ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 188/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție:

- să se constate faptul că Direcția Națională Anticorupție, prin reprezentantul său legal, a încălcat prevederile Ordonanței Guvernului 27/2002, prin faptul că nu a răspuns în termenul legal de 30 zile la petiția sa din 30 mai 2015, respectiv nu a cercetat cele descrise în acea petiție și nu a luat măsurile care rezultă din cercetările efectuate;

- să fie obligata Direcția Națională Anticorupție prin conducătorului ei, să soluționeze petiția sa din 30 mai 2015, în strictă conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 27/2002;

- să fie obligat conducătorul Direcției Naționale Anticorupție la plata amenzii prevăzute în art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul în care nu respectă hotărârea care se va da în acest caz.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2890 din 6 noiembrie 2015, a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., susținând, în esență, că în mod greșit prima instanță a reținut că cele două petiții (9 martie și 30 mai 2015) sunt identice, respectiv că la cea din 9 martie 2015 a primit un răspuns care să respecte prevederile O.G. nr. 27/2002.

În opinia recurentului, cele două petiții au într-adevăr elemente comune, însă nu sunt identice, pentru că în petiția din 30 mai 2015 și-a exprimat doar îndoiala cu privire la unele aspecte sau le-a expus fără să solicite ceva concret legat de acesteia, iar întrebarea referitoare la modul în care a ajuns la presă informația privind citarea sa la D.N.A nu se regăsește și în petiția din 9 martie 2015, petiție cu privire la care răspunsul a fost parțial și de formă, cu evitarea aspectelor relevante.

Recurentul-reclamant a mai arătat că a reclamat activitatea unei subunități a Direcției Naționale Anticorupție, iar petiția sa a fost înaintată spre soluționare exact acelei subunități, ceea ce contravine prevederilor O.G. nr. 27/2002.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, admiterea acțiunii.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 21 iunie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 9 noiembrie 2017.

II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimată și, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere având ca obiect constatarea refuzului nejustificat al auorității intimatei de a soluționa petiția din 30 mai 2015.

Prima instanță a ajuns la concluzia că acțiunea formulată de reclamant este neîntemeiată, reținând, în esență, că reclamantul a primit raspuns la petitia inițială, din data de 9 martie 2015, dar și la petiția din 30 mai 2015, având în vedere că prin această din urmă petiție sunt invocate aceleași aspecte ca în petiția inițială.

Această soluție este corectă.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Definiția excesului de putere este dată de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Corelarea acestor dispoziții legale cu întregul context normativ în care se exercită dreptul la acțiune al persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conferă consistență concluziei la care a ajuns Curtea de apel.

Potrivit art. 6

1

din O.G. nr. 27/2002 "Petițiile greșit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităților sau instituțiilor publice care au ca atribuții rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiționarul să fie înștiințat despre aceasta."

În cauza dedusă judecății, nu îi poate fi imputată intimatei-pârâte împrejurarea că nu a procedat la comunicarea unui răspuns favorabil recurentului-reclamant, în condițiile în care petiția acestuia a fost înaintată autorității competente să o soluționeze.

în contenciosul administrativ subiectiv, conduita culpabilă a autorității publice este sancționată doar în măsura în care are ca efect o lezare a reclamantului într-un drept sau într-un interes legitim, or, recurentul-reclamant nu este vătămat în dreptul de petiționare prevăzut de art. 51 din Constituția României și de O.G. nr. 27/2002 și nici nu este întemeiată critica acestuia în sensul că petiția formualtă a fost înaintată spre soluționare exact acelei subunități reclamate.

În speță, recurentului-reclamant i s-a comunicat că petiția inițială, înregistrată la 9 martie 2015, a fost redirecționată Serviciului Teritorial Târgu Mureș, instituție care, prin Adresa nr. x, i-a comunicat acestuia faptul că nu s-au identificat nereguli în ceea ce priveste modalitatea de citare telefonică și nici în celelalte aspecte semnalate.

Ulterior, la data de 30.05.2015, reclamantul a mai formulat o petiție invocând aceleași aspecte, iar la data 10.07.2015 a revenit pe motiv ca nu i s-a raspuns în 30 de zile.

Or, așa cum corect a observat și prima instanță, recurentul-reclamant a primit răspuns la petiția inițială, depusă la data de 09.03.2015, dar și la petiția din 30.05.2015, în condițiile în care au fost invocate aceleași aspecte, legate de citarea sa în calitate de martor, chiar dacă partea nu a folosit aceeași exprimare, conținutul fiind însă identic.

De altfel, art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002 prevede că dacă după trimiterea răspunsului se primește o nouă petiție de la același petiționar ori de la o autoritate sau instituție publică greșit sesizată, cu același conținut, aceasta se clasează, la numarul inițial facându-se mențiune despre faptul că s-a raspuns.

Faptul că solicitările recurentului-reclamant nu au fost soluționate în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă în sine un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004.

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță, reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței nr. 2890 din 6 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2018.