a fost plecat efectiv din țară pentru tratament de specialitate, urmare a unei duble fracturi, tibie și peroneu, suferite la piciorul drept în anul 2005 și pentru a cărei remediere a fost în concediu medical în perioada specificată mai sus.

A arătat că în ziua de 12 septembrie 2011 i s-a comunicat sub semnătură de primire decizia nr. 1363 din 30 august 2011 de încetare a raporturilor de serviciu, modalitate și practică evident nelegală și abuzivă, de natură a se situa în afara oricărei posibilități de opțiune pentru unul din posturile libere existente, cât și a unei eventuale participări la concurs, daca se impunea acest lucru. Astfel, potrivit art. 99 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, persoana care are competența legală va dispune eliberarea din funcția publică prin act administrativ care se comunică funcționarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, în situația când autoritatea sau instituția publică își reduce personalul ca urmare a reorganizării activității.

A apreciat reclamantul, că au fost încălcate prevederile legale sus-menționate, atâta timp cât decizia a fost emisă la data de 30 august 2011 și comunicată abia la 12 septembrie 2011. A considerat că au fost încălcate și prevederile art. 60 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 53/2003, text care potrivit dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 188/1999 completează Statutul funcționarilor publici în măsura în care nu contravine acestei legislații speciale. Astfel, decizia nr. 1363 din 30 august 2011 este lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea art. 60 C. mun. care interzice concedierea pe durata efectuării concediului de odihnă.

A mai susținut că emiterea deciziei contestate l-a pus într-o situație de inferioritate și discriminare față de ceilalți colegi, aflați în situații similare, întrucât în mod obiectiv nu a avut posibilitatea de a opta pentru unul din posturile vacante, și cu atât mai mult, de a participa la examenul susținut pentru acele posturi, pentru care au optat mai mulți candidați.

De fapt, poziția sa, de persoană aflată în concediu de odihnă și plecată pentru tratament medical în străinătate, a făcut imposibilă și încunoștiințarea sa cu privire la faptul că în zilele de 6, respectiv 8 septembrie 2011 s-a susținut un examen de testare profesională, despre existența căruia ar fi fost afișat un anunț la sediul instituției în ziua de 5 septembrie 2011. A considerat că această situație atrage în egală măsură nulitatea actului de concediere prin emiterea acestuia cu nerespectarea unor cerințe esențiale de legalitate care vizează protecția funcționarului concediat și acordarea unei egalități de șanse echivalente celorlalți funcționari aflați în situații similare.

Astfel, nelegalitatea și netemeinicia actului administrativ contestat rezultă și din faptul că nu i s-a acordat nicio șansă de natura celor ce asigură protecția funcționarului public împotriva concedierilor abuzive și, mai mult decât atât, nici măcar dreptul și posibilitatea de a beneficia de perioada de preaviz care în mod evident nu a fost parcursă, așa cum rezultă și din însumarea zilelor de concediu medical cu cele de concediu de odihnă. A conchis reclamantul că perioada concediului de odihnă și a concediului medical nu poate înlocui în vreun mod dreptul funcționarului public de a beneficia de perioada de preaviz care este garantată prin lege. Numai funcționarul public însuși poate renunța în mod unilateral la această perioadă de preaviz, lucru neaplicabil în speța dedusă judecății.

A apreciat ca evident abuzul de putere exercitat de către emitentul deciziei de eliberare din funcția publică, considerent pentru care anularea acesteia se impune și pe acest temei. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. A arătat pârâta că nu poate fi reținută susținerea reclamantului că la data emiterii deciziei de eliberare din funcție, respectiv la data de 30 august 2011, se afla în concediu medical, fiind în incapacitate de muncă, întrucât ca urmare a verificărilor făcute la C.A.S. Suceava i s-a comunicat că certificatele medicale la care face referire reclamantul au fost completate eronat în ceea ce privește atât numărul din registrul de consultații, cât și codificarea eronată a afecțiunii care a determinat starea de incapacitate de muncă și înscrierea eronată a codului de diagnostic.

A susținut că la data eliberării sale din funcție, reclamantul nu se afla în concediu medical; că perioada incapacității temporare de muncă (21 iunie 2011-31 iunlie 2011) a fost avută în vedere la calcularea termenului de preaviz, în sensul că pe perioada concediului medical termenul de preaviz a fost suspendat. Ca urmare, nu pot fi reținute afirmațiile reclamantului că, decizia comunicată la data de 12 septembrie 2011 este lovită de nulitate, întrucât la acea dată se afla în concediul medical. A considerat că în mod greșit reclamantul a arătat că decizia atacată este lovită de nulitate și este nelegală, întrucât i-a fost încălcat dreptul de a opta pentru unul din posturile vacante și cu atât mai mult de a participa la examenul susținut pentru acele posturi, pentru care au optat și ceilalți candidați.

A mai arătat pârâta că nu poate fi reținută nici afirmația reclamantului în sensul că nu ar fi avut cunoștință de lista cu posturile vacante, întrucât odată cu preavizul ce i-a fost comunicat reclamantului, i s-a adus la cunoștință și faptul că lista funcțiilor publice vacante pentru care poate opta a fost publicată pe site-ul Gărzii Financiare și site-ul Agenția Națională de Administrare Fiscală și afișată la avizierul Comisariatului General și al secțiilor teritoriale ale Gărzii Financiare; că în urma eliberării din funcția publică pe care o ocupa, reclamantul a fost trecut în corpul de rezervă al funcționarilor publici.

A apreciat că nu pot fi reținute nici susținerile reclamantului că la emiterea deciziei de eliberare din funcție au fost încălcate dispozițiile art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 și nu au fost respectate prevederile legale C. mun.; că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 188/1999 care nu se pot completa cu dispozițiile dreptului comun în materie (Legea nr. 53/2003 republicată), întrucât acestea intră în contradicție și astfel se încalcă dispozițiile art. 117 din Legea nr. 188/1999.

A mai susținut pârâta că prin ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2253 din 23 iunie 2011, s-a aprobat structura organizatorică a Comisariatului General al Gărzii Financiare, a secțiilor Județene și a Secției Municipiului București, repartizarea numărului maxim de posturi aprobat pentru Garda Financiară, statele de funcții pentru Comisariatul General al Gărzii Financiare, secțiile județene și Secția Municipiului București, precum și Regulamentul pentru organizarea și desfășurarea examenului de testare profesională a funcționarilor publici. Pentru emiterea acestui act administrativ s-au avut în vedere în principal, dispozițiile H.G. nr. 566/2011 pentru modificarea și completarea H.G.

nr. 1324/2009 privind organizarea și funcționarea Gărzii Financiare, precum și prevederile actelor normative care reglementează organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a Gărzii Financiare, în aplicarea cărora a fost emis. Astfel, prin hotărârea de guvern sus-menționată, hotărâre necontestată de către reclamant, a fost redus numărul de posturi al acestei instituții de la 1805 posturi la 1092 posturi. A apreciat ca neîntemeiate și susținerile reclamantului în ce privește afectarea dreptului său constituțional la muncă, la salariu, la condiții rezonabile de viață care să-i asigure un trai decent și civilizat și la îngrădirea dreptului său la muncă.

Cu referire la capetele de cerere privind reintegrarea reclamantului în funcția publică deținută anterior și plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat în funcția publică deținută, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere că postul ocupat de reclamant a fost supus reorganizării, în prezent fiind ocupat de un alt funcționar public care a participat la testarea profesională și a obținut un punctaj corespunzător. În dovedirea acțiunii, s-au depus la dosarul cauzei la cererea instanței documentația care a stat la baza ordinului atacat. Reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, probe admise și administrate de instanță.

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de dispozițiile legale aplicabile cauzei, Curtea de apel a reținu că prin decizia nr. 1363 din 30 august 2011 emisă de Agenția Naționala de Administrare Fiscala, Garda Financiara, Comisariatul General, reclamantul a fost eliberat din funcția publică teritorială de execuție de comisar clasa I, grad profesional superior la Garda Financiară, secția Județeană Suceava. Încetarea raporturilor de serviciu a fost determinată de reorganizarea activității. Decizia a fost comunicată reclamantului la data de 12 septembrie 2012. Este de necontestat că reclamantul, la data emiterii actului administrativ a cărui anulare se cere, calitatea de funcționar public, raporturile de serviciu fiind stabilite cu Garda Financiară, secția Județeană Suceava.

În calitatea sa de funcționar public, reclamantul are, printre celelalte drepturi prevăzute de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, dreptul la recuperare pentru orele lucrate peste durata normală a timpului de lucru [art. 33 alin. (3)] și dreptul la concediul de odihnă [art. 35 alin. (1)]. În virtutea acestor drepturi, la cererea reclamantului i s-a aprobat o zi recuperare în data de 26.08.2011 și 10 zile din concediul de odihnă în perioada 29 august 2011–9 septembrie 201 (situație dovedită cu cererile reclamantului și foaia colectivă de prezență). Având în vedere actul de eliberare din funcție, litigiul ivit între reclamant, ca funcționar public și autoritatea publică în cadrul căreia și-a desfășurat activitatea, se soluționează potrivit Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Dar, potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999, dispozițiile sale se completează cu prevederile din legislația muncii, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice. Art. 117 din Legea nr. 188/1999 stabilește caracterul de lege specială a acestui act normativ față de C. mun., lege cu caracter general. Calificarea unei norme de drept ca specială sau generală prezintă importanță în speță, deoarece norma generală reprezintă situația de drept comun, iar norma specială constituie excepția, astfel încât trebuie respectate două reguli: norma specială derogă de la norma generală, specialia generalibus derogant; norma generală nu derogă de la norma specială, generalia specialegus non derogant.

Fiind derogatorie de la norma generală rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar față de norma generală. Însă, pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie. Această concluzie este impusă de însăși regula specialia generalibus derogant, în sensul că, fiind derogatorie de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare și aplicare, situațiile ce nu se încadrează în prevederile sale, urmând a fi guvernate de normele generale. Potrivit regulilor de interpretare logică, când două norme se completează, aplicarea ambelor la cazurile reale este obligatorie.

Sub acest aspect este de remarcat că art. 36 din Legea nr. 188/1999, stabilește cu caracter prohibitiv încetarea sau modificarea raporturilor de serviciu, din inițiativa autorității, în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor. Deși legea specială nu prevede printre interdicții și cazul concediilor de odihnă, în C. mun., prin art. 60 alin. (1) lit. h) se interzice concedierea pe perioada efectuării concediului de odihnă, concedierea fiind un caz de încetare a raporturilor de muncă din inițiativa angajatorului, cum este și cazul în speță. Deci, din punct de vedere formal, legea generală stabilește cu caracter imperativ, că actele de încetare a raporturilor de muncă nu pot fi emise în perioada concediului de odihnă, în considerarea faptului că în această perioadă raporturile de muncă sunt suspendate.

În acest context, pârâtul nu putea emite decizia de încetare a raporturilor de serviciu în perioada în care funcționarul public era în concediu de odihnă. Emiterea actului administrativ cu încălcarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. h) C. mun., aplicabile funcționarului public în baza art. 117 din Legea nr. 188/1999, constituie, în opinia instanței, o exercitare a dreptului de apreciere al autorității publice prin încălcarea drepturilor și libertăților reclamantului, ceea ce constituie un abuz de drept în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. Față de aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. n) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța va anula decizia nr. 1363 din 30 august 2011 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Garda Financiară, Comisariatul General București.

O altă cauză de nelegalitate, invocată de reclamant, constă în încălcarea dispozițiilor art. 99 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 care consacră obligația autorității de a comunica funcționarului public actul administrativ, prin care dispune eliberarea din funcție, în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere. Este adevărat că actul administrativ supus controlului de legalitate, respectiv decizia nr. 1363 din 30 august 2011, a fost comunicată reclamantului la data de 12 septembrie 2011. Dar comunicarea actului administrativ cu depășirea termenului de 5 zile nu are consecințe pe planul valabilității, ci numai asupra momentului de la care începe să-și producă efectele față de destinatarul său.

Deși, prin concluziile scrise, reclamantul a susținut că decizia contestată este nelegală și pentru faptul că se întemeiază pe ordinul nr. 2253/2011 emis de Agenția Națională de Administrare Fiscală, instanța nu va analiza acest argument deoarece nu a fost pus în discuția părților în cursul dezbaterilor și s-ar încălca principiile contradictorialității și dreptului la apărare care guvernează procesul. Prin dispozițiile art. 106 ale Legii nr. 188/1999 se consacră un contencios subiectiv de plină jurisdicție în reintegrare și despăgubiri, în acord și cu dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În acest temei, ca urmare a anularii actului administrativ vătămător, respectiv decizia nr. 1363 din 30 august 2011, instanța urmează să dispună reintegrarea reclamantului în funcția publică teritorială de execuție de comisar clasa I, grad profesional superior la Garda Financiară, secția Județeană Suceava și să i se plătească o despăgubire egală cu salariile indexate cu rata inflației de la data eliberării din funcție și până la data reintegrării efective, precum și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu s-ar fi dispus măsura eliberării din funcție. Deoarece prin art. 3 din H.G. nr. 566/2011, care a intrat în vigoare ulterior emiterii actelor administrative anulate de instanță, calitatea de ordonator de credite și de competență în numirea, angajarea, promovarea, sancționarea și eliberarea din funcție a personalului de execuție a fost transferată Comisariatului General, obligația de reintegrare și plata despăgubirilor va fi pusă în sarcina acestuia.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtei Garda Financiară, Comisariatul General, va fi obligată să plătească reclamantului 16,30 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxe timbru și timbru judiciar, conform chitanțelor depuse la dosar. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Garda Financiară, Comisariatul General, în termen legal, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului s-au arătat , în esență, următoarele: Așa cum rezultă din Decizia Ministerului Administrației și Internelor sus amintită, intimatul-reclamant a fost eliberat din funcția publică începând cu data de 31 august 2011, dată la care nu se afla în concediu medical.

Nu are nicio relevanță în ceea ce privește legalitatea și temeinicia deciziei atacate, motivarea cu privire la nerespectarea termenului de 5 zile lucrătoare prevăzut de art. 99 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, r2, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu dispozițiile art. 60 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 53/2003. Instanța de fond, în motivarea sa nu a invocat că i s-ar fi produs vreo vătămare intimatului-reclamant prin pretinsa nerespectare a termenului menționat mai sus și nici nu exista la dosarul cauzei vreo dovadă în acest sens. În ceea ce privește susținerile instanței de fond, referitoare la nerespectarea prevederilor art. 60 alin. (1) C. mun.

se dorește a fi înlăturate, având în vedere că, în speța de față, nu sunt aplicabile dispozițiile C. mun., ci ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare (lege specială care, pe lângă faptul că reglementează raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, prevede expres și procedura de urmat în cazul reorganizării activității instituției publice, motiv pentru care în materia reorganizării activității dispozițiile Legii nr. 188/1999 nu se pot completa cu dispozițiile C. mun. În ceea ce privește dispozițiile instanței de fond referitoare la reintegrarea intimatului-reclamant în funcția publică deținută anterior și plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, începând cu data eliberării sale din funcția publică și până la reintegrarea efectivă susținem că hotărârea este , de asemenea, nelegală și netemeinică.

Referitor la reintegrarea intimatului-reclamant în funcția publică deținută anterior, postul ocupat de intimatul-reclamant a fost supus reorganizării, în prezent fiind ocupat de un funcționar public care a participat la examenul de testare profesională și a obținut un punctaj corespunzător. În ceea ce privește obligarea la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, hotărârea atacată este nelegală și netemeinică având în vedere că, de la data eliberării din funcție a intimatului-reclamant și până în prezent, salariile funcționarilor publici nu au fost indexate, astfel încât, nu există temei de fapt și de drept pentru a se putea dispune plata unor drepturi de care intimatul-reclamant nu ar fi beneficiat nici dacă nu ar fi fost eliberat din funcție.

În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, hotărârea este, de asemenea, nelegală și netemeinică, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuieli ocazionate de proces, însă pentru aceasta trebuie să se rețină culpa procesuală sau, faptul că prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, partea care a pierdut să fi determinat aceste cheltuieli. Examinând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: art. 117 din Legea nr. 188/1999 statuează că dispozițiile din acest act normativ se completează, printre altele, cu prevederile legislației muncii, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.

Așadar, textul legal precitat consacră caracterul complementar al dispozițiilor de dreptul muncii, astfel că numai în măsura în care reglementarea specială (Legea nr. 188/1999) nu este completă, iar aplicarea normelor de dreptul muncii nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de serviciu, legislația muncii este aplicabilă funcționarilor publici. Or, în privința încetării raporturilor de serviciu, reglementarea din Legea nr. 188/1999 este, pe de o parte completă, iar pe de altă parte, incompatibilă cu prevederile art. 60 C. mun. Astfel, dacă în art. 60 C. mun.

sunt enumerate 9 cazuri în care concedierea salariaților cu contract de muncă este interzisă, printre acestea numărându-se ipoteza descrisă la lit. b) din acest text de lege, pe durata concediului de odihnă, la rândul său, în art. 36 din Legea nr. 188/1999 sunt menționate situațiile în care se interzice în termeni categorici încetarea sau modificarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici: în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor. În consecință, rezultă cu evidență că, în opoziție cu dispozițiile Codului muncii, doar în ipotezele enumerate în art. 36 nu poate fi dispusă încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici, interdicție care însă nu operează și în cazul concediului de odihnă, lista cazurilor menționate în art. 36 fiind exhaustivă, concluzie ce se impune în raport de formularea în termeni imperativi a acestui text de lege.

Apoi, argumentul că actele de încetare a raporturilor de muncă nu pot fi emise în perioada concediului de odihnă, în considerarea faptului că, în acea perioadă raporturile de muncă sunt suspendate, nu poate fi transferat și în privința raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici. Suspendarea raporturilor de serviciu este prevăzută în art. 94 din Legea nr. 188/199, iar acest text de lege nu include și concediul de odihnă printre situațiile care să atragă o astfel de consecință, astfel că argumentul dezvoltat în acest sens de instanța de fond nu poate fi primit. Prin urmare, dispoziția din 30 august 2011, emisă în perioada concediului de odihnă al reclamantului, este în deplină consonanță cu dispozițiile legale aplicabile, astfel că în mod greșit prima instanță a admis acțiunea și a anulat actul infralegislativ amintit.

Față de cele ce preced, Înalta Curte va admite recursul declarat de Garda Financiară, Comisariatul General, potrivit art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamantul C.G., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Garda Financiară, Comisariatul General împotriva sentinței nr. 78 din 29 februarie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului C.G., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2012 .