ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1817/2012

Deliberând asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 305/2011 a Curții de Apel București, secția I penală, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 305 din 21 septembrie 2011, Tribunalul Ialomița, secția penală, a dispus condamnarea inculpatului V.S. la pedeapsa de 7 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 7 luni. A făcut în cauză aplicarea art. 83 C. pen. și art. 359 C. proc. pen. și a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării pedepsei.

A respins ca neîntemeiată cererea formulată de procuror pentru extinderea procesului penal pentru o altă faptă. În baza art. 118 lit. e) raportat la art. 254 alin. (3) C. pen., a dispus confiscarea sumei de 100 RON și l-a obligat pe inculpat la restituirea către stat a acestei sumei. A stabilit onorariu definitiv pentru expertiză suma de 1.200 RON din suma de 2.200 RON solicitată de expert din care s-a plătit suma de 800 RON. A obligat pe inculpat către expertul P.A. la plata sumei de 400 RON diferență onorariu expertiză. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița din 12 august 2010, a fost trimis în judecată în stare de libertate inculpatul V.S.

pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 reținându-se că la data de 25 ianuarie 2010 în calitatea sa de agent de poliție rutieră a primit suma de 100 RON pentru a nu-l sancționa pe martorul B.L. pentru toate contravențiile comise. Din probele dosarului instanța a reținut în fapt următoarele: Inculpatul V.S., în calitate de agent șef de poliție din cadrul Poliției Municipiului Slobozia - Biroul Poliției Rutiere avea ca atribuții principale de serviciu supravegherea și controlul traficului rutier pe raza de activitate a Poliției Municipiului Slobozia. Activitatea se desfășura în ture de 8 ore, serviciul efectuându-se de o echipă compusă din doi polițiști având în dotare un autoturism inscripționat "Poliție". La data de 25 ianuarie 2010, inculpatul a intrat de serviciu în echipă cu agentul de poliție martorul R.C.

începând cu orele 1400. În jurul orelor 19:00, autoturismul poliției se afla oprit în intersecția b-dul M. cu șoseaua care merge către Călărași, autovehiculul fiind orientat cu fața spre Călărași. La acea oră, inculpatul a oprit pentru control un autoturism D., condus de martorul B.L., în autoturism aflându-se și soția acestuia B.M.G. Cu ocazia controlului, inculpatul a constatat că B.L. avea polița de asigurare RCA expirată la 11 ianuarie 2010 și, în același timp, că nu a plătit taxa de drum. În această situație, inculpatul i-a comunicat lui B.L. că îi va aplica o amendă de 2000 RON și îi va lua plăcuțele de înmatriculare. Auzind acest lucru, B.L. a stăruit la inculpat să îl ierte întrucât nu are posibilitatea să plătească o amendă așa mare, moment în care inculpatul i-ar fi spus "Păi și?", fapt ce l-a făcut pe martor să înțeleagă că trebuie să-i dea ceva.

Întrucât B.L. nu avea bani asupra sa, i-a comunicat inculpatului că merge în oraș la bancomat ca să scoată bani, actele rămânând la inculpat. De la bancomatul situat în zona I., soția martorului a scos suma de 60 RON și cum nu ajungeau banii pe care martorul B.L. dorea să îi dea inculpatului, a apelat la martorul B.M., un coleg de serviciu al lui și i-a cerut împrumut suma de 50 RON. Cei doi soți s-au deplasat în zona MB-uri și când au ajuns la blocul în care locuiește B.M. martora B.M.G. a urcat scara întâlnindu-l pe B.M. care i-a predat suma de 50 RON. Martorul B.L. și soția lui s-au întors la locul unde i-a oprit inculpatul, martorul B.L. dându-i inculpatului două bancnote a câte 50 RON fiecare.

Inculpatul a întocmit și i-a înmânat martorului un proces-verbal de contravenție pentru lipsa centurii de siguranță și lipsa R.C.A., contravenții pentru care i-a aplicat 180 RON amendă și avertisment, reținându-i certificatul de înmatriculare ce urma să fie restituit după achitarea asigurării. B.L. a achitat a doua zi amenda aplicată, iar la 27 ianuarie 2010 a încheiat o asigurare obligatorie, în următoarea zi achitând și taxa de drum. Faptele astfel reținute au rezultat din procesul-verbal de contravenție, relațiile de la societățile de telefonie mobilă, denunțul lui B.L., declarațiile martorilor B.L., B.M.G., B.M. și R.C. precum și expertiza tehnică efectuată în cauză. De subliniat că dialogul dintre inculpat și martorul B.L.

în care inculpatul sugerează ca acesta să-i dea o sumă de bani este redată după relatarea exclusivă a martorului, nefiind o altă persoană de față, soția martorului aflându-se în mașină. Ipoteza acestei discuții intervenite între inculpat și martor este confirmată de acțiunile ulterioare ale martorului care scoate bani din bancomat și apelează la împrumutul sumei de 50 RON de la un coleg de serviciu, B.M. Martorul B.L. a declarat că în momentul în care i-a solicitat cu împrumut suma de 50 RON lui B.M. i-a spus pentru ce îi trebuie: "menționez că i-am spus lui B.M. de ce am nevoie de bani de la el", (declarația olografă din 16 martie 2010), sau "i-am spus ce am pățit și l-am rugat să mă împrumute cu suma de 50 RON pentru a-i da polițistului". Martorul B.M.

nu confirmă conținutul discuției prezentate de B.L. arătând că "am fost sunat seara de B.L. și mi-a spus că are nevoie de 40 - 50 RON împrumut fără a-mi preciza motivul" . Un alibi al inculpatului l-a constituit faptul că ar fi lucrat în data de 26 ianuarie 2010 tot timpul împreună cu martorul R.C., care făcea parte din echipaj, susținere ce este infirmată de probele dosarului. Martorul R.C., în cele trei declarații date în dosar a susținut atât versiunea prezenței sale continue în preajma inculpatului în timpul serviciului cât și aceea a lipsei sale în unele momente de lângă inculpat. Astfel în declarația dată în fața instanței la data de 26 ianuarie 2011 martorul R.C. a declarat că își "retrage" declarația din 25 iunie 2010 dată la procuror arătând că nu a corespuns adevărului.

Martorul a afirmat că "am fost de serviciu cu inculpatul, însă consider că nu eram lângă inculpat în momentul în care a fost oprit B.L. pentru că nu am cunoștință de această cauză". În aceeași declarație din 26 ianuarie 2011 martorul a mai arătat: "Eu așa îmi explic că au fost perioade în care nu am fost împreună, întrucât aveam convorbiri telefonice efectuate". Mai este de subliniat, potrivit relațiilor de la societatea de telefonie mobilă, că ultimele apeluri între inculpat și R.C. sunt înregistrate la orele 19:22:08 și 19:38:24, perioadă de timp ce se suprapune cu momentul opririi de către inculpat a autoturismului martorului B.L. Martora B.M.G.

a confirmat susținerile soțului său în legătură cu desfășurarea cronologică a momentelor privind discuția între acesta și inculpat, deplasarea în oraș pentru obținerea banilor de la bancomat și de la martorul B.M., conținutul discuției între soțul ei și martor, revenirea la locul unde se afla polițistul, deplasarea cu suma de bani a soțului ei la polițist. În raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză se concluzionează că "prin coroborarea datelor obținute se poate afirma că cei doi polițiști de circulație se aflau și acționau în ziua de 25 ianuarie 2011 schimbul II, cel mai probabil în zona de suprapunere a celor două celule GSM adică în localitatea Slobozia și Cartierul Bora din Slobozia". Cert este că, așa cum au arătat martorul R.C., precum și numitul G.D.I.

în acea dată au fost și intervale de timp când cei doi polițiști au acționat și separat dar și împreună. Numitul G.D.I. a relatat că el a fost urmărit de cei doi polițiști cu autoturismul poliției, iar cel mai înalt (R.C.) era la volan. Martorul B.L. a arătat că inculpatul era singur când a fost oprit. Este de observat din logica lucrurilor că în acea seară în care martorii B.L. și soția lui au venit în Slobozia pentru cumpărături, nu era iminentă cumpărarea unor alimente precum zahăr, ulei, orez în acea seară ca să impună solicitarea unui împrumut în jurul orelor 19:30. De altfel, martorul B.L. a declarat că i-a spus martorului B.M. că are nevoie de bani întrucât a fost oprit de poliție, aspect asupra căruia în declarația la urmărirea penală acesta a spus că nu își mai amintește dacă i-a zis sau nu despre acest fapt.

Ar mai fi de subliniat aspectul relevat de martorul B.L., care nu a avut inițiativa denunțului, potrivit declarației sale din 26 ianuarie 2011 dată în fața instanței când a relevat că singurul căruia i-a vorbit de cele întâmplate în 25 ianuarie 2010 a fost șeful de post din comuna Ciulnița, care însă nu i-a dat nici o sugestie. În acest fel probele administrate formează convingerea săvârșirii faptei de către inculpat. În drept, tribunalul a reținut că activitatea infracțională a inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, text de lege enunțat în ședință publică în baza căruia inculpatul urmează a fi condamnat.

Cu privire la cererea de extindere a procesului pentru alte fapte formulată de procuror în sensul art. 336 C. proc. pen. pentru infracțiunea de instigare la mărturie mincinoasă, aceasta neîntemeiată a fost respinsă ca neîntemeiată. Atât probele din dosar, cât și elemente ale laturii obiective ale infracțiunii prevăzută de art. 260 alin. (2) C. pen. care, între altele, prevăd nepedepsirea în cazul retragerii declarației mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre, au format convingerea tribunalului că în cauză nu se impune extinderea procesului penal. Pe baza actelor din dosar instanța a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins și fără privarea de libertate a inculpatului reținând că acesta nu are antecedente penale, a fost apreciat la locul de muncă aspecte în raport de care a aplicat art. 81 C. pen.

și a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, a făcut aplicarea art. 83 C. pen. și art. 359 C. proc. pen. și a atras atenția inculpatului asupra cauzelor care conduc la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei. Conform art. 118 lit. e) raportat la art. 254 alin. (3) C. pen., a dispus confiscarea sumei de 100 RON și a obligat pe inculpat la restituirea către stat a acestei sumei. Cu privire la cuantumul onorariului pentru expertiza tehnică acesta a fost apreciat în limita valorificării sale ca probă științifică în dosar, reținând instanța că expertul a relatat ample aspecte ce nu interesau în cauză și față de cheltuielile stricte cu efectuarea lucrării și partea de valorificare a redus cuantumul acestora la suma de 1200 RON și având în vedere că din această sumă inculpatul a plătit 800 RON, a obligat pe inculpat către expert la plata diferenței de 400 RON.

Conform art. 191 C. proc. pen. a obligat pe inculpat la 1.400 RON cheltuieli judiciare către stat. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul, criticând hotărârea sub aspectul legalității și temeiniciei, acesta solicitând achitarea pentru că fapta de care este acuzat nu există; făcând referire la probele administrate, a arătat că acestea nu fac în nici un mod dovada că inculpatul a acționat așa cum s-a reținut în actul de sesizare și cum a reținut instanța de fond, motivele pe larg ale apelului regăsindu-se în susținerile orale ale apărătorului. Prin Decizia penală nr. 305 din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul V.S.

împotriva Sentinței penale nr. 305 din 21 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Ialomița în Dosarul nr. 3985/98/2010. A desființat, în parte, sentința penală apelată și în fond rejudecând: În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul V.S. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. A menținut din sentință doar dispozițiile privind onorariul expertului. În baza art. 192 alin. (3) cheltuielile judiciare din apel au rămas în sarcina statului. Analizând actele dosarului și sentința penală apelată prin prisma motivelor invocate și din oficiu sub toate aspectele de drept și de fapt, în conformitate cu dispozițiile art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., Curtea a reținut următoarele: Curtea a reținut că la data de 25 ianuarie 2010, în jurul orelor 19:15 - 19:20, denunțătorul B.L., care conducea autoturismul D. a fost oprit de inculpatul V.S., agent de poliție rutieră, pe Bd. M. din Slobozia, fiind sancționat de acesta cu amendă în cuantum de 180 de RON și avertisment pentru săvârșirea a două contravenții, respectiv pentru conducerea autoturismului fără a purta centura de siguranță și lipsa asigurării obligatorii de răspundere civilă, fiind întocmit și procesul-verbal de contravenție din aceeași dată. Curtea a mai reținut că la acel moment inculpatul se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, avea la dispoziție un autoturism de poliție pe care îl folosea, în tură cu acesta exercitându-și atribuțiile de serviciu și martorul R.C., care însă la momentul sancționării denunțătorului B.L.

nu se afla împreună cu inculpatul, în exercitarea atribuțiilor de serviciu existând momente în care cei doi parteneri de tură pot fi în locuri diferite funcție de ceea ce se petrece în trafic. Curtea a mai reținut de asemenea că în aceeași seară, la ora 19:38 soția denunțătorului, martora B.M.G., a scos de la un bancomat B. suma de 60 de RON, și tot în aceeași seară, în jurul orelor 19:30, martora B.M.G. a mers la domiciliul martorului B.M. și a luat de la acesta suma de 50 de RON cu titlu de împrumut.

Referitor la conjunctura în care inculpatul a aplicat sancțiunile contravenționale lui B.L., acesta a formulat după aproape două luni, respectiv la data de 16 martie 2010, un denunț împotriva inculpatului, arătând că inculpatul i-a menționat că valoarea amenzii de care este pasibil pentru contravențiile săvârșite este de 2000 de RON, moment în care martorul l-a rugat pe polițist să îl ierte că va fi atent, i-a cerut voie să părăsească zona pentru a merge să facă rost de bani, a plecat cu autoturismul, lăsând actele la inculpat; soția sa, împreună cu care era, a scos de la bancomat suma de 60 de RON, și deoarece martorul a apreciat că o sumă de 100 de RON ar fi suficientă pentru a fi iertat, a mers și la martorul B.M.

cerând un împrumut de 50 de RON; denunțătorul a mai arătat că după ce a reușit să adune suma de 100 de RON, s-a întors la inculpat, i-a dat acestuia suma de bani și a fost sancționat cu amendă de 180 de RON, putând să achite în 48 de ore doar 60 de RON. Curtea a reținut că și declarațiile ulterioare ale martorului denunțător B.L.

sunt în același sens, cu mici completări, acesta menționând ulterior că polițistul i-a cerut și rovigneta, pe care nu o avea, și că la rugămintea sa de a fi iertat, inculpatul l-a întrebat "păi și (…)?", sugerându-i așadar că este dispus la o înțelegere, iar în declarația dată în fața instanței acesta a arătat că nu a formulat denunț imediat, ci doar la data de 16 martie 2010, după aproape două luni de la data sancționării, deoarece a fost sunat de o persoană care s-a recomandat a fi D. de DNA, care i-a cerut să se întâlnească, l-a întrebat despre amendă și a dat declarația inițială, fără a i se spune că i se va întocmi dosar pentru dare de mită, acesta reiterând că se afla în mașină cu soția B.M.G., care nu a fost de față la nici un moment al discuțiilor pe care le-a purtat cu inculpatul, dar a fost informată de martor, soția fiind și cea care a scos banii de la bancomat și care a luat banii de la martorul B.M.

Curtea a reținut așadar că ceea ce rezultă în mod cert din actele dosarului și probele administrate este că martorul denunțător a fost sancționat contravențional de inculpat la data de 25 ianuarie 2010, pentru săvârșirea celor 2 contravenții, cu suma de 180 de RON, fiind întocmit procesul-verbal la ora 19:20, că în jurul orei 19:30 acesta a fost cu soția sa la B.M. de la care a împrumutat suma de 50 de RON și că la ora 19:38 a scos de la un bancomat B. suma de 60 de RON. Curtea a constatat că aceste fapte sunt singurele care sunt dovedite în această cauză iar acestea sunt de fapt evenimente de viață, nu au nici o conotație penală, infracțiunea de luare de mită pentru care a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond inculpatul neexistând în materialitatea sa.

Conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului, art. 66 arătând că învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să-și probeze nevinovăția.

Probele pe care se bazează în prezenta cauză, atât actul de acuzare cât și sentința de condamnare, sunt declarațiile martorului denunțător, prin care acesta arată că i-a dat inculpatului suma de 100 de RON inculpatului pentru a fi iertat de o amendă într-un cuantum mai mare, declarații care sunt date însă la un interval de timp de două luni de la data la care martorul a fost sancționat, Curtea neputând ignora împrejurarea în care acest martor a arătat că a depus denunțul, în contextul în care nu a intenționat să formuleze un asemenea denunț, dar după ce a fost căutat de o anumită persoană de la DNA care l-a chestionat asupra amenzii pe care a plătit-o cu câtva timp în urmă, a dat declarațiile în sensul arătat.

Sigur că această împrejurare ar fi rămas fără relevanță în măsura în care fapta de care inculpatul este acuzat ar fi fost dovedită ca fiind săvârșită, contextul în care organele judiciare află despre săvârșirea de infracțiuni fiind nerelevant de obicei, dar în cauza de față, reținând lipsa de probe care să confirme acuzația, nu poate fi privită decât prin raportare la toate probele administrate, la întreg contextul care a generat declanșarea procedurii împotriva inculpatului.

Dincolo de declarațiile acestuia, Curtea a mai reținut că parchetul și instanța de fond și-au mai întemeiat acuzațiile și condamnarea pe declarațiile martorului R.C., coleg al inculpatului, împreună cu care acesta se afla în tură la data respectivă, declarații pe alocuri contradictorii ale acestuia, dar care contradicții se referă doar la împrejurarea aflării celor doi împreună la momentul surprinderii și sancționării denunțătorului de către inculpat, pe declarațiile soției martorului denunțător, care s-a aflat cu acesta în mașină, pe declarațiile martorului B.M. care a împrumutat cu 50 de RON pe martorul denunțător, pe extrasele de cont care atestă scoaterea de la bancomat a sumei de 60 de RON la aceeași dată, pe expertiza tehnică și înscrisurile depuse de la serviciile de telefonie mobilă care atestă locurile în care s-ar fi putut afla la orele convorbirilor inculpatul și colegul său, R.C.

Curtea a reținut însă că, în pofida acestor mijloace de probă administrate nu a fost dovedită, dincolo de orice putință de tăgadă, vinovăția inculpatului cu privire la acuzațiile care i se aduc, toate acestea constituind doar indicii care nu se coroborează cu nici o probă indirectă sau directă care să facă dovada vinovăției inculpatului. Astfel, martorul R.C. a arătat într-o primă declarație că nu își amintește de contravenția aplicată de inculpat denunțătorului, numele acestuia fiindu-i necunoscut, martorul precizând că există momente în care pot fi separați cei 2 lucrători în echipă datorită evenimentelor din traseu, aceleași fiind declarațiile acestuia și din fața instanței, martorul completând nu era împreună cu inculpatul la momentul sancționării denunțătorului, anterior orei 20:00, și că apelurile telefonice pe care le-a avut cu inculpatul confirmă lipsa sa efectivă de la locul în care se afla inculpatul.

În declarația dată la data de 25 iunie 2010, la procuror, acest martor a arătat că se afla împreună cu inculpatul inclusiv la momentul sancționării denunțătorului, dar în afara acestei împrejurări nici în această declarație martorul nu arată nimic referitor la sancționarea denunțătorului, arătând că nu a constatat existența unor discuții contradictorii, a arătat că nu a fost efectiv de față la nici un fel de dialog între cei doi, ci doar a confirmat prezența sa în același loc cu inculpatul, dar nu și la mașina denunțătorului unde au avut loc discuțiile, martorul confirmând însă că denunțătorul nu a plecat de la acel loc și a revenit, procesul-verbal fiind întocmit în același moment al surprinderii, denunțătorul nemairevenind.

Curtea a reținut că această depoziție a fost ulterior retrasă de martorul R.C., care a revenit așadar la prima declarație, confirmând că nu era deloc de față, nici în același loc cu inculpatul la momentul sancțiunii aplicate denunțătorului, Curtea apreciind că această declarație corespunde adevărului față de concordanța cu prima declarație dată într-un moment mai apropiat în timp față de cea dată în fața procurorului și față de coroborarea acesteia și cu listing-ul apelurilor telefonice date între inculpat și acest martor, care confirmă convorbiri telefonice între cei doi la orele 19:22 și 19:38, adică exact în perioada imediat următoare în care denunțătorul a fost sancționat, procesul-verbal fiind încheiat la ora 19:20 de către inculpat, înscrisurile depuse de operatorii de telefonie mobilă atestând și locațiile unde se aflau cei doi, aspect care dovedește că martorul nu se afla împreună cu inculpatul la momentul sancționării denunțătorului, toate aceste împrejurări făcând neconcludentă orice declarație a acestui martor sub aspectul săvârșirii faptei de către inculpat de vreme ce acesta nu se afla împreună cu inculpatul, ci într-un alt loc, revenirea sa la locul în care se găsea inculpatul fiind ulterioară momentelor relevante.

Curtea a arătat totuși că și dacă ar fi fost reținută declarația acestui martor dată în fața procurorului, aceasta nu reprezenta nici un fel de probă cu privire la fapta reținută, nici în cuprinsul acelei declarații martorul nefăcând vreo mențiune referitoare la observarea predării vreunei sume de bani sau a pretinderii de către inculpat a unei sume sau a revenirii denunțătorului la locul faptei pentru a relua discuțiile cu inculpatul. Martora B.M.G. a arătat că nu a fost de față la discuțiile dintre inculpat și soțul său, știe de la acesta că urma să fie sancționat după ce a fost oprit de poliție, martorul spunându-i că trebuie să meargă să facă rost de bani, susținerile referitoare la extragerea de la bancomat a sumei de 60 de RON și preluarea sumei de 50 de RON de la B.M.

fiind concordante cu ale denunțătorului, or, aceste declarații, nu fac nici o dovadă că inculpatul a pretins vreo sumă de bani sau că a acceptat vreo sumă de bani, martora neputând declara dacă inculpatul era singur sau împreună cu alte persoane la revenirea lor la mașina poliției, neputând da nici un detaliu semnificativ sau mai puțin semnificativ care să ateste cel puțin că au revenit la locul incidentului, din declarația martorei nerezultând nici măcar faptul că soțul său i-a spus că a dat vreo sumă de bani polițistului. Or, depoziția acestei nu reușește, în opinia Curții, să confirme nici măcar toate susținerile soțului său, și cu atât mai puțin poate să dovedească fapta de care inculpatul este acuzat.

Curtea a arătat, pe de altă parte, că declarația acesteia nici nu ar fi putut fi în alt sens decât concordant cu a martorului denunțător dată fiind calitatea acestora de soți și trebuie privită așadar în consecință. Față de cele anterior arătate, Curtea a arătat că declarația martorului B.M.

care arată că într-adevăr a predat suma de 50 de RON soției denunțătorului la data de 25 ianuarie 2010, la ora 19:30, dar că nu cunoaște motivul pentru care denunțătorul i-a cerut suma, neinteresându-l, împrumutul fiind acordat în virtutea relației de prietenie pe care o aveau, martorul arătând că nu a cunoscut faptul că denunțătorul a fost oprit de poliție la acea dată sau altă dată, la fel ca și extrasele de cont care atestă extragerea de la bancomat a sumei de 60 de RON la ora 19:38 nu dovedesc decât împrejurările menționate, adică faptul că soția denunțătorului avea la data de 25 ianuarie 2010, la orele 19:38 asupra sa suma de 110 RON sumă obținută în modurile arătate, însă aceasta nu poate fi în nici un caz o dovadă că această sumă a fost predată inculpatului în acea seară.

Curtea a arătat totodată că, deși denunțătorul a arătat că a fost oprit, a discutat cu inculpatul, a decis să meargă să strângă bani anterior încheierii procesului-verbal de contravenție, acesta fiind încheiat după ce s-a întors și a predat suma de bani polițistului, procesul-verbal a fost încheiat la ora 19:20, așadar anterior momentelor în care a fost extrasă suma de la bancomat și preluată suma de la B.M., astfel încât acea sumă a fost utilizată probabil în alte scopuri de către denunțător, fiind de altfel puțin probabil ca inculpatul, în intenția sa de a primi bani pentru a aplica o amendă într-un cuantum redus, să fi încheiat întâi procesul-verbal de contravenție în care se menționează suma de plată a amenzii și ulterior, după semnarea acestuia de către contravenient, să îi ceară acestuia o sumă de bani față de favoarea pe care i-a făcut-o astfel, procesul-verbal fiind încheiat desigur anterior plecării denunțătorului.

Pe de altă parte, chiar dacă procesul-verbal ar fi fost încheiat la o oră mai înaintată decât cea menționată în cuprinsul său, denunțătorul l-a semnat fără nici o obiecție, or, semnându-l în aceste condiții, este evident că a asumat tot cuprinsul său, inclusiv ora la care a fost încheiat, acest proces-verbal făcând dovada conținutului său până la proba contrară, probă care nu a fost făcută. Așa cum Curtea a arătat anterior, cu referire la declarația martorului R.C., colegul inculpatului, a arătat că și înscrisurile operatorilor de telefonie mobilă și expertiza tehnică efectuată în cauză, care a dovedit că inculpatul și R.C. se aflau în zone diferite la ora sancționării denunțătorului sunt fără relevanță, acestea din urmă fiind probe administrate fără a fi concludente și pertinente, aspectele pe care acestea le dovedesc neavând nici o relevanță sub aspectul dovedirii faptei de către inculpat.

Reținând aceste aspecte, Curtea s-a limitat la a arăta că declarațiile inculpatului au fost constante în sensul negării săvârșirii faptei și vor fi reținute doar sub aceste aspecte, Curtea făcând aplicarea dispozițiilor art. 69 C. proc. pen. în ceea ce privește valoarea probantă a declarațiilor inculpatului în procesul penal, declarații referitoare la oprirea în trafic și sancționarea denunțătorului, care sunt concordante cu probele administrate. Susținerile inculpatului în sensul că era prezent la acel moment și martorul R.C.

au fost înlăturate de Curte față de probele administrate care dovedesc că cei doi nu se aflau împreună la momentul sancționării denunțătorului, Curtea apreciind că insistența inculpatului de a-l plasa pe colegul său împreună cu el este determinată de încercarea de a-și construi un alibi, inculpatul aflându-se în aceiași eroare referitor la importanța prezenței sau nu a acestui martor la momentul sancționării denunțătorului, ca și procurorul, în fața căruia martorul a înțeles să dea declarația într-o altă formă, fiecare dintre aceștia apreciind că poate dovedi altceva prin prezența acestui martor la locul săvârșirii pretinsei fapte.

Această susținere a inculpatului nu a fost apreciată de Curte ca fiind o dovadă a lipsei de consecvență sau de sinceritate a inculpatului, poziția acestuia nefiind una care să impună declararea adevărului, însă în contextul în care inculpatul a fost acuzat de infracțiunea de luare de mită, a încercat, răsturnând cumva sarcina probei, să dovedească nevinovăția sa prin invocarea acestei împrejurări, deși acuzația nu a produs proba vinovăției sale, dincolo de orice îndoială. Curtea nu a reținut astfel această susținere pentru că nu se coroborează cu nici o altă probă, probele dovedind dimpotrivă, contrariul, dar nici nu poate aplica vreo sancțiune inculpatului pentru că a înțeles să invoce această probă în apărarea sa.

Curtea a constatat așadar că singurele elemente dovedite cu certitudine sunt prezența inculpatului la data de 25 ianuarie 2010, pe Bd. M. din Slobozia, unde își desfășura activitatea de agent de poliție rutieră, oprirea de către acesta a autoturismului D. condus de martorul denunțător B.L., sancționarea contravențională a acestuia de către inculpat pentru săvârșirea celor două contravenții, cu suma de 180 de RON, fiind întocmit procesul-verbal la ora 19:20, extragerea sumei de 60 de RON la ora 19:38 de la un bancomat B. și predarea sumei de 50 de RON de către B.M.

soției denunțătorului în jurul orei 19:30 însă aceste împrejurări, chiar coroborate cu denunțul martorului, depus după aproape două luni, într-un context rămas încă neelucidat, și declarația soției acestuia nu pot fi considerate probe care să dovedească dincolo de orice dubiu vinovăția inculpatului cu privire la infracțiunea de luare de mită pentru care acesta a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond.

Nici o probă nu dovedește că inculpatul a pretins sau primit vreo sumă de bani sau alte foloase, sau că a acceptat promisiunea unor sume de bani sau nu a respins-o în scopul de a sancționa pe martorul denunțător cu o amendă într-un cuantum redus, nu s-a realizat flagrant la acel moment, nu s-a efectuat nici un act de cercetare față de inculpat într-o perioadă de două luni de la acea dată, pretinsă a săvârșirii infracțiunii, martorul sancționat nu a depus denunț împotriva inculpatului nici la acea dată și dacă nu ar fi fost abordat în sensul depunerii unui astfel de denunț cel mai probabil că nici nu ar fi depus denunțul nici la data de 16 martie 2010, denunțătorul a fost sancționat de către inculpat pentru cele două contravenții săvârșite, sancțiunile aplicate fiind legale.

Or, o soluție de condamnare a unei persoane se bazează pe probe directe sau indirecte, chiar indicii care însă, coroborate între se pot converti într-o probă cu caracter de certitudine cu privire la vinovăția inculpatului, probe în sensul dovedirii faptei de luare de mită de către inculpat neexistând însă în prezentul dosar, împrejurare față de care Curtea a apreciat că nu se poate dispune decât o soluție de achitare întemeiată pe dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., reținând că fapta de luare de mită nu există în materialitatea sa, astfel încât în baza art. 379 pct. 2 lit. a), a admis apelul inculpatului, a desființat în parte sentința penală apelată și în fond rejudecând l-a achitat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, menținând din sentință dispozițiile referitoare la onorariul expertului, proba fiind administrată la solicitarea inculpatului, cheltuielile judiciare din apel rămânând în sarcina statului, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. Împotriva Deciziei penale nr. 305 din 17 noiembrie 2011 a declarat recurs Ministerul Public. În motivele de recurs au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 punctele 18 și 17 2 C. proc. pen. În acest sens a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul greșitei achitări a inculpatului V.S., pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., combinat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și omisiunea instanței de apel de a se pronunța cu privire la cheltuielile judiciare stabilite de către instanța de fond.

Analizând hotărârea recurată, instanța va respinge calea de atac formulată ca nefondată pentru următoarele considerente: În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. criticile formulate de Ministerul Public sunt nefondate, instanța de apel nu a comis o gravă eroare de fapt. Ministerul Public invocă eroarea de fapt în ceea ce privește greșita achitate a inculpatului V.S. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. Instanța de recurs găsește critica nefondată. Prin eroare de fapt se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în ideea că la dosar există o anumită probă când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, ar demonstra existența unei împrejurări, când, în realitate, din aceste mijloace de probă rezultă contrariul.

O eroare gravă de fapt trebuie să decurgă din probele administrate care se află la dosar și faptele reținute de instanța de fond, și nu dintr-o omisiune în administrarea unei probe concludente și utile (caz de casare care se examinează în cadrul art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen.) sau din interpretarea unor probe. Instanța de recurs apreciază că nu există o stabilire greșită a situației de fapt, nu au fost ignorate probe și nici nu s-a acordat încredere excesivă unor probe. Instanța de apel, a cărei hotărâre este criticată în motivele de recurs, a analizat infracțiunea pentru care este acuzat inculpatul V.S. conform rechizitoriului, dar și apărarea inculpatului referitoare la inexistența infracțiunii.

De altfel, din modul de formulare a criticilor din recursul Ministerului Public, rezultă că s-a invocat netemeinicia motivării instanței de judecată și nu existența unei erori grave de fapt. Pentru existența infracțiunii de corupție este necesar ca primirea sumei de bani, de 100 de RON, să fi existat și să fi fost legată de îndeplinirea unui act de serviciu. În acord cu instanța de apel, Înalta Curte apreciază că acuzațiile formulate nu sunt susținute de probe. Banii scoși din bancomat de către martorul denunțător B.L., precum și suma predată de martorul B.M. soției denunțătorului sunt evenimente ce au survenit astfel cum indică instanța de apel, după întocmirea procesului-verbal de contravenție.

Denunțătorul a fost sancționat contravențional de către inculpat anterior obținerii sumelor despre care se afirmă că i-ar fi fost date inculpatului. În acord cu instanța de apel, instanța de recurs apreciază că nu se poate proba, dincolo de orice dubiu, că banii scoși de la bancomat și împrumutați au fost dați inculpatului. Dubiul care determină achitarea decurge din ora de încheiere a procesului-verbal de contravenție anterioară orei de scoatere a banilor din bancomat. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., instanța de recurs constată că Ministerul Public a criticat decizia sub aspectul omisiunii menționării persoanei care suportă cheltuielile judiciare avansate de stat.

Critica formulată de Ministerul Public este nefondată, având în vedere că într-o asemenea situație cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, astfel că nu se impune casarea deciziei recurate nici sub acest aspect. Apreciind recursul ca nefondat va face aplicarea art. 192 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 305 din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală. Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat V.S. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 29 mai 2012. Procesat de GGC - NN