ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2535/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 23 iulie 2012, Curtea de

Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca nefondată, cererea de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata C.M. și a

obligat inculpata la plata cheltuielilor judiciare către stat.

A constatat instanța

că cererea de liberare provizorie sub control judiciar este admisibilă în

principiu, însă în conformitate cu art. 160

8a

C. proc. pen., cererea

este neîntemeiată, întrucât subzistă temeiurile care au dus la arestarea

preventivă a inculpatei, având în vedere că inculpata făcea parte dintr-un grup

infracțional unde avea ca atribuții de serviciu contabilitatea unor societăți.

S-a constatat că prin natura infracțiunii, inculpata prezintă pericol social

concret pentru ordinea publică, aspect care rezultă din prejudiciul creat de

aproape 16 milioane euro. Astfel, grupul a creat un amplu mecanism evazionist

ce vizează sustragerea de la plata accizelor aferente, a importante cantități

de motorină, lucru de care inculpata în calitate de contabil autorizat avea

cunoștință.

A mai constatat că

toate aceste împrejurării care rezultă fără dubiu din probele și indiciile

constatate până la acest moment, creează existența pericolului concret pentru

ordinea publică, fapt care a determinat să se aprecieze că nu este posibilă

punerea în libertate a inculpatei, chiar dacă sunt întrunite condițiile de

admisibilitate ale cererii de liberare provizorie sub control judiciar, scopul

măsurilor preventive neputând fi realizat în condițiile art. 136 alin. (2) C.

proc. pen.

Împotriva Încheierii

din 23 iulie 2012 a Curții de Apel București a declarat recurs inculpata C.M.

și a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii, arătând că nu există

indicii sau probe din care să rezulte că ar încerca zădărnicirea aflării

adevărului și că la emiterea mandatului de arestare preventivă a fost ridicată

de la aceasta toata arhiva, astfel că, buna desfășurare a procesului penal nu

ar putea fi influențată. A mai arătat că nu s-a făcut o analiza a cauzei, din

perspectiva dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., din care să rezulte

gradul de pericol social și nu au fost avute în vedere circumstanțele personale

ale acesteia, faptul că are un copil minor, are o familie organizată și nu are

antecedente penale. Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate, precum

și din oficiu, conform prevederilor art. 385

6

C. proc. pen., Înalta

Curte constată că recursul declarat de inculpata C.M. este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Inculpata C.M. este

cercetată în stare de arest preventiv, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a), b) și c) și alin. (3) din Legea nr.

241/2005, respectiv complicitate la evaziune fiscală și sprijinirea unui grup

infracțional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr.

39/2003.

Măsura arestării față

de inculpată a fost luată în baza art 148 lit. f) C. proc. pen., prin

Încheierea penală din 10 iulie 2012 a Curții de Apel București, alături de alți

șapte inculpați din grupul infracțional.

Înalta Curte apreciază

că îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2)

C. proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare

provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu este

obligatorie, ci facultativă și reprezintă un beneficiu recunoscut de lege

inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în

care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar

scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanția pe care o oferă

persoana inculpatului și obligațiile ce se impun la liberare de către instanță.

De asemenea, instanța de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute

în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive și să aibă în

vedere toate circumstanțele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana

inculpatului.

Potrivit

dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la

judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din

următoarele măsuri preventive: a) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi

localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

Deși nu este o măsură

preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele

măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același, și anume buna

desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, pentru

a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea,

respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.

Din analiza

dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie

trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție

pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de

privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări

de arest efectiv.

A doua condiție

vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect,

potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.

"liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul

infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor

intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18

ani".

Înalta Curte constată

că infracțiunile reținute în sarcina inculpatei sunt infracțiuni pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest

punct de vedere, cererea inculpatei este admisibilă.

Condiția negativă

vizează comportamentul inculpatei și perspectiva acestui comportament după

liberarea provizorie.

Astfel, în art. 160

2

C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate

acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-l

împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că

acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte.

Se observă că

legiuitorul, folosind expresia de "date", nu a avut în vedere

existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații,

împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului,

modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o

justifice.

Îndeplinirea celor

trei condiții, deși nu conferă celui arestat "un drept la liberarea

provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea, și nu obligația de a

dispune măsura". Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază

că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu

poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie

poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului

judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului

proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a

făptuitorului.

Din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice

persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din

prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau

eliberat în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Totodată, s-a statuat

că gravitatea unei fapte nu poate justifica menținerea stării de arest în

condițiile în care durata acesteia a depășit o limită rezonabilă.

Raportându-ne la

datele speței, Înalta Curte apreciază că în acest moment procesual există

"date", în accepțiunea dispozițiilor art. 160

2

alin. (1)

C. proc. pen., din care să rezulte că inculpata C.M. va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere circumstanțele cauzei în

acest stadiu procesual, față de caracterul necesar al măsurii arestării

preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a procedurii

judiciare cu privire la inculpată și față de caracterul proporțional al măsurii

cu gravitatea acuzației penale formulate împotriva acesteia și cu scopul

urmărit, astfel cum este prevăzut în dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc.

pen.

Astfel, la aprecierea

temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se țină cont și să se

facă o relaționare între circumstanțele reale ale comiterii faptei și cele

personale ale inculpatei, respectiv să se țină cont de rezultatul infracțiunii,

în speță fiind vorba de un prejudiciu de aproximativ 16 milioane de euro, de

lezarea gravă a relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea infracțiunilor

care aduc atingere unor activități de interes public - complicitate la evaziune

fiscală și sprijinirea unui grup infracțional organizat.

Garanțiile de ordin

personal (nu are antecedente penale, are un copil minor și o familie

organizată), cât și cele prevăzute de art. 160

2

alin. (3) C. proc.

pen. nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea

inculpatei în libertate.

În consecință, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpata C.M. împotriva Încheierii din 23 iulie

2012 a Curții de Apel București.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurenta-inculpată va fi obligată la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpata C.M. împotriva Încheierii din data de

23 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în

Dosarul nr. 5790/2/2012.

Obligă

recurenta-inculpată la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până

la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 august 2012.

Procesat

de GGC - AZ