ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1405/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/08.08.2016, reclamanta SC A. SRL, reprezentată prin administrator B., a chemat în judecată pe pârâții Direcția Regională de Administrare Fiscală Iași - Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună suspendarea executării deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/16.06.2016 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui - Serviciul Inspecție Fiscală până la soluționarea pe fond a litigiului având ca obiect anularea actului administrativ fiscal contestat, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cerere de suspendare.

Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 175 din 17 octombrie 2016 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația pentru Contribuabil Mijlocii constituită la nivelul regiunii Iași

S-a dispus suspendarea executării deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/16.06.2016 până la soluționarea în fond a litigiului având ca obiect anularea actului administrativ-fiscal contestat.

Au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 4511,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul

Împotriva acestei sentințe au formulat recursuri pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Direcția Regională de Administrare Fiscală Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin recursul declarat, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a solicitat casarea sentinței atacate și respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că pentru a ne afla în ipoteza unui caz bine justificat, astfel cum este acesta definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, motivele de nelegalitate ale actului administrativ trebuie să apară cu evidență și să creeze de la început o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative nefiind permisă o analiză pe fond a legalității acestora.

În aceste limite, a apreciat recurenta că motivele invocate de intimată nu sunt de natură să creeze această îndoială fiind necesar a fi administrate probe în cadrul procesului privind acțiunea în anulare a acelor administrative.

A fost invocată jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Deciziile nr. 2447/11.05.2017 și nr. 2320/05.06.2007.

A arătat recurenta că există motive de suspiciune cu privire la operațiunile economice efectuate de reclamantă în sensul că tranzacțiile declarate de beneficiarii finali sunt fictive, fără proveniența reală a bunurilor și serviciilor.

În ceea ce privește condiția privind iminența producerii unei pagube, s-a arătat în motivele de recurs, că aceasta nu se prezumă, ci trebuie dovedită, că nu este suficientă simpla afirmație a persoanei presupus vătămate, în lipsa unor probe.

A precizat recurenta că prin Decizia emisă de DGRFP Iași, organul competent în soluționarea contestației formulate de intimată a decis suspendarea acesteia până la judecarea cauzei penale nr. 1413 din 1.07.2016 pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui.

Referitor la plata cheltuielilor de judecată, a apreciat recurenta că nu poate fi reținută în cauză ideea de culpă procesuală. De asemenea s-a solicitat în subsidiar reducerea cheltuielilor reprezentând onorariul avocatului, la ceea ce este în mod real și rezonabil plătit, sens în care a fost invocată jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Weissman și alții împotriva României și jurisprudența Curții Constituționale, reprezentată de Decizia nr. 401/14.07.2005.

Raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de suspendare a deciziei de impunere.

Recursul pârâtei Administrația Județeană a finanțelor publice Vaslui prezintă un conținut identic cu cel al DGRFP Iași

Apărările intimatului

Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

S-a invocat inadmisibilitatea celor două recursuri având în vedere că acestea nu cuprind motive de casare a sentinței atacate, ci în cuprinsul lor au fost reluate aspectele susținute în fața primei instanțe.

Procedura în fața instanței de recurs

Raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 7 decembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 15 februarie 2018 s-a respins excepția inadmisibilității recursurilor invocată de intimata- reclamantă SC A. SRL și s-au admis în principiu recursurile formulate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Direcția Regională de Administrare Fiscală Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui împotriva Sentinței nr. 175 din 17 octombrie 2016 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din Noul C. proc. civ. recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În fapt, se reține că prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/16.06.2016, s-au stabilit în sarcina SC A. SRL obligații suplimentare de plata privind impozitul pe profit, TVA dobânzi și penalități de întârziere aferente acestora în suma totala de 1.761.346 RON, astfel: Impozit pe profit stabilit suplimentar pentru perioada 01/01/2011 - 30/06/2015 = 562.226 RON la care se adaugă dobânzi/majorări de întârziere la plata impozitului pe profit calculate pentru perioada 25/04/2011 - 20/06/2016 = 75.311 RON și penalități de întârziere la plata impozitului pe profit calculate pentru perioada 25/04/2011 -01/06/2016= 46.737 RON; TVA suplimentar de plata pentru perioada 01/03/2011 - 31/07/2015 = 866.010 RON, la care se adaugă dobânzi/majorări de întârziere la plata TVA = 129.599 RON și penalități de întârziere la plata TVA = 81.463 RON.

Societatea a fost verificată fiscal în perioada 16/09/2015 - 10/06/2016, inspecția fiscală având ca obiectiv verificarea modului de calculare, evidențiere, declarare și virare a obligațiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului pentru perioada cuprinsa între data 01/03/2011 - 31/07/2015 (pentru TVA), respectiv 01/01/2011 - 30/06/2015 (pentru impozitul pe profit). Prin raportul de inspecție fiscală nr. x/16.06.2016 s-au reținut modificări privind baza de impunere, astfel ca s-au stabilit diferențe față de profitul impozabil calculat, înregistrat și declarat de subscrisa, precum și stabilirea de sume suplimentare la bugetul de stat privind taxa pe valoare adăugată.

Pentru a stabili aceste sume suplimentare de plată, organele de inspecție fiscală au apreciat că o serie de tranzacții comerciale (achiziții de bunuri) efectuate de reclamantă cu un număr de opt furnizori în anii 2014 - 2015 au fost nereale, respectiv, au considerat că tranzacțiile în cauză ar fi fost fictive, fără proveniența reală a bunurilor, cu consecința diminuării creanței fiscale datorate către bugetul de stat de către ultimul beneficiar al facturilor (în speță, reclamanta) și, în consecință, tranzacțiile în cauză nu acordă drept de deducere a cheltuielilor și TVA aferentă, reținându-se incidența art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În drept, prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Analizând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și fac verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

Înalta Curte constată că întotdeauna cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată.

Cu privire la prima condiție legală - existența unui caz bine justificat - constată Înalta Curte, că în cauză există o "îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ" în măsura în care, deși este corect argumentul recurentei în sensul că aspectele care țin de realitatea operațiunilor sale economice derulate cu alte entități juridice, precum și de analiza stării de inactivitate fiscală a partenerilor săi contractuali, nu sunt apte de verificare în calea cererii de suspendare a titlului de creanță emis de organul fiscal, totuși, se observă că organul fiscal a reținut în ceea ce privește diferențele profitului impozabil declarat, aspecte identificate în cadrul controlul efectuat în anul 2016 și doar în ceea ce privește conduita partenerilor contractuali

Astfel, s-a reținut din contorul încrucișat că "în prezent" majoritatea celor 8 societăți sunt inactive ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor declarative, că acestea nu funcționează la sediul social/domiciliul fiscal declarat care sunt la adrese de avocat, sau apartamente de bloc, însă deși s-a stabilit existența unei suspiciuni în ceea ce privește realitatea operațiunilor comerciale derulate în perioada 2011 și 2014 - 2015, nu s-a verificat dacă societățile erau inactive sau nu la data fiecărei operațiuni.

În cadrul motivelor de recurs pârâtele s-au limitat la a expune situația de fapt reținuta în decizia de impunere și în întâmpinare, fără a aduce niciun argument care să combată reținerile primei instanțe, sau pe cele ale reclamantei, care a extras din Registrul contribuabililor inactivi date din care rezultă că fiecare dintre cei 8 furnizori era activ la momentul efectuării tranzacțiilor cu aceasta.

Or, acest aspect este suficient să contureze condiția cazului bine justificat și să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ-fiscal.

Cât privește îndeplinirea cerinței privind paguba iminentă, se impune a fi subliniat faptul că iminența prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul și în situația dedusă prezentei judecăți.

Or în cauză nu poate fi neglijat faptul că executarea silită a sumei de 1.761.346 de RON, raportat la întregul profit net al reclamantei pe anul 2015, în cuantum de 199.337 RON, ar aduce societății prejudicii economice care nu ar putea fi ulterior înlăturate în ipoteza anulării actelor fiscale. De asemenea, reține instanța și conduita fiscală corectă a reclamantei, în raport de achitarea datoriilor la bugetul de stat, aspect avut în vedere și de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, care prin Sentința nr. 199/2016 a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii asupra reclamantei.

În ceea ce privește recursurile care privesc acordarea cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar cuantumul acestora, Înalta Curte reține că soluția este în acord cu dispozițiile art. 453 alin. 1 din C. proc. civ. potrivit cu care: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Referitor la cuantumul acestora, instanța reține că, pentru a obține rambursarea cheltuielilor de judecată, trebuie observată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

În ceea ce privește prima condiție, instanța observă că reclamanta a depus la dosar facturile și contractul de asistență juridică din care rezultă că aceasta a achitat apărătorului ales suma de 4461,20 RON. Pentru a stabili îndeplinirea celorlalte condiții, instanța va analiza proporționalitatea cuantumului onorariului de avocat cu amplitudinea și complexitatea activității depuse. Sub acest aspect, instanța constată că obiectul prezentului litigiu are o complexitate medie fiind vorba despre o cerere de suspendare a executării unor acte fiscale, iar suma stabilită cu titlu de onorariu avocat respectă principiul proporționalității.

Totodată, în temeiul acelorași dispoziții, respectiv art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentele la plata sumei de 2790 de RON, cu titlu cheltuieli de judecată în recurs.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Direcția Regională de Administrare Fiscală Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui împotriva Sentinței nr. 175 din 17 octombrie 2016 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentele la plata sumei de 2790 de RON, cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 martie 2018.

Procesat de GGC - GV