ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 636/2019

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Judecătoriei Iași, la data de 20.12.2013, înregistrată în Dosarul nr. x/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Iași și PFA B., a formulat plângere împotriva încheierilor de carte funciară nr. x/5.12.2013 și nr. 133199/6.12.2013, întocmite de O.C.P.I., a solicitat anularea Deciziei de expropriere nr. 11593/2.10.2013, emisă de Agenția Națională pentru Resurse Minerale, solicitând plata acordului semnat între reclamant și S.C. C. Mediaș, precum și obligarea pârâților la plata de daune morale de 15.000 RON fiecare.

Prin Sentința civilă nr. 8629/18.06.2014, Judecătoria Iași a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe cu privire la soluționarea capătului de cerere privind anularea deciziei de expropriere și a declinat competența de soluționare a acestui capăt de acțiune principal și a capătului de cerere accesoriu având ca obiect obligarea pârâților la plata despăgubirilor morale de 15.000 RON fiecare, în favoarea Curții de Apel Iași, rămânând învestită cu soluționarea capătului de cerere având ca obiect plângere împotriva încheierilor de carte funciară, ce a fost păstrat pentru soluționare.

Ca efect al declinării, cererea având ca obiect anularea Deciziei de expropriere nr. 11593/2.10.2013 (capăt principal) și acordarea despăgubirilor morale aferente (capăt accesoriu) a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 8.08.2014, sub nr. x/2014*.

Prin Sentința civilă nr. 65 din 3 aprilie 2015, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Iași, PFA B. și Societatea Națională de Transport Gaze Naturale C. S.A. și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Iași, PFA B. și Societatea Națională de Transport Gaze Naturale C. S.A., pentru lipsă calitate procesuală pasivă.

Pe fond, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale, a respins cererea pârâtului PFA B. de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat reclamantul A. să plătească pârâtei Societatea Națională de Transport Gaze Naturale C. S.A. suma de 2.804 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței atacate și, rejudecând cauza în fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu consecința anulării Deciziei de expropriere nr. 11593/02.10.2013 emisă pe numele reclamantului; plata acordului semnat și încheiat de reclamant în data de 16.03.2012 cu C. în valoare de 35.000 RON; obligarea intimaților, fiecare în parte, la plata unei despăgubiri morale în sumă de 15.000 RON; obligarea intimaților ANRM și C., la plata de daune cominatorii în valoare de 50 RON/zi din momentul montării conductei (gazoductului) pe raza imobilului reclamantului, începând cu data de 01.01.2014 și până la data când va avea loc plata reală și efectivă a tuturor despăgubirilor materiale și morale solicitate în cauză.

Prin Decizia nr. 3588 din data de 15 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2014*, s-a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 65 din 3 aprilie 2015 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Astfel, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 2 C. proc. civ. invocat de către recurentul-reclamant referitor la pronunțarea hotărârii ce se atacă "de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii", instanța de control judiciar a reținut că, urmare a desființării completului inițial învestit cu soluționarea cererii reclamantului A., s-a dispus, prin hotărâre a Colegiului de conducere a Curții de Apel Iași repartizarea ciclică a dosarelor aflate pe rolul acestui complet, cauza pendinte revenind completului de judecată care a pronunțat sentința atacată.

Cazul de casare ce a fost invocat de către recurentul-reclamant prevede nelegalitatea unei hotărâri judecătorești în situații anume determinate, ce trebuie probate de către cel ce reclamă incidența motivului reglementat de art. 488 pct. 2 C. proc. civ.

Ipoteza pronunțării hotărârii de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a cauzei nu se confirmă în evidența procedurală a actelor îndeplinite de către cel care a fost învestit să soluționeze cererea reclamantului, judecătorul primei instanțe fiind același în cursul dezbaterii pe fond și la pronunțarea sentinței atacate.

Cât privește supoziția existenței unui alt complet de judecată la pronunțarea hotărârii decât cel învestit prin procesul-verbal de repartizare ciclică de la dosarul de fond, Înalta Curte a reținut că nici această ipoteză nu se regăsește în dinamica parcursului procedural al litigiului demarat de recurentul-reclamant A.

Repartizarea ciclică a dosarelor, în situația desființării unui complet de judecată, este o măsură de repartiție aleatorie a cauzelor, prevăzută în Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, atât în vechea reglementare, aprobată prin HCSM nr. 387/2005, cât și cea actuală, aprobată prin HCSM nr. 1375/2015, desemnarea judecătorului învestit să soluționeze cauza fiind conformă normelor legale și regulamentare incidente în privința repartizării dosarelor.

În aceste condiții, a reținut Înalta Curte că nu se confirmă niciuna dintre ipotezele care ar fi putut atrage nelegalitatea hotărârii în circumstanțele prevăzute de art. 488 pct. 2 C. proc. civ., motivul de casare invocat de recurentul-reclamant A. fiind, evident, nefondat.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 4 C. proc. civ., referitoare la depășirea, de către instanță, a atribuțiilor puterii judecătorești, instanța de recurs a reținut că, în jurisprudența instanțelor naționale, s-a stabilit că reprezintă forme de manifestare a unui exces de putere ce depășește limitele de exercitare a atribuțiilor conferite autorității judecătorești acele situații în care instanța îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau legislative îl putea face, consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, ori contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea sa în vigoare, etc.

Însă, așa cum se relevă din susținerile în fapt pe care recurentul le subsumează acestui motiv de casare, se critică, în realitate, modalitatea de aplicare a unor acte normative și administrative asupra situației de fapt și de drept expuse, pentru care s-a solicitat concursul forței coercitive a instanței judecătorești, fără a fi identificată vreo împrejurare de natură a atrage depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că respectivele critici urmează a fi analizate în considerentele expuse cu privire la incidența prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. asupra hotărârii recurate, în analiza modului în care au fost interpretate și aplicate normele de drept material în cauză.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar a reținut că ipoteza nemotivării hotărârii atacate nu se confirmă, întrucât judecătorul fondului a expus amplu considerentele sale care au determinat formarea raționamentului logico-juridic ce a condus la pronunțarea hotărârii în cauză, fiind, astfel, arătate motivele pe care se întemeiază soluția adoptată de prima instanță.

Cât privește celelalte teze ale motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pe care recurentul-reclamant le-a apreciat a fi incidente din perspectiva necercetării de către instanța de fond a tuturor argumentelor pe care acesta le-a invocat în cererea sa, precum și din aceea a unei lipse de analiză a probelor administrate în cauză (cu referire mai exactă la calitatea procesuală pasivă a pârâților chemați în judecată), a reținut Înalta Curte că situația expusă în criticile din recurs nu se confirmă, fiind, așadar, neîntemeiat și acest motiv de casare.

Cerința motivării unei hotărâri judecătorești conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu presupune existența unui răspuns al judecătorului cauzei cu privire la fiecare argument pe care părțile litigante îl expun în actele lor procedurale, fiind suficient, din perspectiva îndeplinirii criteriilor de calitate cerute pentru actul emis de instanța judecătorească, să fie grupate argumentele în funcție de acele susțineri în fapt și în drept care pot să influențeze soluția pronunțată.

Astfel cum s-a decis constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului".

Examinând, din această perspectivă, hotărârea atacată, Înalta Curte a reținut că judecătorul fondului a argumentat soluția sa privind calitatea procesuală a pârâților Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară (OCPI) Iași, a PFA B. și a Societății C. S.A., luând în considerare înscrisurile depuse la dosar, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, motivele cuprinse în hotărâre fiind concordante cu soluția din dispozitivul sentinței atacate.

Criticile recurentului-reclamant privitoare la soluția pronunțată de judecătorul fondului asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară (OCPI) Iași, PFA B. și SNTGN C. S.A. Mediaș, excepție care a fost admisă, se încadrează în motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 5 C. proc. civ., motiv pe care recurentul-reclamant nu l-a indicat drept temei de drept al căii de atac declarate.

Cu toate acestea, procedând la corecta calificare a motivelor de casare incidente, în raport de criticile expuse în recursul pendinte, Înalta Curte a reținut că judecătorul fondului a pronunțat o soluție legală, cât timp, în urma disjungerii unor capete de cerere și declinarea lor spre competentă soluționare la instanța de contencios administrativ și fiscal, aceasta a fost învestită doar cu soluționarea petitelor privind anularea Deciziei de expropriere nr. 11593/2013 și obligarea pârâților la plata unor despăgubiri morale, având, în atare condiții, calitate procesuală pasivă doar emitentul actului administrativ contestat.

În referire la susținerile recurentului-reclamant, potrivit cărora prima instanță nu a ținut cont de ordinea procedurilor prevăzute în legislație pentru expropriere și nu a luat act de abaterile grave declarate de intimați, nesesizând organele penale, Înalta Curte a constatat că aceste aserțiuni exced motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., examinarea lor fiind superfluă în raport de acest motiv.

Contradicția semnalată de recurentul-reclamant în ceea ce privește împrejurarea că judecătorul fondului a reținut în considerentele sentinței pe care a pronunțat-o existența calității procesuale pasive a intimatei ANRM, iar în dispozitiv a fost respinsă acțiunea fără a se arăta în ce modalitate, nu atrage niciun viciu de nelegalitate a hotărârii recurate. Aceasta, deoarece, în expunerea considerentelor primei instanțe, s-a examinat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale a pârâților chemați în judecată, reținându-se că doar pârâta ANRM deține această calitate, iar în contradictoriu cu această parte, a fost respinsă cererea reclamantului pe fond, silogismul logico-juridic fiind relevat corespunzător în sentința ce formează obiectul recursului de față.

În fine, în ceea ce privește motivul de casare referitor la "pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", caz prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că, în esență, situația de fapt pe care o reclamă titularul cererii de chemare în judecată și al căii de atac, este aceea a existenței unui acord încheiat între acesta și SNTGN C. S.A., la data de 16.03.2012, prin care numitul A., în calitate de proprietar al terenului pe care urma să fie amplasată conducta pentru un proiect nespecificat în cuprinsul convenției părților, a permis accesul pe terenul său, în schimbul sumei de 35 000 RON, ce urma să fie plătită până la data de 31.12.2013.

Ulterior încheierii acestui acord, a fost demarată procedura de expropriere pentru coridorul situat pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Conductă de interconectare a Sistemului Național de Transport al gazelor naturale din România cu Sistemul de Transport al gazelor naturale din Republica Moldova pe direcția Iași (România) - Ungheni (Moldova)", fiind emisă Decizia de expropriere nr. 11593/02.10.2013, prin care s-a stabilit valoarea despăgubirii, conform Legii nr. 255/2010, la suma de 16098,92 RON, pentru titularul dreptului de proprietate al terenului, numitul A.

Decizia de expropriere contestată în cauză își are temeiul legal în prevederile art. 2 alin. (3) lit. d

2

) și art. 9 din Legea nr. 255/2010, art. 6 din H.G. nr. 53/2011, H.G. nr. 474/2013 și H.G. nr. 504/2013.

În privința actelor normative care au intrat în vigoare la data de 15.07.2013 (H.G. nr. 474/2013), data de 8.07.2013 (Legea nr. 220/2013, de modificare și completare a Legii nr. 255/201) și, respectiv, la data de 02.08.2013 (H.G. nr. 504/2013), a susținut recurentul-reclamant în mod vehement că acestea nu puteau fi aplicabile în situația sa, în care exista un acord preexistent, ce nu a fost respectat de către semnatara SNTGN C. S.A. Mediaș.

Amplele aserțiuni expuse atât în cererea de chemare în judecată ce a fost disjunsă și înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, având ca obiect anularea Deciziei de expropriere nr. 11593/02.10.2013 și obligarea fiecărui pârât la plata de despăgubiri morale în cuantum de 15 000 RON, cât și în cuprinsul petiției de recurs, au vizat, fundamental, împrejurarea că decizia de expropriere se emite doar în situația în care nu se ajunge la un acord cu proprietarii imobilelor supuse acestei proceduri, iar recurentul-reclamant, deținând un acord încheiat pentru același obiectiv pentru care a fost expropriat prin actul administrativ contestat, nu trebuia să fie supus respectivei proceduri, având prevalență actul semnat între persoana sa și Societatea C. S.A. Mediaș.

Totodată, a mai reținut instanța de control judiciar că recurentul-reclamant a contestat modalitatea în care a fost notificat despre intenția de expropriere, considerând că nu a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, fapt pentru care a solicitat titularul cererii de chemare în judecată să se rețină nelegalitatea actului administrativ atacat (Decizia de expropriere nr. 11593/02.10.2013).

În privința efectelor pe care le produce declanșarea procedurii de expropriere prin H.G. nr. 474/2013 asupra acordului semnat anterior între numitul A. și societatea C. S.A. Mediaș, Înalta Curte a reținut, în deplin consens cu judecătorul fondului, că opțiunea autorității publice pentru procedura de expropriere nu poate determina existența unui viciu de nelegalitate a actului administrativ contestat, rezultat din existența anterioară a unei convenții încheiate pentru efectuarea aceluiași proiect de utilitate publică.

În condițiile în care actele normative ce reglementează procedura exproprierii au fost și au rămas în vigoare, fără a fi atinse de vicii de nelegalitate sau de neconstituționalitate, acordul semnat la data de 16.03.2012 între A. și Societatea C. S.A. Mediaș a devenit caduc, nemaiputând să-și producă efectele sale.

Susținerea recurentului-reclamant, potrivit căreia prevalența forței obligatorii a acordului încheiat la data de 16.03.2012 lipsește de fundament Decizia de expropriere nr. 11593/2013, este lipsită de temeinicie, cât timp nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi condiționată de existența unui contract încheiat anterior, ci doar de respectarea sau nerespectarea condițiilor legale cerute la momentul emiterii actului de către o autoritate sau instituție publică.

În privința procedurilor de notificare a intenției de expropriere către recurentul-reclamant, Înalta Curte a observat că dispozițiile art. 8 - 10 din Legea nr. 255/2010 reglementează posibilitatea expropriatului de a stabili, împreună cu expropriatorul, justa despăgubire pentru imobilul ce se va trece în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ teritoriale, fără însă ca vicierea notificării intenției de expropriere să poată conduce la nelegalitatea deciziei de expropriere, ci doar la posibilitatea de contestare a sumei stabilite cu titlul de despăgubire, în procedura prevăzută de art. 22 din Legea nr. 255/2010.

Prin urmare, solicitând recurentul-reclamant să fie verificată legalitatea Deciziei de expropriere nr. 11593/2.10.2013, Înalta Curte a reținut că actul administrativ este legal emis, cu respectarea prevederilor legale incidente pentru derularea procedurilor de expropriere pentru lucrări de interes național.

Criticile recurentului A., în sensul nelegalității deciziei de expropriere care îl privește, pentru faptul că exista anterior un acord privind despăgubirea la care se considera îndreptățit, de natură a exclude obligativitatea emiterii unei astfel de decizii, potrivit interpretării "per a contrario" a prevederilor art. 6 alin. (7) din H.G. nr. 53/2011, nu sunt întemeiate, întrucât etapa emiterii deciziei de expropriere este una obligatorie în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 255/2010, pentru toți proprietarii afectați de cauza de utilitate publică pentru care s-a dispus exproprierea.

În concluzie, actul administrativ contestat de recurentul-reclamant A. a fost emis conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 255/2010, îndeplinind procedurile de publicitate cerute la art. 6 alin. (6) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53//2011, nefiind lezat de vreun viciu de nelegalitate, în sensul celor invocate prin cererea de chemare în judecată din dosarul de față.

Cât privește solicitarea recurentului-reclamant de a fi efectuată plata despăgubirilor, astfel cum a fost stipulată prin acordul încheiat de acesta cu Societatea C. S.A. Mediaș, la data de 16.03.2012, s-a reținut anterior caducitatea acestui acord, ca urmare a intervenirii unei noi situații juridice, conform reglementărilor legale ce se impun cu forță obligatorie, actele normative ce au constituit temeiul de drept al emiterii Deciziei de expropriere nr. 11593/2013 nefiind afectate, până în prezent, de niciun viciu de nelegalitate (în privința H.G. nr. 474/2013 și H.G. nr. 504/2013) sau de neconstituționalitate (în referire la Legea nr. 220/2013).

Soluția de respingere, ca inadmisibilă, de către prima instanță, a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a H.G. nr. 474/2013, nu a fost recurată de partea interesată în termenul prevăzut de lege, cel de 48 de ore de la pronunțarea încheierii (în data de 19.01.2015), astfel încât trimiterile făcute de recurent la această soluție, în cuprinsul căii de atac îndreptate doar împotriva Sentinței civile nr. 65/2015, nu au fost luate în considerare, nefăcând obiectul recursului.

În privința solicitărilor formulate de recurentul-reclamant A. pentru obligarea intimaților la plata de despăgubiri morale de 15.000 RON fiecare, precum și la plata de daune cominatorii, de către intimații ANRM și C. S.A. Mediaș, de 50/RON pe zi de la data montării conductei până la plata integrală a despăgubirilor solicitate, Înalta Curte a reținut că acest petit reprezintă unul subsidiar, ce depinde de soluția pronunțată asupra capătului principal, având ca obiect cererea de anulare a actului administrativ reprezentat de Decizia de expropriere nr. 11593/2013.

În condițiile în care legalitatea acestui act administrativ a fost confirmată în calea controlului judiciar, iar despăgubirile pretinse de recurentul-reclamant au fost solicitate în temeiul unor dispoziții din C. civ. (art. 71 și următoarele din Legea nr. 287/2009), fără a se arăta dacă ele cuantifică, în opinia recurentului, un prejudiciu creat ca urmare a emiterii actului administrativ ce a fost contestat sau rezultat dintr-o faptă extrinsecă actului a cărui anulare a cerut-o, Înalta Curte a reținut că este neîntemeiată această cerere. Despăgubirile pretinse ca urmare a încălcării legislației în materie contractuală și de expropriere, precum și pentru pretinsele vicii de procedură ce au fost arătate în cuprinsul căii de atac, nu pot fi datorate în această etapă, cât timp actul administrativ supus controlului de legalitate a fost menținut astfel cum a fost emis, iar eventualul prejudiciu creat prin neplata sumelor la care recurentul se consideră îndreptățit în procedura exproprierii nu face obiectul prezentului litigiu, fiind de competența altor instanțe, anume arătate în cuprinsul dispozițiilor Legii nr. 255/2010.

Împotriva Deciziei nr. 3588 din 15 noiembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2014* a formulat cerere de revizuire recurentul-reclamant A.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 susținându-se că hotărârea instanței de recurs, respectiv Decizia nr. 3588/15.11.2017 prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 65/3.04.2015 pronunțată de Curtea de Apel Iași, a fost dată prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Revizuentul invocă faptul că instanța de recurs, în analiza legalității sentinței de fond și respectiv a acțiunii în anulare având ca obiect principal anularea Deciziei de expropriere nr. 11593/2 octombrie 2013 emisă pe numele reclamantului și plata de despăgubiri în baza acordului încheiat anterior exproprierii de către revizuent cu C. a încălcat anumite principii comunitare, consacrate în special în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Se invocă încălcarea următoarelor principii: principiul echivalenței și efectivității, principiul contradictorialității, principiul legalității, principiul neretroactivității legii civile.

În esență, revizuentul contestă ca nelegală procedura exproprierii efectuată în opinia sa de intimații C. și Agenția Națională pentru Resurse Minerale susținând că el în calitate de proprietar al terenului supus exproprierii n u a fost despăgubit iar dreptul său la o despăgubire legitimă și echitabilă este consacrat de numeroase hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene și a fost încălcat printr-un act de expropriere formal și de faptul că nu a fost respectat acordul de voință încheiat între el în calitate de proprietar al terenului și expropriator - debitor în contract pe suma de bani pe care urma să o achite - respectiv intimata C. S.A. Mediaș.

Revizuentul arată că decizia pronunțată de instanța de recurs nu a respectat dreptul său de proprietate asupra terenului și dreptul său de a fi despăgubit de expropriatori în baza acordului legal încheiat la data de 16.03.2012.

Se solicită admiterea cererii de revizuire, care este admisibil și formulată în termen și rejudecarea recursului cu admiterea acestei căi de atac și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată respectiv anularea Deciziei de expropriere nr. 11593/2.10.2013 emisă pe numele său și obligarea intimaților la plata de despăgubiri materiale în baza acordului încheiat la data de 16.03.2012 cu C. S.A. și plata de daune morale.

La dosar revizuentul a solicitat pentru termenul din 16 octombrie 2018 sesizarea de către instanță, în baza art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curții Europene de Justiție cu anumite întrebări expuse în cererea aflată la dosar revizuire.

Revizuentul apreciază că sunt îndeplinite condițiile de sesizare prevăzute de art. 267 din Tratat și toate întrebările formulate au legătură cu obiectul cauzei respectiv cu dreptul său de proprietar de a fi despăgubit în cadrul procedurii de expropriere nelegală la care a fost supus.

Se invocă totodată dreptul său vătămat prin nerespectarea acordului încheiat cu C. S.A. Mediaș anterior exproprierii la data de 16.03.2012.

Se invocă dreptul la nediscriminare, dreptul la respectarea proprietății și se solicită sesizarea și suspendarea soluționării cererii de revizuire până la data soluționării întrebărilor de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

La dosar intimata C. Mediaș S.A. a formulat răspuns la cererea de sesizare solicitând respingerea sesizării intimata Agenția Națională pentru Resurse Minerale depunând la dosar concluzii scrise.

În termenul de amânare a pronunțării pe cererea de sesizare și pe cererea de revizuire, revizuentul invocă o soluție de practică respectiv Decizia nr. 36/2014 a Curții de Apel Alba arătând că pe numele său nu a fost emisă o decizie individuală de expropriere.

Curtea, analizând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată în baza art. 267 din Tratat, o va respinge apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Conform dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene:

"Art. 267. - Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen."

Potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 340/2009

"Art. 2. - (1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză."

După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, instanța națională sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuție validitatea sau interpretarea tratatelor și actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii și apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

Prin urmare, art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea și verificarea validității unei norme din legislația secundară a Uniunii Europene, dar instanța națională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislației naționale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii.

Analizând cererea formulată de revizuent, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite niciuna dintre cerințele menționate mai sus, iar prin maniera de formulare a întrebărilor preliminare, acesta tinde, în realitate, să obțină o "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excedează competenței sale.

Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

În cauză solicitarea revizuentului de sesizare astfel cum a fost formulată conține referiri concrete la procedura de expropriere națională la care a fost supus și referiri concrete la poziția abuzivă a autorităților care nu i-au respectat dreptul de a fi despăgubit, drept rezultat dintr-o convenție legală încheiată anterior exproprierii dispusă la data de 2 octombrie 2013.

Prin sesizarea formulată în cadrul unei cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 revizuentul nu indică nicio reglementare comunitară obligatorie neclară care poate forma obiectul lămuririi de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Toate întrebările formulate de revizuent vizează situația de fapt reținută de instanța de recurs și nu interpretarea unei norme comunitare. Revizuentul solicită ca pe calea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene să lămurească o situație litigioasă stabilită definitiv de instanța de recurs prin decizia supusă revizuirii în baza art. 21 (2) din Legea nr. 554/2004, în parte întrebările din sesizare vizând motivele invocate în cererea de revizuire.

În raport de aceste motive, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de revizuent, constatând că în realitate prin cererea formulată revizuentul urmărește dezlegarea unor chestiuni de fapt, ceea ce nu este de competența instanței unionale.

Față de cele expuse mai sus, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Analizând cererea de revizuire astfel cum a fost formulată Curtea o apreciază pentru următoarele considerente ca nefondată în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Conform dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ. pronunțarea hotărârilor definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată".

Situația premisă care stă la baza acestui motiv de revizuire privește încălcarea dreptului Uniunii Europene materializat în sens strict prin regulamente, directive și decizii cu caracter obligatoriu și în sens larg materializat prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în anumite domenii, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Aceasta deoarece autoritățile statului român, inclusiv autoritatea judecătorească au obligația respectării principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Astfel, în cazul în care o normă internă este contrară unei reglementări comunitare obligatorii are prioritate norma comunitară, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituind în fapt un remediu procedural menit să asigure prioritatea reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu.

Prezenta cauză întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are ca obiect o hotărâre definitivă, respectiv decizia pronunțată în recurs în dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal Decizia nr. 3558/15.11.2017 prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de revizuent, recurs declarat împotriva Sentinței civile nr. 65/03.04.2015 pronunțată de Curtea de Apel Iași.

Cererea de revizuire a fost formulată în termen și deși hotărârea din recurs nu evocă fondul, cererea de revizuire este admisibilă în raport de Decizia nr. 1039/05.12.2012 pronunțată de Curtea Constituțională.

Deși admisibilă cererea de revizuire este nefondată, în cauză neputându-se reține teza susținută în cererea de revizuire în sensul că instanța de recurs, prin respingerea recursului a încălcat normele dreptului comunitar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții de Justiție a Uniunii Europene care primesc ocrotirea drepturilor particularilor vătămați prin acte de expropriere emise de autorități sau instituții de stat.

Curtea apreciază că instanța de recurs în analizarea legalității Deciziei de expropriere nr. 11593/2 octombrie 2013 emisă cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 255/2010 și a H.G. nr. 474/2013 nu a încălcat o normă europeană obligatorie. Iar jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de revizuent nu este aplicabilă, situația revizuentului fiind diferită de cea din cauzele soluționate.

Prin decizia pronunțată nu poate fi reținută situația premisă invocată în sensul existenței unei proceduri de expropriere nelegală și a încălcării vreunui drept al revizuentului de către statul român, respectiv reprezentantul său intimata Agenția Națională pentru Resurse Minerale.

Decizia pronunțată în recurs se bucură de autoritate de lucru judecat neputându-se reține că analiza efectuată de această instanță este contrară jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cauză au fost analizate inclusiv efectele pe care le-a produs procedura de expropriere asupra acordului semnat anterior de revizuent cu societatea C. S.A. Mediaș, acest intimata neavând calitatea de expropriator.

Iar încheierea acestui acord, anterior exproprierii pentru cauză de utilitate publică nu poate da naștere unor obligații în sarcina statului român, actele normative ce reglementează procedura exproprierii fiind legale și constituționale. În cauză acordul încheiat anterior exproprierii la 16.03.2012 cu un terț - intimatul C. S.A. a devenit caduc față de statul român - respectiv față de intimata ANRM și acest acord poate naște în patrimoniul revizuentului, în anumite condiții numai un drept de creanță, care poate fi valorificat separat potrivit Legii nr. 255/2010, dar acest acord nu produce niciun efect față de statul român, devenind caduc. Deci nu se poate reține teza susținută în cererea de revizuire în sensul existenței unui drept patrimonial vătămat prin decizia de expropriere, care a fost de interes public. Iar această decizie de expropriere a vizat toți proprietarii de terenuri afectași menționați în lista anexă a H.G. nr. 566/2012.

Conform art. 4 din H.G. nr. 566/2012 se prevede; "prin hotărâre a Guvernului se va aproba lista cuprinzând proprietarii sau deținătorilor terenurilor supuse exproprierii, precum și valoarea individuală a despăgubirilor aferente acestora", lucru care s-a transpus în anexa nr. 2 la H.G. nr. 474/2013 anexă în care se regăsesc numele celor expropriați, precum și sumele aferente despăgubirilor pentru imobilele expropriate.

În cauză nu sunt aplicabile hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului invocate deoarece în cauză nu există un drept vătămat al revizuentului de actul exproprierii ca act administrativ de autoritate publică și care vizează un interes public și care nu poate fi afectat, din punct de vedere al legalității de o convenție anterioară încheiată între revizuent - proprietar expropriat și o terță persoană privată S.C. C. S.A. Mediaș și care are ca obiect un drept de creanță rezultat dintr-o obligație contractuală între părți, altele decât statul implicat în procedura de expropriere.

Față de cele expuse mai sus, Curtea, constatând că cererea de revizuire nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 3588 din 15 noiembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2014*, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN