ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5008/2011

Reclamantul H.L.V.R.

a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Bihor, solicitând instanței

anularea hotărârii nr. 15230 din 21 mai 2010 și obligarea acesteia să-i

recunoască calitatea de beneficiar la Legii nr. 189/2000, pentru perioada 6

octombrie 1942 - 6 martie 1945.

În motivarea acțiunii

arată că, potrivit certificatului său de naștere rezultă foarte clar că s-a

născut la data de 6 octombrie 1942 în localitatea Beiuș, mama reclamantului,

numita D.E.N.N.P., fiind nevoită a se refugia la cedarea Ardealului în martie

1940, împreună cu părinții, deoarece tatăl vitreg al acesteia, P.P. era în

perioada respectivă, Prefect de Bihor și Comandantul Gărzilor Naționale Române

și se aștepta a fi supus unor tratamente în care, chiar viața lui era pusă în

pericol, cunoscută fiind violența cu care au acționat trupele de ocupație

maghiară împotriva românilor.

Mai arată că, prin

declarațiile martorilor Ț.A. și T.E.A., se confirmă aspectele legate de faptul

că imediat după anunțarea cedării Ardealului în 1940, mama reclamantului cu

întreaga familie s-a refugiat din Oradea, în localitatea Vașcău, însă nașterea

reclamantului a avut loc în perioada de refugiu, în localitatea Beiuș.

Curtea de Apel

Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

civilă nr. 16/CA din 17 ianuarie 2011 a admis acțiunea reclamantului H.L.V.R.

și a dispus anularea Hotărârii nr. 15230 din 21 mai 2010 emisă de pârâtă,

obligând-o să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al O.G. nr.

105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările și completările

ulterioare.

Totodată, a obligat

Casa Județeană de Pensii Bihor la plata sumei de 1200 RON, cu titlu de

cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că legătura de rudenie dintre reclamant și

P.P. este dovedită prin actele de stare civilă și declarațiile martorilor, iar

împrejurarea nașterii reclamantului, în refugiu este confirmată prin actele de

stare civilă, respectiv certificatul de căsătorie al părinților și certificatul

de naștere al reclamantului.

De asemenea, prin declarațiile

martorilor Ț.A. și T.E.A. (audiat în fața instanței) se confirmă aceste aspecte

legate de faptul că, imediat după anunțarea cedării Ardealului, în 1940, mama

reclamantului, împreună cu întreaga familie s-a refugiat din Oradea în

localitatea Vașcău, însă nașterea reclamantului, a avut loc în perioada de

refugiu, în localitatea Beiuș. Totodată, căsătoria tatălui reclamantului,

H.V.A. cu mama reclamantului D.E.N.N.P. a avut loc la data de 22 iunie 1941 în

localitatea Vașcău, Raionul Lunca Vașcăului.

Împotriva acestei

sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Casa Județeană

de Pensii Bihor.

Recurenta a susținut

că, în mod eronat instanța de fond a anulat Hotărârea nr. 15230/2010 și a

obligat Casa Județeană de Pensii Bihor să-i recunoască calitatea de refugiat,

fără să menționeze data de când a fost refugiat, precum și data până la care a

fost refugiat, în condițiile în care aceasta nu reiese nici din cererea

reclamantului, nici din declarațiile martorilor.

Recurenta a mai

susținut că, reclamantul nu a dovedit persecuția etnică de către regimul

instaurat în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945,

iar mama acestuia nu s-a reîntors niciodată așa cum făceau familiile de

refugiați în localitatea de domiciliu.

Printr-o ultimă

critică, recurenta susține că, cheltuielile de judecată la care a fost obligată

sunt nejustificat de mari în raport cu durata soluționării cauzei și cu gradul

redus de dificultate al acesteia.

Recursul este

nefondat.

Înalta Curte reține

că, potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a O.G. nr.

105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, norme aprobate prin

H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările

ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele

competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se

poate face prin declarație cu martori.".

Aceste dispoziții

sunt date în aplicarea art. 61 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la

art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la

cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este

posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".

Potrivit

dispozițiilor sus-menționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art.

1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se

face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie

prin declarații de martori în situația în care lipsesc actele oficiale.

De asemenea, în

jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului

dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de

persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de

aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești"

(Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

În aceste condiții,

în urma examinării dosarului de fond, Înalta Curte constată că prima instanță a

realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma

dispozițiilor legale incidente.

În mod legal Curtea

de Apel Oradea a avut în vedere la pronunțarea soluției declarațiile martorilor

Ț.A. și T.E.A. (audiat în fața instanței) pe care le-a apreciat ca fiind

pertinente, concludente și utile cauzei și, care au atestat că reclamantul

H.L.V.R. a făcut dovada persecuției etnice, în sensul cerut de art. (1) lit. c)

din Legea nr. 189/2000.

Astfel, potrivit

certificatului de naștere al reclamantului, acesta s-a născut în data de 6

octombrie 1942 în localitatea Beiuș, mama sa D.E.N.N.P., fiind nevoită a se

refugia la cedarea Ardealului, în martie 1940, împreună cu părinții, întrucât

tatăl vitreg al acesteia, P.P., era în perioada respectivă Prefect de Bihor și

Comandantul Gărzilor Naționale Române.

În aceste condiții,

în mod justificat se aștepta a fi supus unor tratamente în care viața lui era

pusă în pericol, cunoscută fiind violența cu care au acționat trupele de

ocupație maghiară împotriva românilor.

Cât privește

dovedirea faptului că reclamantul s-a născut în refugiu precum și a legăturii

de rudenie a acestuia cu numitul P.P., urmează a se constata că dovada a fost

deplin făcută cu certificatele de stare civilă depuse la dosarul cauzei.

Sub acest aspect,

Înalta Curte constată că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a

probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamantul se

încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare.

Examinând și din

oficiu hotărârea recurată sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și

neconstatându-se existența motivelor de casare, recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Bihor va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva Sentinței civile nr.

16/CA/2011 din 17 ianuarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 27 octombrie 2011.

Procesat de GGC - DG