ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2535/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea din 23 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata C.M. și a obligat inculpata la plata cheltuielilor judiciare către stat. A constatat instanța că cererea de liberare provizorie sub control judiciar este admisibilă în principiu, însă în conformitate cu art. 160 8a C. proc. pen., cererea este neîntemeiată, întrucât subzistă temeiurile care au dus la arestarea preventivă a inculpatei, având în vedere că inculpata făcea parte dintr-un grup infracțional unde avea ca atribuții de serviciu contabilitatea unor societăți.

S-a constatat că prin natura infracțiunii, inculpata prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, aspect care rezultă din prejudiciul creat de aproape 16 milioane euro. Astfel, grupul a creat un amplu mecanism evazionist ce vizează sustragerea de la plata accizelor aferente, a importante cantități de motorină, lucru de care inculpata în calitate de contabil autorizat avea cunoștință. A mai constatat că toate aceste împrejurării care rezultă fără dubiu din probele și indiciile constatate până la acest moment, creează existența pericolului concret pentru ordinea publică, fapt care a determinat să se aprecieze că nu este posibilă punerea în libertate a inculpatei, chiar dacă sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale cererii de liberare provizorie sub control judiciar, scopul măsurilor preventive neputând fi realizat în condițiile art. 136 alin. (2) C. proc.

pen. Împotriva Încheierii din 23 iulie 2012 a Curții de Apel București a declarat recurs inculpata C.M. și a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii, arătând că nu există indicii sau probe din care să rezulte că ar încerca zădărnicirea aflării adevărului și că la emiterea mandatului de arestare preventivă a fost ridicată de la aceasta toata arhiva, astfel că, buna desfășurare a procesului penal nu ar putea fi influențată. A mai arătat că nu s-a făcut o analiza a cauzei, din perspectiva dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., din care să rezulte gradul de pericol social și nu au fost avute în vedere circumstanțele personale ale acesteia, faptul că are un copil minor, are o familie organizată și nu are antecedente penale.

Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate, precum și din oficiu, conform prevederilor art. 385 6 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpata C.M. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Inculpata C.M. este cercetată în stare de arest preventiv, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a), b) și c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, respectiv complicitate la evaziune fiscală și sprijinirea unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003. Măsura arestării față de inculpată a fost luată în baza art 148 lit. f) C. proc. pen., prin Încheierea penală din 10 iulie 2012 a Curții de Apel București, alături de alți șapte inculpați din grupul infracțional.

Înalta Curte apreciază că îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu este obligatorie, ci facultativă și reprezintă un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanția pe care o oferă persoana inculpatului și obligațiile ce se impun la liberare de către instanță. De asemenea, instanța de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive și să aibă în vedere toate circumstanțele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana inculpatului.

Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă. Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive. Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160 2 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă. Prima condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv. A doua condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen. "liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani". Înalta Curte constată că infracțiunile reținute în sarcina inculpatei sunt infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatei este admisibilă. Condiția negativă vizează comportamentul inculpatei și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie. Astfel, în art. 160 2 C. proc. pen.

se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Se observă că legiuitorul, folosind expresia de "date", nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Îndeplinirea celor trei condiții, deși nu conferă celui arestat "un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea, și nu obligația de a dispune măsura". Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag.

3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte nu poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acesteia a depășit o limită rezonabilă. Raportându-ne la datele speței, Înalta Curte apreciază că în acest moment procesual există "date", în accepțiunea dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., din care să rezulte că inculpata C.M.

va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere circumstanțele cauzei în acest stadiu procesual, față de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a procedurii judiciare cu privire la inculpată și față de caracterul proporțional al măsurii cu gravitatea acuzației penale formulate împotriva acesteia și cu scopul urmărit, astfel cum este prevăzut în dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se țină cont și să se facă o relaționare între circumstanțele reale ale comiterii faptei și cele personale ale inculpatei, respectiv să se țină cont de rezultatul infracțiunii, în speță fiind vorba de un prejudiciu de aproximativ 16 milioane de euro, de lezarea gravă a relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public - complicitate la evaziune fiscală și sprijinirea unui grup infracțional organizat. Garanțiile de ordin personal (nu are antecedente penale, are un copil minor și o familie organizată), cât și cele prevăzute de art. 160 2 alin. (3) C. proc.

pen. nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatei în libertate. În consecință, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.M. împotriva Încheierii din 23 iulie 2012 a Curții de Apel București. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta-inculpată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.M. împotriva Încheierii din data de 23 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 5790/2/2012. Obligă recurenta-inculpată la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 august 2012. Procesat de GGC - AZ