ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5261/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5261/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 78 din 29 februarie 2012

pronunțată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. 1059/39/2011 a fost admisă acțiunea

în contencios administrativ formulată de reclamantul C.G. în contradictoriu cu Agenția

Națională de Administrare Fiscală, Garda Financiară, Comisariatul General și, în

consecință, a fost anulată decizia nr. 1363 din 30 august 2011, cu obligarea Gărzii

Financiare, Comisariatul General să-l reîncadreze pe reclamant în funcție publică

de execuție de comisar clasa I, grad profesional superior la secția Județeană Suceava

a Gărzii Financiare. De asemenea, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului

o despăgubire egală cu salariile reactualizate și indexate cu rata inflației de

la eliberării din funcție și până la data reintegrării efective, precum și la plata

celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat în situația în care nu s-ar fi dispus

măsura contestată.

Pentru a pronunța această

hotărâre prima instanță a reținut următoarele:

Prin încheierea nr. 64

din 22 decembrie 2011 instanța a admis cererea de suspendare și a dispus suspendarea

executării deciziei nr. 1363 din 30 august 2011 emisă de Agenția Națională de Administrare

Fiscală, Garda Financiară, Comisariatul General până la soluționarea definitivă

și irevocabilă a acțiunii în anularea actului administrativ.

În ce privește constatarea

nulității absolute a deciziei nr. 1363 din 30 august 2011 și anularea acesteia,

cu consecința repunerii părților în situația anterioară emiterii deciziei contestate,

reclamantul a arătat următoarele:

La data de 23 iunie 2011

a fost emis preavizul de 30 zile calendaristice, ce i-a fost comunicat la data de

27 iunie 2011, prin care era stipulat faptul că poate opta pentru o funcție publică

vacantă, sub condiția susținerii unui examen, dacă pentru acea funcție vor opta

mai multe persoane aflate în situații similare.

A susținut că anterior

emiterii preavizului sus-menționat, respectiv începând cu data de 21 iunie 2011,

s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, conform certificatelor de concediu

medical nr. X1, respectiv nr. X2, stare de fapt ce a dăinuit până la data de 31

iulie 2011, astfel încât termenul de preaviz a fost suspendat pe o perioadă echivalentă

concediului medical.

La revenirea din concediu

medical, începând cu data de 1 august 2011 și-a desfășurat activitatea profesională

în mod continuu și neîngrădit, în program normal, până la data de 25 august 2011,

când a solicitat și i s-a aprobat o zi de recuperare, aferentă zilei de 26

august 2011, pentru orele lucrate suplimentar după revenirea din concediu medical.

Totodată, începând cu

data de 28 august 2011, respectiv zi de luni, i s-a aprobat efectuarea unui număr

de 10 zile concediu de odihnă, care s-a încheiat pe 9 septembrie 2011.

În aceasta perioadă, a

fost plecat efectiv din țară pentru tratament de specialitate, urmare a unei duble

fracturi, tibie și peroneu, suferite la piciorul drept în anul 2005 și pentru a

cărei remediere a fost în concediu medical în perioada specificată mai sus.

A arătat că în ziua de

12 septembrie 2011 i s-a comunicat sub semnătură de primire decizia nr. 1363 din

30 august 2011 de încetare a raporturilor de serviciu, modalitate și practică evident

nelegală și abuzivă, de natură a se situa în afara oricărei posibilități de opțiune

pentru unul din posturile libere existente, cât și a unei eventuale participări

la concurs, daca se impunea acest lucru.

Astfel, potrivit art.

99 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, persoana

care are competența legală va dispune eliberarea din funcția publică prin act administrativ

care se comunică funcționarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere,

în situația când autoritatea sau instituția publică își reduce personalul ca urmare

a reorganizării activității.

A apreciat reclamantul,

că au fost încălcate prevederile legale sus-menționate, atâta timp cât decizia a

fost emisă la data de 30 august 2011 și comunicată abia la 12 septembrie 2011.

A considerat că au fost

încălcate și prevederile art. 60 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 53/2003, text care

potrivit dispozițiilor art. 117 din Legea nr. 188/1999 completează Statutul funcționarilor

publici în măsura în care nu contravine acestei legislații speciale.

Astfel, decizia nr.

1363 din 30 august 2011 este lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea

art. 60 C. mun. care interzice concedierea pe durata efectuării concediului de odihnă.

A mai susținut că emiterea

deciziei contestate l-a pus într-o situație de inferioritate și discriminare față

de ceilalți colegi, aflați în situații similare, întrucât în mod obiectiv nu a avut

posibilitatea de a opta pentru unul din posturile vacante, și cu atât mai mult,

de a participa la examenul susținut pentru acele posturi, pentru care au optat mai

mulți candidați.

De fapt, poziția sa, de

persoană aflată în concediu de odihnă și plecată pentru tratament medical în străinătate,

a făcut imposibilă și încunoștiințarea sa cu privire la faptul că în zilele de 6,

respectiv 8 septembrie 2011 s-a susținut un examen de testare profesională, despre

existența căruia ar fi fost afișat un anunț la sediul instituției în ziua de 5

septembrie 2011.

A considerat că această

situație atrage în egală măsură nulitatea actului de concediere prin emiterea acestuia

cu nerespectarea unor cerințe esențiale de legalitate care vizează protecția funcționarului

concediat și acordarea unei egalități de șanse echivalente celorlalți funcționari

aflați în situații similare.

Astfel, nelegalitatea

și netemeinicia actului administrativ contestat rezultă și din faptul că nu i s-a

acordat nicio șansă de natura celor ce asigură protecția funcționarului public împotriva

concedierilor abuzive și, mai mult decât atât, nici măcar dreptul și posibilitatea

de a beneficia de perioada de preaviz care în mod evident nu a fost parcursă, așa

cum rezultă și din însumarea zilelor de concediu medical cu cele de concediu de

odihnă.

A conchis reclamantul

că perioada concediului de odihnă și a concediului medical nu poate înlocui în vreun

mod dreptul funcționarului public de a beneficia de perioada de preaviz care este

garantată prin lege. Numai funcționarul public însuși poate renunța în mod unilateral

la această perioadă de preaviz, lucru neaplicabil în speța dedusă judecății.

A apreciat ca evident

abuzul de putere exercitat de către emitentul deciziei de eliberare din funcția

publică, considerent pentru care anularea acesteia se impune și pe acest temei.

Prin întâmpinare, pârâta

a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

A arătat pârâta că nu

poate fi reținută susținerea reclamantului că la data emiterii deciziei de eliberare

din funcție, respectiv la data de 30 august 2011, se afla în concediu medical, fiind

în incapacitate de muncă, întrucât ca urmare a verificărilor făcute la C.A.S. Suceava

i s-a comunicat că certificatele medicale la care face referire reclamantul au fost

completate eronat în ceea ce privește atât numărul din registrul de consultații,

cât și codificarea eronată a afecțiunii care a determinat starea de incapacitate

de muncă și înscrierea eronată a codului de diagnostic.

A susținut că la data

eliberării sale din funcție, reclamantul nu se afla în concediu medical; că perioada

incapacității temporare de muncă (21 iunie 2011-31 iunlie 2011) a fost avută în

vedere la calcularea termenului de preaviz, în sensul că pe perioada concediului

medical termenul de preaviz a fost suspendat.

Ca urmare, nu pot fi reținute

afirmațiile reclamantului că, decizia comunicată la data de 12 septembrie 2011 este

lovită de nulitate, întrucât la acea dată se afla în concediul medical.

A considerat că în mod

greșit reclamantul a arătat că decizia atacată este lovită de nulitate și este nelegală,

întrucât i-a fost încălcat dreptul de a opta pentru unul din posturile vacante și

cu atât mai mult de a participa la examenul susținut pentru acele posturi, pentru

care au optat și ceilalți candidați.

A mai arătat pârâta că

nu poate fi reținută nici afirmația reclamantului în sensul că nu ar fi avut cunoștință

de lista cu posturile vacante, întrucât odată cu preavizul ce i-a fost comunicat

reclamantului, i s-a adus la cunoștință și faptul că lista funcțiilor publice vacante

pentru care poate opta a fost publicată pe site-ul Gărzii Financiare și site-ul

Agenția Națională de Administrare Fiscală și afișată la avizierul Comisariatului

General și al secțiilor teritoriale ale Gărzii Financiare; că în urma eliberării

din funcția publică pe care o ocupa, reclamantul a fost trecut în corpul de rezervă

al funcționarilor publici.

A apreciat că nu pot fi

reținute nici susținerile reclamantului că la emiterea deciziei de eliberare din

funcție au fost încălcate dispozițiile art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999

și nu au fost respectate prevederile legale C. mun.; că în cauză sunt incidente

dispozițiile Legii nr. 188/1999 care nu se pot completa cu dispozițiile dreptului

comun în materie (Legea nr. 53/2003 republicată), întrucât acestea intră în contradicție

și astfel se încalcă dispozițiile art. 117 din Legea nr. 188/1999.

A mai susținut pârâta

că prin ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.

2253 din 23 iunie 2011, s-a aprobat structura organizatorică a Comisariatului General

al Gărzii Financiare, a secțiilor Județene și a Secției Municipiului București,

repartizarea numărului maxim de posturi aprobat pentru Garda Financiară, statele

de funcții pentru Comisariatul General al Gărzii Financiare, secțiile județene și

Secția Municipiului București, precum și Regulamentul pentru organizarea și desfășurarea

examenului de testare profesională a funcționarilor publici.

Pentru emiterea acestui

act administrativ s-au avut în vedere în principal, dispozițiile H.G. nr. 566/2011

pentru modificarea și completarea H.G. nr. 1324/2009 privind organizarea și funcționarea

Gărzii Financiare, precum și prevederile actelor normative care reglementează organizarea

și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a Gărzii Financiare,

în aplicarea cărora a fost emis. Astfel, prin hotărârea de guvern sus-menționată,

hotărâre necontestată de către reclamant, a fost redus numărul de posturi al acestei

instituții de la 1805 posturi la 1092 posturi.

A apreciat ca neîntemeiate

și susținerile reclamantului în ce privește afectarea dreptului său constituțional

la muncă, la salariu, la condiții rezonabile de viață care să-i asigure un trai

decent și civilizat și la îngrădirea dreptului său la muncă.

Cu referire la capetele

de cerere privind reintegrarea reclamantului în funcția publică deținută anterior

și plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și

a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat în funcția publică deținută, a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere că postul ocupat de reclamant

a fost supus reorganizării, în prezent fiind ocupat de un alt funcționar public

care a participat la testarea profesională și a obținut un punctaj corespunzător.

În dovedirea acțiunii,

s-au depus la dosarul cauzei la cererea instanței documentația care a stat la baza

ordinului atacat.

Reclamantul a solicitat

administrarea probei cu înscrisuri, probe admise și administrate de instanță.

Analizând actele și lucrările

dosarului în raport de dispozițiile legale aplicabile cauzei, Curtea de apel a reținu

că prin decizia nr. 1363 din 30 august 2011 emisă de Agenția Naționala de Administrare

Fiscala, Garda Financiara, Comisariatul General, reclamantul a fost eliberat din

funcția publică teritorială de execuție de comisar clasa I, grad profesional superior

la Garda Financiară, secția Județeană Suceava. Încetarea raporturilor de serviciu

a fost determinată de reorganizarea activității.

Decizia a fost comunicată

reclamantului la data de 12 septembrie 2012.

Este de necontestat că

reclamantul, la data emiterii actului administrativ a cărui anulare se cere, calitatea

de funcționar public, raporturile de serviciu fiind stabilite cu Garda Financiară,

secția Județeană Suceava.

În calitatea sa de funcționar

public, reclamantul are, printre celelalte drepturi prevăzute de Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, dreptul la recuperare pentru orele lucrate

peste durata normală a timpului de lucru [art. 33 alin. (3)] și dreptul la concediul

de odihnă [art. 35 alin. (1)].

În virtutea acestor drepturi,

la cererea reclamantului i s-a aprobat o zi recuperare în data de 26.08.2011 și

10 zile din concediul de odihnă în perioada 29 august 2011–9 septembrie 201 (situație

dovedită cu cererile reclamantului și foaia colectivă de prezență).

Având în vedere actul

de eliberare din funcție, litigiul ivit între reclamant, ca funcționar public și

autoritatea publică în cadrul căreia și-a desfășurat activitatea, se soluționează

potrivit Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Dar, potrivit art. 117

din Legea nr. 188/1999, dispozițiile sale se completează cu prevederile din legislația

muncii, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice. Art.

117 din Legea nr. 188/1999 stabilește caracterul de lege specială a acestui act

normativ față de C. mun., lege cu caracter general.

Calificarea unei norme

de drept ca specială sau generală prezintă importanță în speță, deoarece norma generală

reprezintă situația de drept comun, iar norma specială constituie excepția, astfel

încât trebuie respectate două reguli: norma specială derogă de la norma generală,

specialia generalibus derogant; norma generală nu derogă de la norma specială, generalia

specialegus non derogant.

Fiind derogatorie de la

norma generală rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața

unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, deci norma specială se aplică

prioritar față de norma generală.

Însă, pentru aspectele

pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în

materie. Această concluzie este impusă de însăși regula specialia generalibus derogant,

în sensul că, fiind derogatorie de la dreptul comun, norma specială este de strictă

interpretare și aplicare, situațiile ce nu se încadrează în prevederile sale, urmând

a fi guvernate de normele generale.

Potrivit regulilor de

interpretare logică,

când două norme se completează, aplicarea

ambelor la cazurile reale este obligatorie.

Sub acest aspect este

de remarcat că art. 36 din Legea nr. 188/1999, stabilește cu caracter prohibitiv

încetarea sau modificarea raporturilor de serviciu, din inițiativa autorității,

în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru

creșterea și îngrijirea copiilor.

Deși legea specială nu

prevede printre interdicții și cazul concediilor de odihnă, în C. mun., prin

art. 60 alin. (1) lit. h) se interzice concedierea pe perioada efectuării concediului

de odihnă, concedierea fiind un caz de încetare a raporturilor de muncă din inițiativa

angajatorului, cum este și cazul în speță.

Deci, din punct de vedere

formal, legea generală stabilește cu caracter imperativ, că actele de încetare a

raporturilor de muncă nu pot fi emise în perioada concediului de odihnă, în considerarea

faptului că în această perioadă raporturile de muncă sunt suspendate.

În acest context, pârâtul

nu putea emite decizia de încetare a raporturilor de serviciu în perioada în care

funcționarul public era în concediu de odihnă.

Emiterea actului administrativ

cu încălcarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. h) C. mun., aplicabile funcționarului

public în baza art. 117 din Legea nr. 188/1999, constituie, în opinia instanței,

o exercitare a dreptului de apreciere al autorității publice prin încălcarea drepturilor

și libertăților reclamantului, ceea ce constituie un abuz de drept în sensul

art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Față de aceste considerente,

în

temeiul

art. 2 alin. (1) lit. n) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța va

anula decizia nr.

1363 din 30 august 2011 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Garda

Financiară, Comisariatul General București.

O altă cauză de nelegalitate,

invocată de reclamant, constă în încălcarea dispozițiilor art. 99 alin. (1) din

Legea nr. 188/1999 care consacră obligația autorității de a comunica funcționarului

public actul administrativ, prin care dispune eliberarea din funcție, în termen

de 5 zile lucrătoare de la emitere.

Este adevărat că actul

administrativ supus controlului de legalitate, respectiv decizia nr. 1363 din 30

august 2011, a fost comunicată reclamantului la data de 12 septembrie 2011.

Dar comunicarea actului

administrativ cu depășirea termenului de 5 zile nu are consecințe pe planul valabilității,

ci numai asupra momentului de la care începe să-și producă efectele față de destinatarul

său.

Deși, prin concluziile

scrise, reclamantul a susținut că decizia contestată este nelegală și pentru faptul

că se întemeiază pe ordinul nr. 2253/2011 emis de Agenția Națională de

Administrare Fiscală, instanța nu va analiza acest argument deoarece nu a fost pus

în discuția părților în cursul dezbaterilor și s-ar încălca principiile contradictorialității

și dreptului la apărare care guvernează procesul.

Prin dispozițiile

art. 106 ale Legii nr. 188/1999 se consacră un contencios subiectiv de plină jurisdicție

în reintegrare și despăgubiri, în acord și cu dispozițiile art. 18 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004.

În acest temei, ca urmare

a anularii actului administrativ vătămător, respectiv decizia nr. 1363 din 30

august 2011, instanța urmează să dispună reintegrarea reclamantului în funcția publică

teritorială de execuție de comisar clasa I, grad profesional superior la Garda Financiară,

secția Județeană Suceava și să i se plătească o despăgubire egală cu salariile indexate

cu rata inflației de la data eliberării din funcție și până la data reintegrării

efective, precum și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu s-ar fi

dispus măsura eliberării din funcție.

Deoarece prin art. 3 din

H.G. nr. 566/2011, care a intrat în vigoare ulterior emiterii actelor administrative

anulate de instanță, calitatea de ordonator de credite și de competență în numirea,

angajarea, promovarea, sancționarea și eliberarea din funcție a personalului de

execuție a fost transferată Comisariatului General, obligația de reintegrare și

plata despăgubirilor va fi pusă în sarcina acestuia.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtei Garda Financiară, Comisariatul General,

va fi obligată să plătească reclamantului 16,30 RON cheltuieli de judecată reprezentând

taxe timbru și timbru judiciar, conform chitanțelor depuse la dosar.

Împotriva acestei hotărâri

a formulat recurs Garda Financiară, Comisariatul General, în termen legal, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

s-au arătat , în esență, următoarele:

Așa cum rezultă din Decizia

Ministerului Administrației și Internelor sus amintită, intimatul-reclamant a fost

eliberat din funcția publică începând cu data de 31 august 2011, dată la care nu

se afla în concediu medical.

Nu are nicio relevanță

în ceea ce privește legalitatea și temeinicia deciziei atacate, motivarea cu privire

la nerespectarea termenului de 5 zile lucrătoare prevăzut de art. 99 alin. (1) din

Legea nr. 188/1999, r2, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu

dispozițiile art. 60 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 53/2003.

Instanța de fond, în motivarea

sa nu a invocat că i s-ar fi produs vreo vătămare intimatului-reclamant prin pretinsa

nerespectare a termenului menționat mai sus și nici nu exista la dosarul cauzei

vreo dovadă în acest sens.

În ceea ce privește susținerile

instanței de fond, referitoare la nerespectarea prevederilor art. 60 alin. (1)

C. mun. se dorește a fi înlăturate, având în vedere că, în speța de față, nu sunt

aplicabile dispozițiile C. mun., ci ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare (lege specială

care, pe lângă faptul că reglementează raporturile de serviciu ale funcționarilor

publici, prevede expres și procedura de urmat în cazul reorganizării activității

instituției publice, motiv pentru care în materia reorganizării activității dispozițiile

Legii nr. 188/1999 nu se pot completa cu dispozițiile C. mun.

În ceea ce privește dispozițiile

instanței de fond referitoare la reintegrarea intimatului-reclamant în funcția publică

deținută anterior și plata de despăgubiri egale cu salariile indexate,  începând

cu data eliberării sale din funcția publică și până la reintegrarea efectivă susținem

că hotărârea este , de asemenea, nelegală și netemeinică.

Referitor la reintegrarea

intimatului-reclamant în funcția publică deținută anterior, postul ocupat de intimatul-reclamant

a fost supus reorganizării, în prezent fiind ocupat de un funcționar public care

a participat la examenul de testare profesională și a obținut un punctaj corespunzător.

În ceea ce privește obligarea

la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, hotărârea atacată este nelegală

și netemeinică având în vedere că, de la data eliberării din funcție a intimatului-reclamant

și până în prezent, salariile funcționarilor publici nu au fost indexate, astfel

încât, nu există temei de fapt și de drept pentru a se putea dispune plata unor

drepturi de care intimatul-reclamant nu ar fi beneficiat nici dacă nu ar fi fost

eliberat din funcție.

În ceea ce privește obligarea

la plata cheltuielilor de judecată, hotărârea este, de asemenea, nelegală și netemeinică,

având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1)

C. proc. civ.

Conform acestor prevederi,

partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuieli ocazionate

de proces, însă pentru aceasta trebuie să se rețină culpa procesuală sau, faptul

că prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, partea care a pierdut să fi

determinat aceste cheltuieli.

Examinând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele

ce urmează: art. 117 din Legea nr. 188/1999 statuează că dispozițiile din acest

act normativ se completează, printre altele, cu prevederile legislației muncii,

în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice. Așadar, textul

legal precitat consacră caracterul complementar al dispozițiilor de dreptul muncii,

astfel că numai în măsura în care reglementarea specială (Legea nr. 188/1999) nu

este completă, iar aplicarea normelor de dreptul muncii nu este incompatibilă cu

specificul raporturilor de serviciu, legislația muncii este aplicabilă funcționarilor

publici.

Or, în privința încetării

raporturilor de serviciu, reglementarea din Legea nr. 188/1999 este, pe de o parte

completă, iar pe de altă parte, incompatibilă cu prevederile art. 60 C. mun.

Astfel, dacă în art. 60

C. mun. sunt enumerate 9 cazuri în care concedierea salariaților cu contract de

muncă este interzisă, printre acestea numărându-se ipoteza descrisă la lit. b) din

acest text de lege, pe durata concediului de odihnă, la rândul său, în art. 36 din

Legea nr. 188/1999 sunt menționate situațiile în care se interzice în termeni categorici

încetarea sau modificarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici: în

perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea

și îngrijirea copiilor. În consecință, rezultă cu evidență că, în opoziție cu dispozițiile

Codului muncii, doar în ipotezele enumerate în art. 36 nu poate fi dispusă încetarea

raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici, interdicție care însă nu operează

și în cazul concediului de odihnă, lista cazurilor menționate în art. 36 fiind exhaustivă,

concluzie ce se impune în raport de formularea în termeni imperativi a acestui text

de lege.

Apoi, argumentul că actele

de încetare a raporturilor de muncă nu pot fi emise în perioada concediului de odihnă,

în considerarea faptului că, în acea perioadă raporturile de muncă sunt suspendate,

nu poate fi transferat și în privința raporturilor de serviciu ale funcționarilor

publici. Suspendarea raporturilor de serviciu este prevăzută în art. 94 din Legea

nr. 188/199, iar acest text de lege nu include și concediul de odihnă printre situațiile

care să atragă o astfel de consecință, astfel că argumentul dezvoltat în acest sens

de instanța de fond nu poate fi primit.

Prin urmare, dispoziția

din 30 august 2011, emisă în perioada concediului de odihnă al reclamantului, este

în deplină consonanță cu dispozițiile legale aplicabile, astfel că în mod greșit

prima instanță a admis acțiunea și a anulat actul infralegislativ amintit.

Față de cele ce preced,

Înalta Curte va admite recursul declarat de Garda Financiară, Comisariatul General,

potrivit art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica

sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamantul C.G.,

ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Garda Financiară, Comisariatul General împotriva sentinței nr. 78 din 29 februarie

2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că respinge acțiunea reclamantului C.G., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 decembrie 2012 .