ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3588/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată adresată Judecătoriei Iași, la data de 20.12.2013, înregistrată în dosar nr. x/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Iași și PFA B., a formulat plângere împotriva încheierilor de carte funciară din 5 decembrie 2013 și nr. 133199 din 6 decembrie 2013, întocmite de O.C.P.I., a solicitat anularea deciziei de expropriere nr. 11593 din 2 octombrie 2013, emisă de Agenția Națională pentru Resurse Minerale, solicitând plata acordului semnat între reclamant și S.C. Transgaz Mediaș, precum și obligarea pârâților la plata de daune morale de 15.000 RON fiecare. Prin sentința civilă nr. 8629 din 18 iunie 2014, Judecătoria Iași a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe cu privire la soluționarea capătului de cerere privind anularea deciziei de expropriere și a declinat competența de soluționare a acestui capăt de acțiune principal și a capătului de cerere accesoriu având ca obiect obligarea pârâților la plata despăgubirilor morale de 15.000 RON fiecare, în favoarea Curții de Apel Iași, rămânând învestită cu soluționarea capătului de cerere având ca obiect plângere împotriva încheierilor de carte funciară, ce a fost păstrat pentru soluționare. Ca efect al declinării, cererea având ca obiect anularea deciziei de expropriere nr. x din 2 octombrie 2013 (capăt principal) și acordarea despăgubirilor morale aferente (capăt accesoriu) a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 8.08.2014, sub nr. x/45/2014*.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 65 din 3 aprilie 2015, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Iași, PFA B. și Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Iași, PFA B. și Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A., pentru lipsă calitate procesuală pasivă. Pe fond, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale, a respins cererea pârâtului PFA B. de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat reclamantul A. să plătească pârâtei Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. suma de 2.804 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței atacate și, rejudecând cauza în fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu consecința: - anulării deciziei de expropriere nr. 11593 din 02 octombrie 2013 emisă pe numele reclamantului; - plata acordului semnat și încheiat de reclamant în data de 16.03.2012 cu Transgaz în valoare de 35.000 RON; - obligarea intimaților, fiecare în parte, la plata unei despăgubiri morale în sumă de 15.000 RON; - obligarea intimaților ANRM și Transgaz, la plata de daune cominatorii în valoare de 50 RON/zi din momentul montării conductei (gazoductului) pe raza imobilului reclamantului, începând cu data de 01.01.2014 și până la data când va avea loc plata reală și efectivă a tuturor despăgubirilor materiale și morale solicitate în cauză. Recurentul critică soluția instanței de fond, apreciind că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât nu a fost luat în considerare acordul semnat de părți, fiind nesocotit principiul "pacta sunt servanta", prevăzut de dispozițiile art. 1270 alin. (1) noul C. civ. A mai susținut recurentul-reclamant că prima instanță a permis intimaților să se prevaleze, în mod fraudulos, de acte normative și administrative emise ulterior datei de 16.03.2012, care nu aveau un caracter retroactiv asupra convenției semnate, iar prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților, în condițiile existenței unui acord semnat și parafat cu aceștia, a încălcat dreptul la un proces echitabil. În opinia recurentului-reclamant, așa cum în materie contractuală încheierea unui contract nu poate fi nesocotită de terți, la fel nici actul jurisdicțional nu poate fi ignorat de cei care nu sunt participanți la procedura jurisdicțională, iar instanța de fond a reținut greșit că "s-a încercat" un acord, în condițiile în care acordul chiar a fost semnat și parafat, cu 17 luni mai devreme de apariția Legii nr. 220/2013, care a modificat Legea nr. 255/2010, dată de la care atributul intimatei Transgaz de expropriator și reprezentant al statului a fost preluat de către ANRM. Un alt motiv de casare îl reprezintă, potrivit susținerilor recurentului-reclamant, faptul că sentința nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei. A subsumat recurentul-reclamant A. acestui motiv de casare, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., criticile sale vizând nemotivarea sau motivarea parțială a soluției pronunțate de prima instanță, precum și lipsa unei analize a probelor de la dosar. O altă critică a recurentului-reclamant a fost formulată în referire la admiterea, în mod greșit, în opinia sa, de către prima instanță, a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților, deși pentru fiecare dintre persoanele de drept chemate în judecată a evidențiat titularul căii de atac îndatoririle legale asumate și demonstrate în cauză. A mai arătat recurentul A. că, deși în dispozitivul sentinței atacate instanța a reținut încălcarea ordinii procedurilor prevăzute de legislație pentru expropriere, nu a ținut cont de acestea în motivarea sentinței. Totodată, a arătat recurentul-reclamant că există o contradicție între considerente și dispozitiv, în condițiile în care s-a reținut la pagina 5 din hotărâre existența calității procesuale pasive a intimatei ANRM, iar în dispozitiv, la pagina 10, s-a respins acțiunea formulată, fără a se arăta în ce fel. S-a mai menționat de către recurent faptul că instanța de fond nu a ținut cont de valoarea daunelor indirecte ce i-au fost produse acestuia în calitate de proprietar al imobilului înstrăinat abuziv, iar hotărârea atacată conține numeroase considerente care introduc informații redundante, contradictorii, pline de non-sens și neadevărate, exemplificând, în acest sens, că fost invocată de către instanța de fond Legea nr. 220 din 05 iulie 2013, însă aceasta a intrat în vigoare ulterior faptelor reclamate în litigiu. În ceea ce privește notificarea intenției de expropriere către recurentul-reclamant, a susținut acesta că prima instanță a reținut părtinitor că ANRM nu cunoștea adresa de domiciliu a acestuia, deși aceasta era inserată în contractul de vânzare-cumpărare al imobilului, care a stat la baza semnării acordului din 16.03.2012. Deși această nerespectare a legii (art. 8 alin. (1) din Legea exproprierii nr. 225/2010) denotă reaua-credință a intimatei, în dispozitivul sentinței atacate nici măcar nu se precizează această gravă încălcare legală. O altă critică a recurentului A. a privit faptul că judecătorul stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei a fost schimbat pe parcursul judecății, cu încălcarea normelor aplicabile. În acest sens, arată că ulterior declinării cauzei, pe parcursul celor 10 termene de judecată au fost schimbați 3 judecători (primul de la secția civilă, iar ceilalți doi de la secția de contencios administrativ și fiscal). A mai criticat recurentul-reclamant soluția primei instanțe arătând că aceasta a depășit atribuțiile puterii judecătorești, în sensul că a invocat acte normative și administrative, cărora le-a dat putere retroactivă, cu scopul de a anula în mod părtinitor acordul încheiat cu intimații la 16.03.2012. Or, în opinia recurentului A., acordul nu putea fi anulat de decizia de expropriere nr. 11593 din 02 octombrie 2013, iar interpretarea corectă este diametral opusă, în sensul că un contract încheiat la un moment dat nu poate fi sub incidența unor viitoare legi și acte administrative, cum este decizia de expropriere nr. 11593 din 02 octombrie 2013. Recurentul contestă decizia de expropriere emisă pe numele său, arătând că a fost emisă prin încălcarea acordului semnat și parafat în data de 16.03.2012, având un caracter ilegal și neconstituțional. A mai arătat recurentul-reclamant că instanța de fond nu a constatat că plata ulterioară aferentă despăgubirilor pentru pagubele pricinuite încalcă prevederile legale ale conceptului de plată prealabilă a exproprierii, mai ales în condițiile în care nu este stabilit nici un orizont de timp pentru data finală când va avea loc plata efectivă. Concluzionând, a susținut recurentul-reclamant că a contestat decizia de expropriere emisă pe numele său pentru că nu au fost îndeplinite actele de procedură obligatorii stipulate de Legea exproprierii nr. 255/2010, inclusiv lipsa transmiterii notificării intenției de expropriere pe adresa de domiciliu a recurentului (fiind încălcat art. 8 alin. (1) din Legea exproprierii nr. 225/2010). Instanța de fond a apreciat nefondat că pagubele materiale și morale suferite de recurent, începând cu anul 2013 și până în prezent, nu au existat. De asemenea, în mod nefondat a fost obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinările formulate în cauză, intimații-pârâți Agenția Națională pentru Resurse Minerale, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Iași, PFA B. și Societatea Națională de Transport Gaze Naturale Transgaz S.A. Mediaș au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței de fond, ca temeinică și legală.

Răspunsul la întâmpinare Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare (la toate întâmpinările depuse la dosar de către intimații-pârâți), prin care a reiterat criticile sale aduse sentinței recurate.

Alte acte procedurale depuse la dosar de către recurentul-reclamant A. La filele 63-69 au fost depuse la dosar, de către recurentul-reclamant, precizări privind situația litigioasă, iar la filele 75-93 acesta a depus note de concluzii, prin care a reluat motivele de casare, dezvoltându-le și completându-le pe cele inițial cuprinse în petiția de recurs. Aceleași susțineri în fapt și în drept din cererea de declarare a căii de atac au fost reluate și în punctul de vedere depus de recurentul-reclamant la filele 110-129 din dosar, punct de vedere ce a fost solicitat față de raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului îndreptat împotriva sentinței civile nr. 65 din 3 aprilie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal

Procedura de soluționare a recursului 7.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 ianuarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin încheierea din data de 31 mai 2017, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Cu titlu prealabil, Înalta Curte precizează că se va pronunța asupra motivelor de casare ce au fost dezvoltate de către recurentul-reclamant A. în petiția de recurs înregistrată la dosar în data de 23.04.2015, în termenul de declarare a căii de atac prevăzut de lege, celelalte memorii depuse la dosar, ce cuprind reluări și completări ale motivelor inițiale, nefiind luate în considerare, dat fiind faptul că acestea au fost înregistrate la dosar ulterior împlinirii termenului de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu dispozițiile art. 485 și 487 C. proc. civ. Un prim motiv de casare invocat de către recurentul-reclamant este cel prevăzut de art. 488 pct. 2 C. proc. civ., referitor la pronunțarea hotărârii ce se atacă "de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii". Verificând actele dosarului de fond, reține instanța de control judiciar că, urmare desființării completului inițial învestit cu soluționarea cererii reclamantului A., s-a dispus, prin hotărâre a Colegiului de conducere a Curții de Apel Iași repartizarea ciclică a dosarelor aflate pe rolul acestui complet, cauza pendinte revenind completului de judecată care a pronunțat sentința atacată. Cazul de casare ce a fost invocat de către recurentul-reclamant prevede nelegalitatea unei hotărâri judecătorești în situații anume determinate, ce trebuie probate de către cel ce reclamă incidența motivului reglementat de art. 488 pct. 2 C. proc. civ. Ipoteza pronunțării hotărârii de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a cauzei nu se confirmă în evidența procedurală a actelor îndeplinite de către cel care a fost învestit să soluționeze cererea reclamantului, judecătorul primei instanțe fiind același în cursul dezbaterii pe fond și la pronunțarea sentinței atacate. Cât privește supoziția existenței unui alt complet de judecată la pronunțarea hotărârii decât cel învestit prin procesul-verbal de repartizare ciclică de la fila 118 din dosarul de fond, Înalta Curte reține că nici această ipoteză nu se regăsește în dinamica parcursului procedural al litigiului demarat de recurentul-reclamant A.. Repartizarea ciclică a dosarelor, în situația desființării unui complet de judecată, este o măsură de repartiție aleatorie a cauzelor, prevăzută în Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, atât în vechea reglementare, aprobată prin HCSM nr. 387/2005, cât și cea actuală, aprobată prin HCSM nr. 1375/2015, desemnarea judecătorului învestit să soluționeze cauza fiind conformă normelor legale și regulamentare incidente în privința repartizării dosarelor. În aceste condiții, reține Înalta Curte că nu se confirmă niciuna dintre ipotezele care ar fi putut atrage nelegalitatea hotărârii în circumstanțele prevăzute de art. 488 pct. 2 C. proc. civ., motivul de casare invocat de recurentul-reclamant A. fiind, evident, nefondat. Din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 4 C. proc. civ., referitoare la depășirea, de către instanță, a atribuțiilor puterii judecătorești, a criticat recurentul-reclamant hotărârea pronunțată de judecătorul fondului, arătând, în esență, că prima instanță a invocat acte normative și administrative ce au fost adoptate sau emise după data semnării acordului pe care acesta l-a încheiat cu intimata Transgaz S.A. (16.03.2012), dându-le putere retroactivă pentru a anula în mod părtinitor cu intimații acordul semnat și parafat cu aceștia. Acest motiv de casare vizează ipoteza în care autoritatea judecătorească a intrat în sfera activității executive sau legislative, săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească. Cu titlu exemplificativ, se reține că, în jurisprudența instanțelor naționale, s-a stabilit că reprezintă forme de manifestare a unui exces de putere ce depășește limitele de exercitare a atribuțiilor conferite autorității judecătorești acele situații în care instanța îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau legislative îl putea face, consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, ori contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea sa în vigoare, etc. Însă, așa cum se relevă din susținerile în fapt pe care recurentul le subsumează acestui motiv de casare, se critică, în realitate, modalitatea de aplicare a unor acte normative și administrative asupra situației de fapt și de drept expuse, pentru care s-a solicitat concursul forței coercitive a instanței judecătorești, fără a fi identificată vreo împrejurare de natură a atrage depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Prin urmare, respectivele critici vor fi analizate în considerentele expuse cu privire la incidența prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. asupra hotărârii recurate, în analiza modului în care au fost interpretate și aplicate normele de drept material în cauză. Motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. prevede nelegalitatea hotărârii care "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Ipoteza nemotivării hotărârii atacate nu se confirmă, Înalta Curte reținând că judecătorul fondului a expus amplu considerentele sale care au determinat formarea raționamentului logico-juridic ce a condus la pronunțarea hotărârii în cauză, fiind, astfel, arătate motivele pe care se întemeiază soluția adoptată de prima instanță. Cât privește celelalte teze ale motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pe care recurentul-reclamant le-a apreciat a fi incidente din perspectiva necercetării, de către instanța de fond, a tuturor argumentelor pe care acesta le-a invocat în cererea sa, precum și din aceea a unei lipse de analiză a probelor administrate în cauză (cu referire mai exactă la calitatea procesuală pasivă a pârâților chemați în judecată), reține Înalta Curte că situația expusă în criticile din recurs nu se confirmă, fiind, așadar, neîntemeiat și acest motiv de casare. Cerința motivării unei hotărâri judecătorești conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu presupune existența unui răspuns al judecătorului cauzei cu privire la fiecare argument pe care părțile litigante îl expun în actele lor procedurale, fiind suficient, din perspectiva îndeplinirii criteriilor de calitate cerute pentru actul emis de instanța judecătorească, să fie grupate argumentele în funcție de acele susțineri în fapt și în drept care pot să influențeze soluția pronunțată. Astfel cum s-a decis constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului". Examinând, din această perspectivă, hotărârea atacată, reține Înalta Curte că judecătorul fondului a argumentat soluția sa privind calitatea procesuală a pârâților Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară (OCPI) Iași, a PFA B. și a Societății Transgaz S.A., luând în considerare înscrisurile depuse la dosar, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, motivele cuprinse în hotărâre fiind concordante cu soluția din dispozitivul sentinței atacate. Criticile recurentului-reclamant privitoare la soluția pronunțată de judecătorul fondului asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară (OCPI) Iași, PFA B. și SNTGN Transgaz S.A. Mediaș, excepție care a fost admisă, se încadrează în motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 5 C. proc. civ., motiv pe care recurentul-reclamant nu l-a indicat drept temei de drept al căii de atac declarate. Cu toate acestea, procedând la corecta calificare a motivelor de casare incidente, în raport de criticile expuse în recursul pendinte, Înalta Curte reține că judecătorul fondului a pronunțat o soluție legală, cât timp, în urma disjungerii unor capete de cerere și declinarea lor spre competentă soluționare la instanța de contencios administrativ și fiscal, aceasta a fost învestită doar cu soluționarea petitelor privind anularea deciziei de expropriere nr. 11593/2013 și obligarea pârâților la plata unor despăgubiri morale, având, în atare condiții, calitate procesuală pasivă doar emitentul actului administrativ contestat. În referire la susținerile recurentului-reclamant, potrivit cărora prima instanță nu a ținut cont de ordinea procedurilor prevăzute în legislație pentru expropriere și nu a luat act de abaterile grave declarate de intimați, nesesizând organele penale, constată Înalta Curte că aceste aserțiuni exced motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., examinarea lor fiind superfluă în raport de acest motiv. Contradicția semnalată de recurentul-reclamant în ceea ce privește împrejurarea că judecătorul fondului a reținut în considerentele sentinței pe care a pronunțat-o existența calității procesuale pasive a intimatei ANRM, iar în dispozitiv a fost respinsă acțiunea fără a se arăta în ce modalitate, nu atrage niciun viciu de nelegalitate a hotărârii recurate. Asta, deoarece, în expunerea considerentelor primei instanțe, s-a examinat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale a pârâților chemați în judecată, reținându-se că doar pârâta ANRM deține această calitate, iar în contradictoriu cu această parte, a fost respinsă cererea reclamantului pe fond, silogismul logico-juridic fiind relevat corespunzător în sentința ce formează obiectul recursului de față. Un ultim motiv de casare invocat de recurentul-reclamant în calea de atac pe care acesta a exercitat-o, într-o sistematizare a acestor motive ce a fost făcută de către instanța de control judiciar, este cel referitor la "pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", caz prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În esență, situația de fapt pe care o reclamă titularul cererii de chemare în judecată și al căii de atac, este aceea a existenței unui acord încheiat între acesta și SNTGN Transgaz S.A., la data de 16.03.2012, prin care numitul A., în calitate de proprietar al terenului pe care urma să fie amplasată conducta pentru un proiect nespecificat în cuprinsul convenției părților, a permis accesul pe terenul său, în schimbul sumei de 35 000 RON, ce urma să fie plătită până la data de 31.12.2013. Ulterior încheierii acestui acord, a fost demarată procedura de expropriere pentru coridorul situat pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Conductă de interconectare a Sistemului Național de Transport al gazelor naturale din România cu Sistemul de Transport al gazelor naturale din Republica Moldova pe direcția Iași (România) - Ungheni(Moldova)", fiind emisă decizia de expropriere nr. 11593 din 02 octombrie 2013, prin care s-a stabilit valoarea despăgubirii, conform Legii nr. 255/2010, la suma de 16098,92 RON, pentru titularul dreptului de proprietate al terenului, numitul A.. Decizia de expropriere contestată în cauză își are temeiul legal în prevederile art. 2 alin. (3) lit. d)2) și art. 9 din Legea nr. 255/2010, art. 6 din H.G. nr. 53/2011, H.G. nr. 474/2013 și H.G. nr. 504/2013. În privința actelor normative care au intrat în vigoare la data de 15.07.2013 (H.G. nr. 474/2013), data de 8.07.2013 (Legea nr. 220/2013, de modificare și completare a Legii nr. 255/201) și, respectiv, la data de 02.08.2013 (H.G. nr. 504/2013), a susținut recurentul-reclamant în mod vehement că acestea nu puteau fi aplicabile în situația sa, în care exista un acord preexistent, ce nu a fost respectat de către semnatara SNTGN Transgaz S.A. Mediaș Amplele aserțiuni expuse atât în cererea de chemare în judecată ce a fost disjunsă și înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, având ca obiect anularea deciziei de expropriere nr. 11593 din 02 octombrie 2013 și obligarea fiecărui pârât la plata de despăgubiri morale în cuantum de 15 000 RON, cât și în cuprinsul petiției de recurs, au vizat, fundamental, împrejurarea că decizia de expropriere se emite doar în situația în care nu se ajunge la un acord cu proprietarii imobilelor supuse acestei proceduri, iar recurentul-reclamant, deținând un acord încheiat pentru același obiectiv pentru care a fost expropriat prin actul administrativ contestat, nu trebuia să fie supus respectivei proceduri, având prevalență actul semnat între persoana sa și Societatea Transgaz S.A. Mediaș. Totodată, mai reține instanța de control judiciar că recurentul-reclamant a contestat modalitatea în care a fost notificat despre intenția de expropriere, considerând că nu a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, fapt pentru care a solicitat titularul cererii de chemare în judecată să se rețină nelegalitatea actului administrativ atacat (decizia de expropriere nr. 11593 din 02 octombrie 2013). În privința efectelor pe care le produce declanșarea procedurii de expropriere prin H.G. nr. 474/2013 asupra acordului semnat anterior între numitul A. și societatea Transgaz S.A. Mediaș, reține Înalta Curte, în deplin consens cu judecătorul fondului, că opțiunea autorității publice pentru procedura de expropriere nu poate determina existența unui viciu de nelegalitate a actului administrativ contestat, rezultat din existența anterioară a unei convenții încheiate pentru efectuarea aceluiași proiect de utilitate publică. În condițiile în care actele normative ce reglementează procedura exproprierii au fost și au rămas în vigoare, fără a fi atinse de vicii de nelegalitate sau de neconstituționalitate, acordul semnat la data de 16.03.2012 între A. și Societatea Transgaz S.A. Mediaș a devenit caduc, nemaiputând să-și producă efectele sale. Susținerea recurentului-reclamant, potrivit căreia prevalența forței obligatorii a acordului încheiat la data de 16.03.2012 lipsește de fundament decizia de expropriere nr. 11593/2013, este lipsită de temeinicie, cât timp nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi condiționată de existența unui contract încheiat anterior, ci doar de respectarea sau nerespectarea condițiilor legale cerute la momentul emiterii actului de către o autoritate sau instituție publică. În privința procedurilor de notificare a intenției de expropriere către recurentul-reclamant, Înalta Curte observă că dispozițiile art. 8-10 din Legea nr. 255/2010 reglementează posibilitatea expropriatului de a stabili, împreună cu expropriatorul, justa despăgubire pentru imobilul ce se va trece în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ teritoriale, fără însă ca vicierea notificării intenției de expropriere să poată conduce la nelegalitatea deciziei de expropriere, ci doar la posibilitatea de contestare a sumei stabilite cu titlul de despăgubire, în procedura prevăzută de art. 22 din Legea nr. 255/2010. Prin urmare, solicitând recurentul-reclamant să fie verificată legalitatea deciziei de expropriere nr. 11593 din 2 octombrie 2013, reține Înalta Curte că actul administrativ este legal emis, cu respectarea prevederilor legale incidente pentru derularea procedurilor de expropriere pentru lucrări de interes național. Criticile recurentului A., în sensul nelegalității deciziei de expropriere care îl privește, pentru faptul că exista anterior un acord privind despăgubirea la care se considera îndreptățit, de natură a exclude obligativitatea emiterii unei astfel de decizii, potrivit interpretării "per a contrario" a prevederilor art. 6 alin. (7) din H.G. nr. 53/2011, nu sunt întemeiate, întrucât etapa emiterii deciziei de expropriere este una obligatorie în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 255/2010, pentru toți proprietarii afectați de cauza de utilitate publică pentru care s-a dispus exproprierea. În concluzie, actul administrativ contestat de recurentul-reclamant A. a fost emis conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 255/2010, îndeplinind procedurile de publicitate cerute la art. 6 alin. (6) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53/2011, nefiind lezat de vreun viciu de nelegalitate, în sensul celor invocate prin cererea de chemare în judecată din dosarul de față. Cât privește solicitarea recurentului-reclamant de a fi efectuată plata despăgubirilor, astfel cum a fost stipulată prin acordul încheiat de acesta cu Societatea Transgaz S.A. Mediaș, la data de 16.03.2012, s-a reținut anterior caducitatea acestui acord, ca urmare a intervenirii unei noi situații juridice, conform reglementărilor legale ce se impun cu forță obligatorie, actele normative ce au constituit temeiul de drept al emiterii deciziei de expropriere nr. 11593/2013 nefiind afectate, până în prezent, de niciun viciu de nelegalitate (în privința H.G. nr. 474/2013 și H.G. nr. 504/2013) sau de neconstituționalitate (în referire la Legea nr. 220/2013). Soluția de respingere, ca inadmisibilă, de către prima instanță, a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a H.G. nr. 474/2013, nu a fost recurată de partea interesată în termenul prevăzut de lege, cel de 48 de ore de la pronunțarea încheierii (în data de 19.01.2015), astfel încât trimiterile făcute de recurent la această soluție, în cuprinsul căii de atac îndreptate doar împotriva sentinței civile nr. 65/2015, nu vor fi luate în considerare, nefăcând obiectul prezentului recurs. În privința solicitărilor formulate de recurentul-reclamant A. pentru obligarea intimaților la plata de despăgubiri morale de 15 000 RON fiecare, precum și la plata de daune cominatorii, de către intimații ANRM și Transgaz S.A. Mediaș, de 50/RON pe zi de la data montării conductei până la plata integrală a despăgubirilor solicitate, reține Înalta Curte că acest petit reprezintă unul subsidiar, ce depinde de soluția pronunțată asupra capătului principal, având ca obiect cererea de anulare a actului administrativ reprezentat de decizia de expropriere nr. 11593/2013. În condițiile în care legalitatea acestui act administrativ a fost confirmată în calea controlului judiciar, iar despăgubirile pretinse de recurentul-reclamant au fost solicitate în temeiul unor dispoziții din C. civ. (art. 71 și următoarele din Legea nr. 287/2009), fără a se arăta dacă ele cuantifică, în opinia recurentului, un prejudiciu creat ca urmare a emiterii actului administrativ ce a fost contestat sau rezultat dintr-o faptă extrinsecă actului a cărui anulare a cerut-o, Înalta Curte reține că este neîntemeiată această cerere. Despăgubirile pretinse ca urmare a încălcării legislației în materie contractuală și de expropriere, precum și pentru pretinsele vicii de procedură ce au fost arătate în cuprinsul căii de atac, nu pot fi datorate în această etapă, cât timp actul administrativ supus controlului de legalitate a fost menținut astfel cum a fost emis, iar eventualul prejudiciu creat prin neplata sumelor la care recurentul se consideră îndreptățit în procedura exproprierii nu face obiectul prezentului litigiu, fiind de competența altor instanțe, anume arătate în cuprinsul dispozițiilor Legii nr. 255/2010. În privința cheltuielilor de judecată la care a fost obligat reclamantul în primă instanță, Înalta Curte reține că soluția este corectă, dată fiind culpa sa procesuală pricinuită prin chemarea în judecată a pârâtei SNTGN Transgaz S.A. Mediaș într-un demers judiciar ce a fost respins față de această parte ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 pct. 2, 4, 6 și 8 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 65/2015 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, pe care o va menține astfel cum a fost pronunțată, fiind legală și temeinică.