ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2318/2019

Asupra cererii de completare a hotărârii de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Judecătoriei Iași, la data de 20.12.2013, înregistrată în Dosarul nr. x/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Iași și PFA B., a formulat plângere împotriva încheierilor de carte funciară nr. x/5.12.2013 și nr. y/6.12.2013, întocmite de O.C.P.I., a solicitat anularea deciziei de expropriere nr. 11593/2.10.2013, emisă de Agenția Națională pentru Resurse Minerale, solicitând plata acordului semnat între reclamant și S.C. Transgaz Mediaș, precum și obligarea pârâților la plata de daune morale de 15.000 RON fiecare.

Prin Sentința civilă nr. 8629/18.06.2014, Judecătoria Iași a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe cu privire la soluționarea capătului de cerere privind anularea deciziei de expropriere și a declinat competența de soluționare a acestui capăt de acțiune principal și a capătului de cerere accesoriu având ca obiect obligarea pârâților la plata despăgubirilor morale de 15.000 RON fiecare, în favoarea Curții de Apel Iași, rămânând învestită cu soluționarea capătului de cerere având ca obiect plângere împotriva încheierilor de carte funciară, ce a fost păstrat pentru soluționare.

Ca efect al declinării, cererea având ca obiect anularea deciziei de expropriere nr. 11593/2.10.2013 (capăt principal) și acordarea despăgubirilor morale aferente (capăt accesoriu) a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 8.08.2014, sub nr. x/2014*.

Prin Sentința civilă nr. 65 din 3 aprilie 2015, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Iași, PFA B. și Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz SA și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Iași, PFA B. și Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz SA, pentru lipsă calitate procesuală pasivă.

Pe fond, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale, a respins cererea pârâtului PFA B. de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat reclamantul A. să plătească pârâtei Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz SA suma de 2.804 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței atacate și, rejudecând cauza în fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu consecința anulării deciziei de expropriere nr. 11593/02.10.2013 emisă pe numele reclamantului; plata acordului semnat și încheiat de reclamant în data de 16.03.2012 cu Transgaz în valoare de 35.000 RON; obligarea intimaților, fiecare în parte, la plata unei despăgubiri morale în sumă de 15.000 RON; obligarea intimaților ANRM și Transgaz, la plata de daune cominatorii în valoare de 50 RON/zi din momentul montării conductei (gazoductului) pe raza imobilului reclamantului, începând cu data de 01.01.2014 și până la data când va avea loc plata reală și efectivă a tuturor despăgubirilor materiale și morale solicitate în cauză.

Prin Decizia nr. 3588 din data de 15 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, s-a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 65 din 3 aprilie 2015 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Împotriva Deciziei nr. 3588 din 15 noiembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2014 a formulat cerere de revizuire recurentul-reclamant A.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 susținându-se că hotărârea instanței de recurs, respectiv Decizia nr. 3588/15.11.2017 prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 65/3.04.2015 pronunțată de Curtea de Apel Iași, a fost dată prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 (2) din Constituția României.

Revizuentul a invocat faptul că instanța de recurs, în analiza legalității sentinței de fond și respectiv a acțiunii în anulare având ca obiect principal anularea Deciziei de expropriere nr. 11593/2 octombrie 2013 emisă pe numele reclamantului și plata de despăgubiri în baza acordului încheiat anterior exproprierii de către revizuent cu Transgaz a încălcat anumite principii comunitare, consacrate în special în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții de Justiție a Uniunii Europene.

S-a invocat încălcarea următoarelor principii: principiul echivalenței și efectivității, principiul contradictorialității, principiul legalității, principiul neretroactivității legii civile.

În esență, revizuentul a contestat ca nelegală procedura exproprierii efectuată în opinia sa de intimații Transgaz și Agenția Națională pentru Resurse Minerale, susținând că el în calitate de proprietar al terenului supus exproprierii nu a fost despăgubit, iar dreptul său la o despăgubire legitimă și echitabilă este consacrat de numeroase hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene și a fost încălcat printr-un act de expropriere formal și de faptul că nu a fost respectat acordul de voință încheiat între el în calitate de proprietar al terenului și expropriator - debitor în contract pe suma de bani pe care urma să o achite - respectiv intimata Transgaz SA Mediaș.

Revizuentul a arătat că decizia pronunțată de instanța de recurs nu a respectat dreptul său de proprietate asupra terenului și dreptul său de a fi despăgubit de expropriatori în baza acordului legal încheiat la data de 16.03.2012.

La dosar, revizuentul a solicitat pentru termenul din 16 octombrie 2018 sesizarea de către instanță, în baza art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curții Europene de Justiție cu anumite întrebări expuse în cererea aflată la dosar revizuire.

Revizuentul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de sesizare prevăzute de art. 267 din Tratat și toate întrebările formulate au legătură cu obiectul cauzei respectiv cu dreptul său de proprietar de a fi despăgubit în cadrul procedurii de expropriere nelegală la care a fost supus.

În termenul de amânare a pronunțării pe cererea de sesizare și pe cererea de revizuire, revizuentul a invocat o soluție de practică, respectiv Decizia nr. 36/2014 a Curții de Apel Alba Iulia, arătând că pe numele său nu a fost emisă o decizie individuală de expropriere.

Prin Decizia nr. 636 din 12 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins atât cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cât și cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 3588 din 15 noiembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2014, ca nefondată.

Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată în baza art. 267 din Tratat, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

S-a reținut că art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea și verificarea validității unei norme din legislația secundară a Uniunii Europene, dar instanța națională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislației naționale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii.

Analizând cererea formulată de revizuent, Înalta Curte a reținut că nu sunt îndeplinite niciuna dintre cerințele menționate mai sus, iar prin maniera de formulare a întrebărilor preliminare, revizuentul tinde, în realitate, să obțină o "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excedează competenței sale.

Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

În cauză, solicitarea revizuentului de sesizare, astfel cum a fost formulată, conține referiri concrete la procedura de expropriere națională la care a fost supus și referiri concrete la poziția abuzivă a autorităților care nu i-au respectat dreptul de a fi despăgubit, drept rezultat dintr-o convenție legală încheiată anterior exproprierii dispusă la data de 2 octombrie 2013.

S-a reținut de către Înalta Curte că, prin sesizarea formulată în cadrul unei cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, revizuentul nu indică nicio reglementare comunitară obligatorie neclară care poate forma obiectul lămuririi de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Toate întrebările formulate de revizuent vizează situația de fapt reținută de instanța de recurs și nu interpretarea unei norme comunitare. Revizuentul a solicitat ca pe calea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene să lămurească o situație litigioasă stabilită definitiv de instanța de recurs prin decizia supusă revizuirii în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în parte întrebările din sesizare vizând motivele invocate în cererea de revizuire.

În ceea ce privește cererea de revizuire, aceasta a fost respinsă ca nefondată, Înalta Curte apreciind ca nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte a apreciat că instanța de recurs, în analizarea legalității deciziei de expropriere nr. 11593/2 octombrie 2013, emisă cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 255/2010 și a H.G. nr. 474/2013, nu a încălcat o normă europeană obligatorie, iar jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de revizuent nu este aplicabilă, situația revizuentului fiind diferită de cea din cauzele soluționate.

Prin decizia pronunțată nu poate fi reținută situația premisă invocată în sensul existenței unei proceduri de expropriere nelegală și a încălcării vreunui drept al revizuentului de către statul român, respectiv reprezentantul său, intimata Agenția Națională pentru Resurse Minerale.

Decizia pronunțată în recurs se bucură de autoritate de lucru judecat, neputându-se reține că analiza efectuată de această instanță este contrară jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin cererea trimisă prin fax și poștă la data de 01 aprilie 2019, înregistrată la dosar la data de 02, respectiv 03 aprilie 2019, revizuentul a solicitat completarea Deciziei nr. 636/12 februarie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, susținând în esență că această hotărâre încalcă dispozițiile privind solicitarea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv: dispozițiile paragrafelor 34 -35 din cauza Kobler c-224/01; dispozițiile paragrafelor 38-41 din cauza Târșia c-69/14; dispozițiile paragrafului 62 din cauza Impresa Pizzarotti & C. Spa împotriva Comune di Bar c-213/13, existând obligația instanței ultime în grad de a trimite cererea de sesizare la Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Prin urmare, a solicitat Înaltei Curți să analizeze posibilitatea completării lucrului judecat și/sau revenirea asupra acestei decizii.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra cererii de completare

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea cererii de completare a dispozitivului deciziei menționate, analizând cererea în raport cu hotărârea pronunțată, care se solicită a fi completată, va respinge cererea pentru considerentele ce urmează:

Analizând actele dosarului, rezultă că pentru termenul de judecată din data de 16 octombrie 2018, revizuentul A. a înregistrat la dosar solicitarea ca, în baza art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, să se dispună sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu mai multe întrebări preliminare.

Prin Decizia nr. 636 din 12 februarie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de sesizare formulată în baza art. 267 din Tratat, apreciindu-se că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru considerentele arătate anterior la pct. 4 din prezenta hotărâre.

Potrivit art. 444 alin. (1) din C. proc. civ. "Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare."

Instanța constată că textul de lege enunțat are în vedere ipoteza în care judecătorul a omis să soluționeze un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală (minus petita), totalitatea cererilor constituind cadrul obiectiv al judecății și limitele învestirii instanței pe care instanța este ținută să le respecte întocmai, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Prin urmare, în raport de dispozițiile art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., mai sus citate, Înalta Curte constată că nu există o omisiune a instanței de a se pronunța asupra cererii formulate de recurentul-revizuent, soluția acordată asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și considerentele pentru care această cerere a fost respinsă, regăsindu-se în conținutul Deciziei nr. 636 din 12 februarie 2019.

Pe de altă parte, se constată că cererea revizuentului a urmărit nu doar completarea deciziei civile, ci și revenirea asupra soluției date prin decizia amintită cererii sale de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene; or, un asemenea petit nu poate fi formulat pe calea unei cereri de completare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de completare a Deciziei nr. 636 din 12 februarie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2018, formulată de revizuentul A., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 mai 2019.

Procesat de GGC - GV