ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3563/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3563/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

instanță

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, reclamantul C.C. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, obligarea

pârâtului să inițieze cerce­tarea disciplinară împotriva judecătorilor

menționați în plângerea pe care i-a adresat-o și să procedeze la sancționarea

disciplinară a acestora, invocând faptul că cei în cauză nu au făcut o corectă

aplicare a legii, precum și acordarea de daune morale.

Prin întâmpinare,

pârâtul a solicitat respingerea cererii reclamantului, pe motiv că soluția ce

s-a dat petiției acestuia nu poate fi apreciată ca fiind un refuz nejustificat

de a soluționa o cerere, întrucât petentul ignoră faptul că hotărârile judecă­torești

pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac pre­văzute de lege și

exercitate conform dispozițiilor legale.

de apel

Prin sentința nr. 281

din 3 octombrie 2011, Curtea de Apel Iași a respins acțiunea introdusă de

reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al

Magistraturii.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că prin sentința penală nr. 60 din

31 ianuarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 9400/99/2010, Tribunalul Iași a

respins, ca nefondată, plângerea formulată, în temeiul dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., de către petentul C.C., împotriva rezoluției din data de 27

septembrie 2010, dispusă în Dosarul nr. 718/P/2010, de către Parchetul de pe

lângă Tribunalul Iași, de neîncepere a urmăririi penale față de numitul D.G.,

agent șef adjunct de politie judiciară, din ca­drul I.P.J. Iași - Serviciul de

Investigare a Fraudelor.

De asemenea, prima instanță

a mai reținut că prin sentința penală nr. 81 din 19 octombrie 2010, pronunțată de

Curtea de Apel Iași în Dosarul nr. 540/45/2010, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea

formulată de petentul C.C. împotriva rezoluției nr. 268/P/2010 din 23 iunie 2010

a procurorului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași și a rezoluției nr. 537/II/2/2010

din 27 iulie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Iași, rezoluții pe care le-a menținut, obligând petentul, în baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., să achite suma de 150 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

S-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate că reclamantul a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii,

prin cererea datată 18 martie 2011 „sancționarea disciplinară a judecătorului T.C.G.,

de la Tribunalul Iași, și a judecătorilor care au compus completul de judecată de

la Înalta Curte de Casație și Justiție care au soluționat recursul în Dosarul

nr. 540/45/2010 de la Curtea de Apel Iași și a completului de judecată de la Curtea

de Apel Iași, care a soluționat fondul în același dosar".

Judecătorul fondului a

mai reținut că urmare acestor sesizări, Consiliului Superior al Magistraturii -

Serviciul de inspecție judiciară pentru judecători, a comunicat petentului, prin

adresa din 27 iulie 2011, faptul că, în urma verificărilor efectuate, s-a constatat

că: „Ambele chestiuni sesizate sunt aspecte de judecată”, că Inspecția Judiciară,

ca organ administrativ, „nu se poate substitui instanțelor de judecată și nu are

competența de a analiza temeinicia și legalitatea soluțiilor pronunțate prin hotărâri

ju­decătorești” și că „verificările efectuate trebuie să respecte princi­piul independenței

judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României și principiul

puterii de lucru judecat”.

Având în vedere atât dispozițiile

art. 45

1

din Legea nr. 317/2004, cât și faptul că această procedură a

fost urmată de către pârât, Curtea de apel a constatat că cererea reclamantului

este lipsită de o bază legală și că ea se plasează în afara cadrului constituțional,

nici unei persoane nefiindu-i recunoscut dreptul de a cere în mod nemijlocit judecarea

celui care l-a judecat.

Prin urmare, instanța

de fond, constatând că soluția ce s-a dat petiției reclamantu­lui este concordantă

cu prevederile art. 17 din Legea nr. 304/2004 și că reclamantului nu-i este recunoscut

decât dreptul de a sesiza aspecte în legătură cu activitatea ori conduita necorespunzătoare

a judecătorilor, nu și de a ridica, într-o procedură administrativă, ches­tiuni

ce țin de esența actului de judecată, asupra căruia Consiliul Superior al Magistraturii

nu are drept de control, a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea reclamantului.

Conchizând, prima instanță

a respins și capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, având în vedere

că exercițiul drepturilor trebuie să se facă în limita prescrisă de lege și nu în

limitele imaginate de fiecare petent în parte, în afara cadrului constituțional.

reclamant

Împotriva sentinței Curții

de apel a declarat recurs C.C., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie,

arătând că instanța a trunchiat în mod nepermis obiectul acțiunii pentru a-i respinge

cererea de daune morale legală de constatarea refuzului nejustificat al pârâtului

de a sesiza comisia de disciplină, interpretându-se în mod greșit invocarea de către

reclamant a vătămării interesului public de către pârât, întrucât nu acesta reprezenta

temeiul acțiunii ci era o susținere subsidiară.

S-a motivat soluția cu

privire la dreptul de petiționare prev. de art. 51 din Constituție, ignorându-se

art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.

S-a arătat că nu este

corectă concluzia instanței întemeiată pe art. 17 din Legea nr. 304/2004, în sensul

că prin inițierea acțiunilor disciplinare împotriva magistraților, ca urmare a soluțiilor

pronunțate ar transforma Consiliul Superior al Magistraturii în organ de control

judiciar, întrucât acest aspect nu are legătura cu reformarea hotărârilor, ci cu

răspunderea disciplinară a magistraților, în acest sens fiind și disp. art. 96

alin. (4) din aceeași Lege și ale art. 44 alin. (1) și art. 45

1

din Legea

nr. 304/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, acesta fiind singura

instanță de judecată în domeniul răspunderii magistraților, concluzionându-se că

există răspundere delictuală și se pot aplica și prevederile Codului civil, așa

încât cererea de daune morale era legală și întemeiată.

Recurentul a precizat

că își menține poziția exprimată și argumentată în cererea de chemare în judecată

precizată, privind răspunsul primit de la Consiliul Superior al Magistraturii:

- Consiliul Superior al

Magistraturii se referă permanent la „instanță”, deși acesta verifică și sancționează

judecătorul care a soluționat și a pronunțat o hotărâre și nu „instanța”.

- Judecătorii au aplicat

greșit prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligând recurentul la plata

cheltuielilor de judecată într-o plângere împotriva rezoluției de netrimitere în

judecată, extinzând nepermis prevederile art. 278

1

C. proc. pen., prin

Legea nr. 202/2010 fiind explicitate prevederile art. 192 alin. (1

1

)

C. proc. pen., în sensul că în cazul dispunerii neînceperii urmăririi penale, cheltuielile

sunt suportate de persoana care a făcut sesizare, doar în măsura exercitării abuzive

a acestui drept.

- Afirmația că judecătorul

poate alege ce dispoziții legale se aplică în soluționarea unei cauze este terifiantă

și generatoare de fiori, în situația sa putându-se face aplicarea art. 13 C.

pen. privind legea penală mai favorabilă, iar acordarea cheltuielilor de judecată

era o problemă de procedură, pentru care trebuia aplicată procedura nouă.

- Calea aleasă de recurent

nu urmărește substituirea Consiliului Superior al Magistraturii instanțelor de judecată,

plângerea recurentului neurmărind reformarea unor hotărâri judecătorești irevocabile,

recurentul fiind conștient că nu mai poate fi scutit de plata cheltuielilor judiciare

către stat, pe care le-a și achitat, în urma unor somații primite de la autoritățile

fiscale, însă prin demersul să încearcă aplicarea dispozițiilor legale care reglementează

conceptul de eroare judiciară și răspunderea judecătorilor care comit asemenea erori.

S-a solicitat admiterea

recursului și modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii, în drept invocându-se

prevederile Legii nr. 554/2004 - art. 1, art. 8 alin. (1), art. 10, 12, 18 alin.

(1) - (4) și 20, Legea nr. 317/2004, Secțiunea a IV-a, C. proc. pen.: art. 189,

art. 192 alin. (1

1

) alin. (2) - (3), art. 261, art. 278 și 278

1

,

C. pen.: art. 246, 249, decizia nr.  LXXXII a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Legea nr. 303/2004 - Titlul IV și Legea nr. 304/2004, Constituția României: art.

20, 21 alin. (1) - (3), art. 30 alin. (6), art. 52, Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale:  art. 6 și 13, C. civ. vechi - art. 3, art.

998, 999, 1000, C. civ. nou - art. 1349, art. 1357 - 1359, 1381, 1385 - 1386.

În temeiul art. 308

alin. (2) C. proc. civ. intimatul - pârât Consiliul Superior al Magistraturii a

depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Curți asupra recursului

Obiectul acțiunii recurentului

- reclamant, cu care a fost învestită instanța de contencios administrativ, așa

cum fost precizat la termenul de judecată din 3 octombrie 2011 (dosar fond) și cum

corect le-a reținut Curtea de Apel Iași în sentința atacată, a fost:

- constatarea refuzului

nelegal și nejustificat al Consiliului Superior al Magistraturii, prin serviciul

de inspecție judiciară de a sesiza comisia de disciplină pentru încălcarea cercetării

disciplinare a unor judecători care l-au obligat greșit la plata cheltuielilor de

judecată într-o plângere îndreptată împotriva rezoluției procurorului de netrimitere

în judecată, refuz motivat și exprimat explicit în adresa din 27 iulie 2011;

- recunoașterea dreptului

și interesului reclamantului de a solicita sancționarea judecătorilor menționați

în plângerea Consiliului Superior al Magistraturii, analiza cererii în vederea constatării

unei eventuale erori judiciare și nici eventuale cereri de reparare a prejudiciilor;

- obligarea Consiliului

Superior al Magistraturii la efectuarea cercetării disciplinare a judecătorilor;

- acordarea de daune morale

și cheltuieli de judecată.

Prima instanță a analizat

în mod judicios solicitările reclamantului în limita competențelor stabilite prin

art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 care a reprezentat temeiul acțiunii introductive.

În conformitate cu dispozițiile

art. 20 și 28 alin. (1) din această Lege specială, care se completează, în măsura

compatibilității, cu prevederile C. proc. civ., în speță art. 292 alin. (1) și 294

alin. (1) C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 316 C. proc. civ.,

se constată că în calea de atac exercitată împotriva soluției pronunțate de instanța

de contencios administrativ nu pot fi cenzurate decât acele aspecte care au format

obiectul cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Prin urmare, exced competenței

instanței de contencios administrativ criticile și susținerile recurentului care

vizează o pretinsă greșită obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată

într-un proces penal, întemeiate pe dispoziții ale Codului penal și de procedură

penală care depășesc cadrul procesual aflat sub incidența Legii nr. 554/2004.

Deși recurentul nu și-a

încadrat criticile în vreunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., se constată că acestea ar putea fi subsumate dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează aplicarea și interpretarea greșită a

legii.

Examinând cauza și prin

prisma dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ. se constată că nu poate

fi vorba de un refuz nejustificat al intimatului Consiliul Superior al Magistraturii

de a sesiza comisia de disciplină pentru începerea cercetării disciplinare a judecătorilor

nominalizați în sesizarea recurentului - reclamant.

„Refuzul nejustificat”

al unei autorități de a soluționa o cerere legitimă a unei persoane fizice sau juridice,

supus cenzurii instanței de contencios administrativ este definit de art. 1

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 ca fiind nesoluționarea în termenul legal a unei

cereri privind anularea unui act administrativ considerat nelegal, recunoașterea

dreptului pretins nelegal și repararea pagubei.

Dispozițiile art. 2

alin. (1) lit. i) definesc „refuzul nejustificat al unei autorități de a soluționa

o cerere prin prisma exprimării explicite, cu exces de putere, a voinței de a nu

rezolva o cerere, fiind asimilat refuzului nejustificat și nepunerea în executare

a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau,

după caz, a plângerii prealabile.

În speță, refuzul pretins

nejustificat al Consiliului Superior al Magistraturii ce formează obiectul cererii

de chemare în judecată formulată de recurentul - reclamant nu se încadrează în niciuna

din aceste ipoteze, deoarece intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns

solicitărilor recurentului din memoriul înregistrat la 21 martie 2011, cu precizările

ulterioare, prin adresa din 27 iulie 2011, comunicându-i că în urma verificărilor

efectuate, nu s-au constatat fapte sau împrejurări care să impună luarea unor măsuri

de competența Consiliului Superior al Magistraturii.

Pentru a putea vorbi de

un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, respectivul refuz trebuie să

se bazeze pe depășirea limitelor dreptului de apreciere al autorității, adică pe

un „exces de putere”, definit de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 ca reprezentând

„exercitarea dreptului de apreciere al autorității publice prin încălcarea limitelor

competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”.

Or, intimatul Consiliul

Superior al Magistraturii, prin răspunsul său, nu și-a depășit competența, nu a

încălcat drepturi sau libertăți fundamentale al recurentului, deci nu a manifestat

nici un exces de putere.

Împrejurarea că răspunsul

nu a corespuns așteptărilor recurentului și că în estimarea acestuia respectivul

refuz era nejustificat nu semnifică faptul că respectivul refuz are acest caracter,

conform legii.

Se mai reține că potrivit

art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, cu completările ulterioare, exercitarea dreptului de sesizare a Consiliului

Superior al Magistraturii nu poate pune în discuție chestiuni de judecată, care

sunt supuse cercetării instanțelor, hotărârile judecătorești neputând fi cenzurate

decât în căile legale de atac, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004.

Prin urmare, în mod corect

prima instanță a respins capătul principal de cerere din acțiune care privea „constatarea

refuzului nejustificat al Consiliului Superior al Magistraturii (…)” dar și cele

accesorii, privind „recunoașterea dreptului și interesului reclamantului, obligarea

Consiliului Superior al Magistraturii la efectuarea cercetării disciplinare (…)”.

De asemenea, în mod judicios

prima instanță a respins solicitarea recurentului de acordare a unor daune morale,

întrucât acesta nu a dovedit prejudiciul moral pretins suferit în urma răspunsului

intimatului emis în limitele competențelor conferite de lege și cu respectarea dispozițiilor

legale care reglementează, pe de-o parte atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii

și pe de altă parte, dreptul oricărei persoane la petiționare, cu îndeplinirea condițiilor

specifice, prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004 în cazul în care urmează calea

contenciosului administrativ.

6) Soluția instanței de

recurs

Constatând că sentința

atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.C. împotriva sentinței nr. 281/2011 din 3 octombrie 2011 a Curții de Apel Iași,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 septembrie 2012.