ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1970/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1970/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. ll din data

de 20 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția Penală și

pentru Cauze cu Minori și de

Familie s-a

admis cererea de investire a Curții de Apel Ploiești cu cererea

formulată

de autoritățile judiciare bulgare de recunoaștere și executare a hotărârii penale

străine și în consecință:

În baza art. 131

alin. (1) lit. a)-g) din Legea nr. 302/2004 cu modificările și

completările ulterioare, republicată,

și prevederile Convenției Europene privind valoarea internațională a

hotărârilor represive adoptată la Haga la 28 mai 1970 ratificată de România

prin Ordonanța de Guvern nr. 90/1999, s-a dispus recunoașterea și executarea sentinței

penale nr. 26 din 22 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Varna în dosarul nr.

1767/2009 modificată prin decizia nr. 107 din 6 iulie 2010 a Curții de Apel

Varna, privind pe condamnatul - intimat B.M.A.

S-a constatat că prin hotărârea

recunoscută i-a fost aplicată intimatului - condamnat pedeapsa de 1 (un ) an și

6 (șase ) luni sub

supraveghere, cu

măsurile de supraveghere, după cum urmează:

-

înregistrarea obligatorie la o adresă

curentă pentru durata de 1 (un ) an și 6 ( șase ) luni;

- întâlniri regulate obligatorii de

două ori pe săptămână cu un ofițer de supraveghere pe timp de 1 an și 6 luni.

Pe durata de 2 ani este suspendat dreptul

de a conduce un autovehicul de către condamnat de la data rămânerii definitive

a hotărârii din care se scade perioada 10 iulie - 26 octombrie 2009 în care a

avut loc suspendarea administrativă a permisului de conducere.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că prin cererea formulată de Ministerul Justiției al

Bulgariei, ce a format obiectul adresei din 1 aprilie 2011, către Ministerul

Justiției din România, s-a solicitat recunoașterea și executarea sentinței nr. 26

din 22 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Varna în dosarul nr. 1767/2009

al acestei instanțe privind pe cetățeanul român B.M.A.

În drept, autoritățile judiciare

bulgare și-au întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 302/2004 privind

Cooperarea judiciară internațională în materie penală, modificată prin Legea nr.

224/2006, coroborate cu prevederile Convenției europene privind valoarea

internațională a hotărârilor represive de la Haga din 28 mai 1970.

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 26 din 22

februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Varna, în dosarul nr. 1767/2009, a

condamnat pe B.M.A., la pedeapsa de punere în libertate sub supraveghere pe

timp de 1 an și 6 luni pentru uciderea din culpă, într-un eveniment rutier, a

victimei A.K.A., faptă prevăzută de art. 343, paragraful 1B C. pen. bulgar, cu

suspendarea dreptului de a conduce un autovehicul pe timp de 2 ani conform art.

343 C. pen.

Totodată s-au instituit împotriva

condamnatului următoarele măsuri de supraveghere:

- înregistrarea obligatorie la o

adresă curentă pentru un an și șase luni,

- întâlniri regulate obligatorii de

două ori pe săptămână cu un ofițer de supraveghere pe aceeași perioadă.

S-a constatat că sentința a rămas

definitivă prin decizia nr. 107 din 6 iulie 2010 a Curții de Apel Varna, iar în

perioada 10 iulie - 26 octombrie 2009 inclusiv, condamnatul a avut suspendată

posibilitatea de a-și exercita

dreptul de a

conduce un autovehicul, un ordin administrativ, în sensul disp.

art. 37,

Paragraful 1 și 7 C. pen. bulgar, perioadă care se scade din durata

suspendării.

S-a reținut că, întrucât domiciliul

condamnatului se află, în România, în mun. Ploiești, str. Gen. Vasile Milea,

județul Prahova, Ministerul Justiției al Republicii Bulgaria, prin organele

sale judiciare competente, a solicitat Ministerului Justiției din România

recunoașterea și punerea în executare a hotărârii judecătorești sus­menționate

conform art. 15 și 16, 40 din Convenția europeană privind valoarea

internațională a hotărârilor represive adoptate la Haga la data de 28 mai 1970,

convenție ratificată de România prin O.G. nr. 90/1999 și aprobată prin Legea nr.

35/2000.

Potrivit art. 130 și 131 din Legea nr.

302/2004 cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu disp. art. 6

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților sale

fundamentale, pentru recunoașterea unei hotărâri penale străine pe teritoriul

României, se impun a fi îndeplinite următoarele condiții:

- România este parte la un tratat

internațional în materie;

- a fost

respectat dreptul la un proces echitabil în sensul disp. art. 6 din

Convenția pentru

apărarea drepturilor omului, iar hotărârea nu a fost

pronunțată

pentru o infracțiune politică sau militară;

-

a fost respectată

ordinea publică a statului român, iar hotărârea poate

produce efecte

juridice în România potrivit legii penale române;

-

nu a fost

pronunțată o condamnare pentru aceleași fapte, împotriva

aceleiași persoane în România sau

într-un alt stat care a fost recunoscută în România.

- în speță, raportând ansamblul

înscrisurilor existente la dosar, cele

emanate

de la autoritatea judiciară bulgară fiind legalizate de un traducător

autorizat,

Curtea a constatat că cererea cu care a fost investită este întemeiată.

S-a reținut că, cu prilejul

dezbaterilor, condamnatul ascultat fiind a fost de acord cu admiterea cererii

cu care a fost investită instanța, dar numai în parte, susținând că sunt

îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile prevăzute de art. 131 din Legea nr. 302/2004,

dar sase constate că nu i-a fost aplicată pedeapsa de punere în libertate

supravegheată ci, i s-a aplicat numai

sancțiunea

„probațiunii" cu măsurile de supraveghere obligatorie.

Instanța a

considerat că această apărare nu are suport legal.

S-a reținut că, este de necontestat, că

inculpatul prin modul de conducere a autovehiculului său pe șosea, prin

încălcarea regulilor de circulație, pătrunzând pe contrasens, a provocat din

culpa sa uciderea victimei, faptă incriminată ca infracțiune de către ambele

legislații penale din Bulgaria și România, subzistând astfel dubla incriminare,

fiind fără relevanță modul de formulare al infracțiunii și nici sistemul de

pedepse aplicabil, din moment ce ambele sunt compatibile, iar denumirea instituțiilor

de asemenea, nefiind relevantă în condițiile în care are la baza

aceleași temeiuri juridice în ambele legislații.

S-a mai arătat că, într-o altă

apărare, atât cu prilejul dezbaterilor cât și în concluziile scrise depuse

ulterior, s-a invocat faptul că măsura suspendării permisului de conducere o

poate analiza numai organele de poliție conform art. 114 lit. a) din O.U.G. nr.

195/2002, nu și instanța de judecată, când titularul a fost condamnat prin

hotărâre judecătorească. definitivă.

Instanța a considerat că nici această

apărare nu este fondată deoarece este incontestabil că a fost comisă de către

condamnat o infracțiune gravă, de ucidere din culpă, a victimei, situație în

care nu se mai justifică legal ca titularul permisului să poate conduce, în

continuare, autovehicule o perioadă de timp, pentru considerente de natură

juridică și preventivă, acestea subzistând, în ambele legislații, astfel că nu

mai are relevanță în

final, care sunt

organele judiciare competente care să dispună suspendarea

permisului

respectiv, instanța sau organele de poliție.

Referitor la faptul că, prin rezoluția

parchetului nu s-a solicitat Curții deducerea din perioada de 2 ani a

intervalului de timp dintre 10 iulie – 26 octombrie 2009, de suspendare a

permisului de a conduce un automobil, măsură luată de autoritățile bulgare prin

ordin administrativ, instanța a arătat că, într-adevăr, s-a dispus condamnarea

și suspendarea permisului de conducere pe timp de 2 ani însă, instanța de

control judiciar - Curtea de Apel Vama - prin decizia nr. 107 din 6 iulie 2010,

a dispus în mod expres că perioada de timp dintre 10 iulie - 26 octombrie 2009

se scade din perioada suspendării.

În raport de toate considerentele

expuse, fiind îndeplinite în mod cumulativ toate condițiile cerute de

legislația internă și internațională,

instanța

a arătat că se impune admiterea cererii de investire a Curții de Apel

Ploiești

cu cererea formulată de autoritățile judiciare bulgare de recunoaștere și

executare a hotărârii penale străine.

Ulterior, prin încheierea din 13 februarie

2012 pronunțată în același dosar, Curtea de Apel Ploiești - Secția Penală și

pentru Cauze cu Minori și de Familie s-a admis cererea de înlăturare a

omisiunii vădite, formulată din oficiu.

S-a înlăturat

omisiunea din cuprinsul considerentelor și a dispozitivului

sentinței penale nr. 11 din 20

ianuarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, în sensul că, pedeapsa de punere în

libertate sub supraveghere pentru un an și șase luni, conform art. 343

paragraful 1 B, C. pen. bulgar, aplicată cetățeanului român B.M.A., prin

sentința penală nr. 26 din 22 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Varna -

Republica Bulgaria, rămasă definitivă, echivalează cu infracțiunea de ucidere

din culpă prev. de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen., și se substituie cu

pedeapsa închisorii de 1 an și 6 luni închisoare, a cărei executare este

suspendată sub supraveghere conform art. 86

1

C. pen., la care se

adaugă și dispozițiile art. 86

3

C. pen., cu privire la măsurile de

supraveghere și obligațiile condamnatului pe perioada un an și șase luni.

Totodată, s-a dispus că măsura

dreptului de a conduce autovehicule pe o perioadă de 2 ani aplicată aceluiași

condamnat, drept pedeapsă complementară, are corespondență în legislația română

și echivalează cu pedeapsa accesorie prev. de art. 64 alin. (2) C. pen. român,

combinat cu art. 114 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, din

care se scade perioada de la 10 iulie - 26 octombrie 2009, în care a avut loc

suspendarea administrativă a permisului de conducere.

S-a dispus ca

mențiunea să se facă pe cele două exemplare ale hotărârii.

S-a menținut restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a pronunța această încheiere,

Curtea a constatat că, prin sentința penală nr. 11 din 20 ianuarie 2012, din

eroare, s-a omis a se face mențiunile referitoare la faptele reținute în

sarcina condamnatului B.M.A.

, pentru care a

fost condamnat definitiv de instanța din Republica

Bulgaria și care au

corespondență în legislația română.

Astfel, s-a reținut că, prin sentința nr.

26 din 22 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Varna, rămasă definitivă,

cetățeanului român B.M.A., i-a fost aplicată pedeapsa de punere în libertate

sub

supraveghere pentru un an și șase luni,

conform art. 343 paragraful 1 B, C. pen.

bulgar.

S-a constatat că, această infracțiune

echivalează cu infracțiunea de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. (1), (2)

C. pen. și se substituie cu pedeapsa închisorii de 1 an și 6 luni închisoare și

a cărei executare este

suspendată sub

supraveghere, conform art. 86

1

C. pen., la care se adaugă și

dispozițiile, art. 86

3

C. pen., cu privire la măsurile de

supraveghere și

obligațiile condamnatului pe perioada de 1 an și 6 luni.

S-a mai constatat că măsura dreptului

de a conduce autovehicule, pe o perioadă de 2 ani, aplicată aceluiași

condamnat, drept pedeapsă complementară, are corespondență în legislația

română, respectiv echivalează cu pedeapsa accesorie prev. de art. 64 alin. (2)

C. pen. român, combinat cu art. 114 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002

republicată, și din care se scade perioada de la 10 iulie - 26 octombrie 2009,

în care a avut loc suspendarea administrativă a permisului de conducere.

Ca atare, în conformitate cu disp. art.

196 C. proc. pen., Curtea a admis

cererea

formulată din oficiu și a înlăturat omisiunea din cuprinsul sentinței

penale

nr. 11 din 20 ianuarie 2012 a Curții de Apel Ploiești.

Împotriva încheierii din 13 februarie

2012

pronunțată în

dosarul

981/42/2011, de Curtea de Apel

Ploiești - Secția Penală și pentru Cauze cu

Minori și de Familie, a

formulat recurs condamnatul B.M.A.

,

susținând că încheierea este contrară

dispozițiilor art. 195,196 C. proc. pen., care sunt aplicabile pentru unele

aspecte limitativ

prevăzute de lege, iar în cauză, instanța a modificat

chiar dispozitivul sentinței penale, agravând situația sa.

A solicitat

casarea încheierii atacate și respingerea cererii de înlăturare a

omisiunii vădite.

Examinând

hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, înalta

Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi

expuse în continuare.

Potrivit art. 196 C. proc. pen.,

dispozițiile art. 195 privind îndreptarea erorilor materiale, se aplică și în

cazul când instanța, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunțat asupra

sumelor pretinse de martori, experți, interpreți, apărători, potrivit art. 189

sau 190, precum și cu privire la

restituirea

lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii.

Prin urmare, legiuitorul a prevăzut

expres și limitativ situațiile în care prin încheiere, instanța de judecată are

posibilitatea legală de a înlătura anumite omisiuni vădite.

Se constată

că, prin încheierea din 13 februarie 2012, instanța a substituit

pedeapsa de punere în libertate sub supraveghere

pentru un an și șase luni,

aplicată prin sentința penală nr. 26 din 22

februarie 2010 pronunțată de Tribunalul

Varna

cu pedeapsa închisorii de 1 an și 6 luni închisoare a cărei executare a

suspendat-o

sub supraveghere, conform art. 86

1

C. pen., la care a

adăugat dispozițiile art. 86

3

C. pen.,

cu privire la măsurile de

supraveghere și obligațiile condamnatului pe

perioada un an și șase luni.

Totodată, a echivalat măsura

suspendării dreptului de a conduce pe o durată de 2 ani (dispusă prin

sentință), cu pedeapsa accesorie prev. de art. 64 alin. (2) C. pen. român,

combinat cu art. 114 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.

Astfel, se constată că, prin

încheierea pronunțată, în temeiul art. 196 C. proc. pen., instanța a completat

sentința penală cu dispoziții referitoare la pedeapsa principală și a adăugat o

pedeapsă accesorie, aducând modificări

nepermise

de lege, soluției dispuse prin sentință, pe fondul cauzei, pe calea

unei

încheieri de înlăturarea a unor omisiuni vădite.

Cum aceste modificări nu se

circumscriu cazurilor în care instanța poate, în temeiul art. 196 C. proc. pen.,

să înlăture omisiuni vădite, înalta Curte constată că, recursul formulat de

condamnatul B.M.A., este întemeiat.

Pe cale de consecință,

în temeiul art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen., înalta

Curte va

admite recursul, va admite recursul declarat de recurentul inculpat

B.M.A.

împotriva încheierii din 13 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, Secția

Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, dispusă în dosar nr. 981/42/2011.

Va casa încheierea atacată și va

menține dispozițiile sentinței penale nr. 11 din 20 ianuarie 2012 a Curții de

Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul

inculpat B.M.A. împotriva încheierii din 13 februarie 2012 a Curții de Apel

Ploiești, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, dispusă în

dosar nr. 981/42/2011.

Casează încheierea atacată și menține

dispozițiile sentinței penale nr. 11 din 20 ianuarie 2012 a Curții de Apel

Ploiești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 7

iunie 2012.