Decizia nr. 266/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 101/2016 a Curții de Apel Iași

Obiectul litigiului dedus judecății Prin acțiunea înregistrată la data de 20 aprilie 2016 sub nr. x/20.04.2016 pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost completată, reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Fizică Tehnică Iași a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/28.03.2016, a raportului de inspecție fiscală nr. x/28.03.2016 și a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/19.04.2016 întocmite de pârâtă până la soluționarea de către instanța de fond a acțiunii vizând anularea actelor administrativ-fiscale enunțate.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 101/2016 pronunțată la data de 25 mai 2016, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Fizică Tehnică Iași, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/28.03.2016, a raportului de inspecție fiscală nr. x/28.03.2016 și a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/19.04.2016 întocmite de pârâtă până la soluționarea de către instanța de fond a acțiunii vizând anularea actelor administrativ-fiscale enunțate.

Recursul formulat în cauză și motivele de casare invocate Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea cererii de suspendare. A susținut recurenta că, pentru a fi admisă, cererea de suspendare a executării actului administrativ trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv formularea plângerii prealabile, pe de o parte, și invocarea unui caz bine justificat și a unei pagube iminente, pe de altă parte. Condițiile privind cazul bine justificat și paguba iminentă trebuie îndeplinite cumulativ. Prin motivele de recurs s-a mai menționat că intimatul-reclamant nu a prezentat argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat, astfel că recurenta-pârâtă a apreciat că funcționează prezumția de legalitate și că, nu se poate susține, cu temei legal, că punerea în executare a actului administrativ va produce o pagubă în dauna persoanei vizate. În cauză, executarea unei obligații bugetare, care a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal se bucură de prezumția de legalitate și nu poate constitui prin ea însăși o pagubă. Mai mult a precizat că intimatul-reclamant nu a probat că executarea sumei ce face obiectul actelor atacate i-ar crea un prejudiciu material grav, imposibil de evitat și care ar afecta major activitatea economică, situație imposibil de înlăturat în alt mod decât prin suspendarea executării acestor acte. S-a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/28.03.2016, a raportului de inspecție fiscală nr. x/28.03.2016 și a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/19.04.2016, întrucât aceasta ar conduce la o privare a recurentei-pârâte, și implicit a statului, de o sumă de bani care s-ar obține prin recuperarea debitului stabilit prin decizia de impunere. S-a solicitat admiterea recursului și pe fond respingerea cererii de suspendare.

Apărările formulate de reclamant Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 21 mai 2016, reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Fizică Tehnică Iași a solicitat respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată.

Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs și analiza motivelor de casare Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 6 decembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ. Prin încheierea de ședință din data de 31 octombrie 2017, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 30 ianuarie 2018. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, și față de criticile recurentei-pârâte, constată recursul nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce urmează. Se reține că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond". Suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa procedurii prealabile administrative și în art. 15 din aceeași lege pentru etapa judiciară de contestare a actului administrativ, constituie un instrument procedural menit să asigure protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în privința cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare. În speță, intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 14 și urm. din Legea nr. 554/2004, cu cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x/28.03.2016, a raportului de inspecție fiscală nr. x/28.03.2016 și a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/19.04.2016 întocmite de pârâtă până la soluționarea de către instanța de fond a acțiunii vizând anularea deciziei emise în urma contestației formulate împotriva actelor administrativ-fiscale enunțate. În motivarea actelor administrative contestate s-a reținut că organele fiscale de control au reținut că reclamantul A. nu deduce taxa pe valoare adăugată pentru operațiunile economice de achiziții pe teritoriul României aferente proiectelor în care rezultatele cercetării aparțin executantului, dar deduce TVA pentru achizițiile intercomunitare și cel achitat în vamă aferentă achizițiilor extracomunitare aferente acestor proiecte, aplicând astfel un tratament diferențiat și în neconcordanță cu prevederile legale, potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal. Prin actele administrative a cărui suspendare se solicită s-a stabilit în sarcina institutului-intimat obligații fiscale suplimentare în cuantum total de 7.113.359 RON. Prima instanță a admis cererea reclamantului, apreciind, în esență, că acesta a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor speciale prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și aceasta este și concluzia instanței de control judiciar. Intimatul-reclamant a sesizat instanța de contencios administrativ cu acțiunea în anularea deciziei de soluționare a contestației ce face obiectul dosarului nr. x/2016, cauza aflându-se în curs de soluționare pe rolul Tribunalului București. Înalta Curte mai reține, în acord cu instanța de fond, că aspectele care fundamentează ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actelor administrativ fiscale solicitate a fi suspendate au legătură cu aparenta legalitate a concluziilor organelor de inspecție fiscală în sensul că reclamantul nu are dreptul de a deduce TVA pentru achizițiile de bunuri și servicii efectuate ce au fost utilizate în realizarea activității de cercetare dezvoltare prin acțiuni indirecte, cât timp din înscrisurile aflate la dosar, precum și din toate precizările scrise ale reclamantului rezultă că acesta a acționat în calitate de persoană impozabilă atunci când a achiziționat bunurile pentru care nu i s-a acordat drept de deducere, având intenția - demonstrată de tot șirul activităților de cercetare derulate - de a folosi acele bunuri pentru activitatea sa pentru operațiuni care dau drept de deducere a TVA. Înalta Curte reține că, în ceea ce privește cazul bine justificat, există o aparentă contradicție între raționamentul juridic expus de organul fiscal și înscrisurile depuse la dosarul cauzei referitoare la activitatea economică desfășurată de reclamantă pentru a fi considerată persoană impozabilă. Acestea constituie indicii temeinice, de natură să răstoarne prezumția de legalitate a actelor administrative a căror suspendare s-a solicitat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004. Condiția existenței unui caz bine justificat este realizată și raportat la complexitatea pe care o prezintă fondul cauzei, care presupune verificarea condițiilor legale și a împrejurărilor de fapt care au condus la emiterea actului administrativ fiscal contestat, iar condiția referitoare la prejudiciu și la iminența producerii acestuia rezultă din posibilitatea punerii în executare a actului administrativ fiscal contestat, cu consecința imediată și directă a afectării activității intimatei, raportat la cuantumul sumei imputate de 7113359 RON cu titlul de obligații fiscale de plată. Este adevărat că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate dar la fel de adevărat este că cel ce se consideră vătămat prin emiterea unui astfel de act, tocmai pentru a preîntâmpina eventualele consecințe grave în ce-l privește, se poate adresa instanței pentru a obține suspendarea executării actului. În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată legalitatea hotărârii primei instanței, astfel că va fi menținută, iar recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația pentru Contribuabili Mijlocii va fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. În temeiul art. 451 C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamantă a sumei de 5000 RON, reprezentând onorariu avocat și va respinge în rest cererea potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Pentru a hotărî astfel, s-a apreciat că onorariul solicitat (10.952,03 RON cu TVA) este vădit disproporționat în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat în condițiile în care practica judiciară a Înaltei Curți este unitară și constantă în cauze asemănătoare.