ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3563/2012

Procedura în primă instanță Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, reclamantul C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, obligarea pârâtului să inițieze cerce­tarea disciplinară împotriva judecătorilor menționați în plângerea pe care i-a adresat-o și să procedeze la sancționarea disciplinară a acestora, invocând faptul că cei în cauză nu au făcut o corectă aplicare a legii, precum și acordarea de daune morale. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea cererii reclamantului, pe motiv că soluția ce s-a dat petiției acestuia nu poate fi apreciată ca fiind un refuz nejustificat de a soluționa o cerere, întrucât petentul ignoră faptul că hotărârile judecă­torești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac pre­văzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale.

Hotărârea Curții de apel Prin sentința nr. 281 din 3 octombrie 2011, Curtea de Apel Iași a respins acțiunea introdusă de reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că prin sentința penală nr. 60 din 31 ianuarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 9400/99/2010, Tribunalul Iași a respins, ca nefondată, plângerea formulată, în temeiul dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., de către petentul C.C., împotriva rezoluției din data de 27 septembrie 2010, dispusă în Dosarul nr. 718/P/2010, de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, de neîncepere a urmăririi penale față de numitul D.G., agent șef adjunct de politie judiciară, din ca­drul I.P.J. Iași - Serviciul de Investigare a Fraudelor. De asemenea, prima instanță a mai reținut că prin sentința penală nr. 81 din 19 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Iași în Dosarul nr. 540/45/2010, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.C. împotriva rezoluției nr. 268/P/2010 din 23 iunie 2010 a procurorului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași și a rezoluției nr. 537/II/2/2010 din 27 iulie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași, rezoluții pe care le-a menținut, obligând petentul, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., să achite suma de 150 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că reclamantul a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii, prin cererea datată 18 martie 2011 „sancționarea disciplinară a judecătorului T.C.G., de la Tribunalul Iași, și a judecătorilor care au compus completul de judecată de la Înalta Curte de Casație și Justiție care au soluționat recursul în Dosarul nr. 540/45/2010 de la Curtea de Apel Iași și a completului de judecată de la Curtea de Apel Iași, care a soluționat fondul în același dosar". Judecătorul fondului a mai reținut că urmare acestor sesizări, Consiliului Superior al Magistraturii - Serviciul de inspecție judiciară pentru judecători, a comunicat petentului, prin adresa din 27 iulie 2011, faptul că, în urma verificărilor efectuate, s-a constatat că: „Ambele chestiuni sesizate sunt aspecte de judecată”, că Inspecția Judiciară, ca organ administrativ, „nu se poate substitui instanțelor de judecată și nu are competența de a analiza temeinicia și legalitatea soluțiilor pronunțate prin hotărâri ju­decătorești” și că „verificările efectuate trebuie să respecte princi­piul independenței judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României și principiul puterii de lucru judecat”. Având în vedere atât dispozițiile art. 45 1 din Legea nr. 317/2004, cât și faptul că această procedură a fost urmată de către pârât, Curtea de apel a constatat că cererea reclamantului este lipsită de o bază legală și că ea se plasează în afara cadrului constituțional, nici unei persoane nefiindu-i recunoscut dreptul de a cere în mod nemijlocit judecarea celui care l-a judecat. Prin urmare, instanța de fond, constatând că soluția ce s-a dat petiției reclamantu­lui este concordantă cu prevederile art. 17 din Legea nr. 304/2004 și că reclamantului nu-i este recunoscut decât dreptul de a sesiza aspecte în legătură cu activitatea ori conduita necorespunzătoare a judecătorilor, nu și de a ridica, într-o procedură administrativă, ches­tiuni ce țin de esența actului de judecată, asupra căruia Consiliul Superior al Magistraturii nu are drept de control, a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea reclamantului. Conchizând, prima instanță a respins și capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, având în vedere că exercițiul drepturilor trebuie să se facă în limita prescrisă de lege și nu în limitele imaginate de fiecare petent în parte, în afara cadrului constituțional.

Recursul declarat de reclamant Împotriva sentinței Curții de apel a declarat recurs C.C., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că instanța a trunchiat în mod nepermis obiectul acțiunii pentru a-i respinge cererea de daune morale legală de constatarea refuzului nejustificat al pârâtului de a sesiza comisia de disciplină, interpretându-se în mod greșit invocarea de către reclamant a vătămării interesului public de către pârât, întrucât nu acesta reprezenta temeiul acțiunii ci era o susținere subsidiară. S-a motivat soluția cu privire la dreptul de petiționare prev. de art. 51 din Constituție, ignorându-se art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. S-a arătat că nu este corectă concluzia instanței întemeiată pe art. 17 din Legea nr. 304/2004, în sensul că prin inițierea acțiunilor disciplinare împotriva magistraților, ca urmare a soluțiilor pronunțate ar transforma Consiliul Superior al Magistraturii în organ de control judiciar, întrucât acest aspect nu are legătura cu reformarea hotărârilor, ci cu răspunderea disciplinară a magistraților, în acest sens fiind și disp. art. 96 alin. (4) din aceeași Lege și ale art. 44 alin. (1) și art. 45 1 din Legea nr. 304/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, acesta fiind singura instanță de judecată în domeniul răspunderii magistraților, concluzionându-se că există răspundere delictuală și se pot aplica și prevederile Codului civil, așa încât cererea de daune morale era legală și întemeiată. Recurentul a precizat că își menține poziția exprimată și argumentată în cererea de chemare în judecată precizată, privind răspunsul primit de la Consiliul Superior al Magistraturii: - Consiliul Superior al Magistraturii se referă permanent la „instanță”, deși acesta verifică și sancționează judecătorul care a soluționat și a pronunțat o hotărâre și nu „instanța”. - Judecătorii au aplicat greșit prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligând recurentul la plata cheltuielilor de judecată într-o plângere împotriva rezoluției de netrimitere în judecată, extinzând nepermis prevederile art. 278 1 C. proc. pen., prin Legea nr. 202/2010 fiind explicitate prevederile art. 192 alin. (1 1 ) C. proc. pen., în sensul că în cazul dispunerii neînceperii urmăririi penale, cheltuielile sunt suportate de persoana care a făcut sesizare, doar în măsura exercitării abuzive a acestui drept. - Afirmația că judecătorul poate alege ce dispoziții legale se aplică în soluționarea unei cauze este terifiantă și generatoare de fiori, în situația sa putându-se face aplicarea art. 13 C. pen. privind legea penală mai favorabilă, iar acordarea cheltuielilor de judecată era o problemă de procedură, pentru care trebuia aplicată procedura nouă. - Calea aleasă de recurent nu urmărește substituirea Consiliului Superior al Magistraturii instanțelor de judecată, plângerea recurentului neurmărind reformarea unor hotărâri judecătorești irevocabile, recurentul fiind conștient că nu mai poate fi scutit de plata cheltuielilor judiciare către stat, pe care le-a și achitat, în urma unor somații primite de la autoritățile fiscale, însă prin demersul să încearcă aplicarea dispozițiilor legale care reglementează conceptul de eroare judiciară și răspunderea judecătorilor care comit asemenea erori. S-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii, în drept invocându-se prevederile Legii nr. 554/2004 - art. 1, art. 8 alin. (1), art. 10, 12, 18 alin. (1) - (4) și 20, Legea nr. 317/2004, Secțiunea a IV-a, C. proc. pen.: art. 189, art. 192 alin. (1 1 ) alin. (2) - (3), art. 261, art. 278 și 278 1 , C. pen.: art. 246, 249, decizia nr. LXXXII a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Legea nr. 303/2004 - Titlul IV și Legea nr. 304/2004, Constituția României: art. 20, 21 alin. (1) - (3), art. 30 alin. (6), art. 52, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale: art. 6 și 13, C. civ. vechi - art. 3, art. 998, 999, 1000, C. civ. nou - art. 1349, art. 1357 - 1359, 1381, 1385 - 1386.

Apărările intimatului În temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ. intimatul - pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Obiectul acțiunii recurentului - reclamant, cu care a fost învestită instanța de contencios administrativ, așa cum fost precizat la termenul de judecată din 3 octombrie 2011 (dosar fond) și cum corect le-a reținut Curtea de Apel Iași în sentința atacată, a fost: - constatarea refuzului nelegal și nejustificat al Consiliului Superior al Magistraturii, prin serviciul de inspecție judiciară de a sesiza comisia de disciplină pentru încălcarea cercetării disciplinare a unor judecători care l-au obligat greșit la plata cheltuielilor de judecată într-o plângere îndreptată împotriva rezoluției procurorului de netrimitere în judecată, refuz motivat și exprimat explicit în adresa din 27 iulie 2011; - recunoașterea dreptului și interesului reclamantului de a solicita sancționarea judecătorilor menționați în plângerea Consiliului Superior al Magistraturii, analiza cererii în vederea constatării unei eventuale erori judiciare și nici eventuale cereri de reparare a prejudiciilor; - obligarea Consiliului Superior al Magistraturii la efectuarea cercetării disciplinare a judecătorilor; - acordarea de daune morale și cheltuieli de judecată. Prima instanță a analizat în mod judicios solicitările reclamantului în limita competențelor stabilite prin art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 care a reprezentat temeiul acțiunii introductive. În conformitate cu dispozițiile art. 20 și 28 alin. (1) din această Lege specială, care se completează, în măsura compatibilității, cu prevederile C. proc. civ., în speță art. 292 alin. (1) și 294 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 316 C. proc. civ., se constată că în calea de atac exercitată împotriva soluției pronunțate de instanța de contencios administrativ nu pot fi cenzurate decât acele aspecte care au format obiectul cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004. Prin urmare, exced competenței instanței de contencios administrativ criticile și susținerile recurentului care vizează o pretinsă greșită obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată într-un proces penal, întemeiate pe dispoziții ale Codului penal și de procedură penală care depășesc cadrul procesual aflat sub incidența Legii nr. 554/2004. Deși recurentul nu și-a încadrat criticile în vreunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., se constată că acestea ar putea fi subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează aplicarea și interpretarea greșită a legii. Examinând cauza și prin prisma dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ. se constată că nu poate fi vorba de un refuz nejustificat al intimatului Consiliul Superior al Magistraturii de a sesiza comisia de disciplină pentru începerea cercetării disciplinare a judecătorilor nominalizați în sesizarea recurentului - reclamant. „Refuzul nejustificat” al unei autorități de a soluționa o cerere legitimă a unei persoane fizice sau juridice, supus cenzurii instanței de contencios administrativ este definit de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 ca fiind nesoluționarea în termenul legal a unei cereri privind anularea unui act administrativ considerat nelegal, recunoașterea dreptului pretins nelegal și repararea pagubei. Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) definesc „refuzul nejustificat al unei autorități de a soluționa o cerere prin prisma exprimării explicite, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere, fiind asimilat refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile. În speță, refuzul pretins nejustificat al Consiliului Superior al Magistraturii ce formează obiectul cererii de chemare în judecată formulată de recurentul - reclamant nu se încadrează în niciuna din aceste ipoteze, deoarece intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns solicitărilor recurentului din memoriul înregistrat la 21 martie 2011, cu precizările ulterioare, prin adresa din 27 iulie 2011, comunicându-i că în urma verificărilor efectuate, nu s-au constatat fapte sau împrejurări care să impună luarea unor măsuri de competența Consiliului Superior al Magistraturii. Pentru a putea vorbi de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, respectivul refuz trebuie să se bazeze pe depășirea limitelor dreptului de apreciere al autorității, adică pe un „exces de putere”, definit de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 ca reprezentând „exercitarea dreptului de apreciere al autorității publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”. Or, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, prin răspunsul său, nu și-a depășit competența, nu a încălcat drepturi sau libertăți fundamentale al recurentului, deci nu a manifestat nici un exces de putere. Împrejurarea că răspunsul nu a corespuns așteptărilor recurentului și că în estimarea acestuia respectivul refuz era nejustificat nu semnifică faptul că respectivul refuz are acest caracter, conform legii. Se mai reține că potrivit art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu completările ulterioare, exercitarea dreptului de sesizare a Consiliului Superior al Magistraturii nu poate pune în discuție chestiuni de judecată, care sunt supuse cercetării instanțelor, hotărârile judecătorești neputând fi cenzurate decât în căile legale de atac, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004. Prin urmare, în mod corect prima instanță a respins capătul principal de cerere din acțiune care privea „constatarea refuzului nejustificat al Consiliului Superior al Magistraturii (…)” dar și cele accesorii, privind „recunoașterea dreptului și interesului reclamantului, obligarea Consiliului Superior al Magistraturii la efectuarea cercetării disciplinare (…)”. De asemenea, în mod judicios prima instanță a respins solicitarea recurentului de acordare a unor daune morale, întrucât acesta nu a dovedit prejudiciul moral pretins suferit în urma răspunsului intimatului emis în limitele competențelor conferite de lege și cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează, pe de-o parte atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii și pe de altă parte, dreptul oricărei persoane la petiționare, cu îndeplinirea condițiilor specifice, prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004 în cazul în care urmează calea contenciosului administrativ. 6) Soluția instanței de recurs Constatând că sentința atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat.