ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1812/2013

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 514 din 12 decembrie

2012 a Curții de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea

formulată împotriva rezoluției din data de 29 octombrie 2012 a Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel București din Dosarul nr. 2221/P/2011 și a rezoluției

din data de 29 noiembrie 2012 a procurorului general adjunct al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel București din Dosarul nr. 3801/II/2/2012, formulată de

petiționara - persoană vătămată Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

În temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată petiționara - persoană vătămată la

plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, la data de 14 noiembrie 2012, pe rolul

acesteia a fost înregistrată plângerea formulată de petiționara - persoană

vătămată Comisia de Supraveghere a Asigurărilor împotriva rezoluției din data

de 29 octombrie 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din

Dosarul nr. 2221/P/2011 și a rezoluției din data de 29 noiembrie 2012 a

procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București din Dosarul nr. 3801/II/2/2012.

În motivarea

plângerii, s-a arătat că, prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a

Acționarilor nr. 7 din 14 iulie 2009 s-a hotărât dizolvarea voluntară, urmată

de lichidare a S.C. „Delta Asigurări" S.A., cu desemnarea, în calitate de

lichidator, a Cabinetului Individual de insolvență S.C.D., care nu a respectat

dispozițiile art. 21 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 32/2000,

privind obligația de constituire și de menținere de rezerve tehnice, inclusiv

rezerva de daune, creată și actualizată lunar, în baza estimărilor pentru

avizările de daune primite de asigurător. Astfel, s-a arătat că rezerva de

daune avizate era în cuantum de 55.659 RON la data de 30 iunie 2010, în sumă de

33.659 RON la data de 30 septembrie 2010, în sumă de 180.160 RON la data de 31

decembrie 2009, însă făptuitorul, prin Decizia nr. 6 din 8 decembrie 2010, a

repartizat suma de 11.000.000 RON către acționarii societății comerciale, deși

trebuia plătită suma de 180.160 RON în contul creanțelor de asigurări, iar prin

Decizia nr.8 din 8 martie 2010, a repartizat către acționarii societății

comerciale suma de 7.000.000 RON, cu toate că trebuiau plătite, în contul

creanțelor de asigurări, suma de 55.659 la data de 30 iunie 2010, precum și

suma de 33.659 RON la data de 30 septembrie 2010, ori, potrivit art. 256 alin.

(1) din Legea nr. 31/1990, prioritară este plata creditorilor, față de

asociați. Ca atare, s-a arătat că plățile în două dosare de daune, în cuantum

total de 7.000 RON, au foste efectuate în luna februarie a anului 2011,

ulterior distribuirii sumelor către acționarii societății comerciale, în luna

decembrie a anului 2009 și în luna martie a anului 2010, iar, în ceea ce

privește cel de-al treilea dosar de daune, cu privire la care s-a constatat

prescripția plății indemnizației, instanța de judecată nu era competentă.

Analizând actele și

lucrările dosarelor, prima instanță a reținut că prin rezoluția din data de 29

octombrie 2012 din Dosarul nr. 2221/P/2011, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București a dispus, în temeiul art. 228 alin. (1) și alin. (6) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale

față de făptuitorul S.C.D., pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen. și de efectuare, în calitate

de lichidator, de plăți către asociații societății comerciale, înaintea

creditorilor acesteia, prev. de art. 256 alin. (1) din Legea nr. 31/1990,

constatând că rămân în sarcina statului cheltuielile judiciare, în cuantum de

50 RON, avansate de acesta întrucât, potrivit precizărilor persoanei vătămate,

făptuitorul lichidator nu avea plătite trei dosare de daună, a căror rezervă

constituită era în valoare de 19.000 RON, însă, din Procesul-verbal nr. 37073

din 10 decembrie 2010, a rezultat că valoarea indemnizației de asigurare a

celor trei dosare de daună este în sumă de 13.000 RON, diferență de valoare pe

care persoana vătămată nu a lămurit-o, ori, potrivit aceluiași proces-verbal,

în luna februarie a anului 2011 au fost plătite indemnizații de asigurare, în

cazul a două dosare de daună, în valoare cumulată de 7.000 RON, în timp ce, în

cazul celui de-al treilea dosar de daună, indemnizația de asigurare, în sumă de

6.000 RON, are un caracter incert.

S-a mai reținut că

prin rezoluția din data de 29 noiembrie 2012 din Dosarul nr. 3801/II/2/2012,

procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București

a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiționara - persoană

vătămată Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Din analiza actelor

dosarului, prima instanță a apreciat că plângerea nu este întemeiată.

Astfel, s-a constatat

că, într-adevăr, făptuitorul, în calitate de lichidator judiciar al SC

„D.A." SA, potrivit Hotărârii nr. 7 din 14 iulie 2009 a Adunării Generale

Extraordinare a Acționarilor, a repartizat către acționarii societății

comerciale suma de suma de 11.000.000 RON, potrivit Deciziei nr. 6 din data de

8 decembrie 2009 și suma de 7.000.000 RON, prin Decizia nr. 8 din data de 8

martie 2010. Totodată, s-a constatat că, prin procesul-verbal din data de 9

decembrie 2010, întocmit de însăși persoana vătămată Comisia de Supraveghere a

Asigurărilor, în urma controlului financiar efectuat la SC «D.A." SA, s-a

consemnat că la data de 31 decembrie 2009 soldul rezervei de daună era în sumă

de 180.159 RON, la data de 9 decembrie 2010, când a avut loc controlul

financiar, au mai rămas un număr de 3 dosare de daună, fără a fi

individualizate, în sumă de 13.000 RON, iar la data de 30 septembrie 2010 nu

mai existau polițe de asigurare în vigoare. Într-adevăr, s-a reținut că, după cum

atestă bilanțul din data de 31 decembrie 2009, prin urmare ulterior primei

Decizii nr. 6 din 8 decembrie 2009 a făptuitorului lichidator judiciar, rezerva

de daune era în sumă de 180.160 RON.

De asemenea, s-a

reținut că, potrivit bilanțului din data de 30 iunie 2010, prin urmare ulterior

celei de-a doua Decizii nr. 8 din 8 martie 2010, rezerva de daune era neatinsă,

în aceeași sumă de 180.160 RON.

S-a constatat că în

dosarul de daune nr. AVG/055/2008, privind pe asiguratul P.M., fost angajat la

SC „P." SA, în baza Contractului de muncă nr. 135 din 13 mai 2008, decedat

în riscul asigurat din data de 28 noiembrie 2008, nu au fost depuse documentele

necesare până la data de 28 noiembrie 2010, astfel că, prin referatul de

prescriere din data de 30 noiembrie 2010, s-a constatat prescris dreptul la

indemnizația de asigurare, în sumă de 6.000 RON.

În egală măsură, s-a

constatat că în dosarul de daune AVG/057/2009, cu data riscului asigurat 20

octombrie 2009, plata indemnizației de asigurare, în valoare de 3.500 RON,

către asiguratul O.N., fost angajat al SC „P." SA, în baza Contractului de

muncă nr. 1.370 din 18 mai 2009, invalid permanent parțial, a avut loc pe data

de 7 februarie 2011, când asiguratul a formulat cererea de acordare de daune.

S-a mai reținut că, la

aceeași dată de 7 februarie 2011, când a fost formulată cererea de acordare de

daune, a fost plătită indemnizația de asigurare, în valoare de 3.500 RON, către

asiguratul T.G., fost angajat al SC „P." SA, în baza Contractului de muncă

nr. 1.370 din 18 mai 2009, invalid permanent parțial, în urma riscului asigurat

din data de 27 octombrie 2009, în dosarul de daune AVG/059/2009.

Ca atare, coroborând

toate aceste date, a rezultat că, în toate cele trei dosare de daună,

indemnizațiile de asigurare erau în sumă totală de 13.000 RON, după cum, de

altfel, în mod corect, a constatat procurorul, în timp ce, la data emiterii

celor două decizii ale lichidatorului judiciar, rezerva de daune a fost, în mod

constant, în sumă de 180.160 RON, prin urmare cu mult peste totalul

indemnizațiilor de asigurare.

În plus, s-a

constatat că, în ceea ce privește dosarul de daune în care s-a prescris dreptul

material la indemnizația de asigurare, termenul de 2 ani s-a împlinit pe data

de 28 noiembrie 2010, prin urmare ulterior emiterii celor două decizii și

înainte de data de 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare noul C. pen.,

prin care a fost abrogat Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă.

Totodată, s-a reținut că în cazul Dosarelor de daune nr. AVG/057/2009 și nr.

AVG/059/2009, cererile de acordare de daune au fost depuse pe data de 7

februarie 2011, ca atare ulterior emiterii celor două decizii de repartizare a

sumelor și tot anterior intrării în vigoare a dispozițiilor noului C. civ.

În consecință, s-a

constatat că nu poate fi supusă unei analize raționale afirmația persoanei

vătămate potrivit căreia, în cazul dosarului de daune în oare s-a constatat

prescripția dreptului la indemnizația de asigurare, instanța de judecată nu era

competentă, atâta timp cât cauza s-a aflat la procuror, în faza de cercetare

penală, nefiind sesizată instanța de judecată, decât prin această plângere.

Împotriva hotărârii

anterior menționate a declarat recurs petiționara Comisia de Supraveghere a

Asigurărilor, criticând-o pentru nelegalitate și ne temeinicie.

La termenul din data

de 27 mai 2013, reprezentantul parchetului a invocat inadmisibilitatea

recursului declarat de petiționară împotriva Sentinței penale nr. 514 din 12

decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

Examinând cauza,

Înalta Curte constată că recursul declarat de petiționară este inadmisibil

pentru următoarele considerente:

Astfel, în

conformitate cu prevederile art. 278

1

pct. 10 C. proc. pen., astfel

cum a fost modificat prin Legea 202/2010, „Hotărârea judecătorului pronunțată

potrivit alin. (8) este definitivă".

Sentința penală nr.

514 din 12 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, în

calitate de instanță de fond, a rămas definitivă potrivit art. 278

1

pct. 10 C. proc. pen., împrejurare ce atrage inadmisibilitatea controlului

judiciar prin recurs solicitat de petiționară.

Această sancțiune

procesuală este incidență în cauză în raport și cu principiul unicității

exercitării căilor de atac, decurgând din aceleași dispoziții legale anterior citate.

Pentru considerentele

anterior arătate, recursul în cauză se va respinge ca inadmisibil În baza art.

385

15

pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., cu consecința

obligării recurentei petiționare, potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la

plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare statului, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petiționara Comisia de Supraveghere a

Asigurărilor împotriva Sentinței penale nr. 514 din 12 decembrie 2012 a Curții

de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenta

petiționară la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 27 mai 2013.

Procesat de GGC - LM