ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 209/2014

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 171 din 15 iulie 2013, pronunțată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 2056/107/2013, a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu cererea de rejudecare după extrădare formulată de petentul-condamnat B.A.I., acesta fiind obligat, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a constatat următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 05 martie 2013 petentul B.A.I., condamnat definitiv la o pedeapsă de 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen., aplicată prin Sentința penală nr. 94/2011 a Tribunalului Alba, secția penală, pronunțată în Dosar nr. 7711/107/2010, a solicitat rejudecarea după extrădare a cauzei sale, arătând în motivarea acesteia, în esență, că a lipsit la judecata cauzei în toate gradele de jurisdicție, motiv pentru care este admisibilă rejudecarea dosarului în vederea asigurării apărării, pe care nu și-a putut-o realiza, fiind lipsă.

În concluziile scrise, a mai arătat că nu a angajat apărător și nu a mandatat pe nimeni să angajeze un avocat, iar reprezentarea sa de către avocatul din oficiu nu a echivalat cu apărarea efectivă a dreptului său și, totodată, a mai făcut diferite referiri legate de faptul că în procedura rejudecării are prioritate principiul dreptului la apărare față de autoritatea de lucru judecat. Verificând cererea condamnatului prin prisma interpretării date de practica judiciară în materie, a art. 522 1 C. proc. pen., mai întâi în etapa admisibilității în principiu a acesteia, Tribunalul a reținut următoarele: Potrivit art. 522 1 C. proc. pen. în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului.

Dispozițiile art. 405 - 408 se aplică în mod corespunzător. S-a reținut că, potrivit Deciziei de speță nr. 5173/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, din interpretarea disp. art. 405 alin. (1) C. proc. pen. care fac referire la rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire, dispoziții care se aplică în mod corespunzător în procedura rejudecării cauzei după extrădare, rezultă existența unei faze de admitere în principiu și în cazul acestei proceduri. În faza de admitere în principiu în procedura rejudecării cauzei după extrădare, instanța este obligată să efectueze verificări prealabile referitoare la caracterul definitiv al hotărârii pronunțate în cauză, la scopul extrădării persoanei condamnate, la modul în care a avut loc judecata inițială, în lipsa condamnatului sau, dimpotrivă, în prezența acestuia.

Prin încheierea de admitere în principiu a cererii de rejudecare a cauzei, instanța fixează și limitele în care va avea loc rejudecarea, procedând în mod obligatoriu la audierea condamnatului și examinând probele propuse de condamnat. S-a arătat că scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este acea de a se garanta persoanei extrădate un proces echitabil, cu respectarea, în principal, a dreptului la apărare, și că textul nu impune obligații instanțelor de rejudecare în toate situațiile în care inculpatul a lipsit la toate termenele de judecată și, ca atare, instanța competentă poate opta în sensul admiterii sau respingerii cererii în funcție de necesitatea reluării ciclurilor procesuale în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil, ceea ce include și dreptul la apărare.

Faptul că această procedură este facultativă a fost subliniat și în practica judiciară, aspect care se desprinde, de altfel, din sintagma "instanța poate", cuprinsă la art. 522 1 C. proc. pen. S-a mai arătat că procedura rejudecării după extrădare nefiind obligatorie, cererea poate fi respinsă dacă instanța constată că cel condamnat a avut cunoștință de procesul penal, constatare ce se poate întemeia pe diferite deducții ale judecătorului ori pe reprezentarea condamnatului de către un apărător. Or, în speță s-a constatat că petentul, în pofida susținerilor sale că nu a cunoscut procesul, a avut posibilități de a lua la cunoștință de acesta pentru considerentele ce vor fi expuse.

Prealabil, prima instanță a constatat că petentul a fost condamnat definitiv prin Sentința penală nr. 94/2011, pronunțată de Tribunalul Alba în Dosar nr. 7711/107/2010, la o pedeapsă de 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen., că a fost emis mandatul de executare nr. 110/2011, la data de 28 iunie 2012, în baza căruia s-a emis un mandat european de arestare și petentul a fost adus în țară și încarcerat la data de 19 februarie 2013, în vederea executării pedepsei. S-a mai constatat că pe parcursul procesului în toate gradele de jurisdicție, petentul a fost reprezentat de apărător din oficiu la fond și apărător ales în căile de atac și, mai mult, a declarat apel, prin apărătorul său ales, și recurs, printr-o cerere semnată personal de petent.

Aceste aspecte au constituit, în opinia tribunalului indicii suficiente că petentul a cunoscut că este implicat într-un proces aflat pe rol la instanțele române. De altfel, petentul a arătat că probabil familia i-a angajat un apărător, însă nu a avut cunoștință de acesta, aspect puțin probabil să fie real, câtă vreme nu s-a făcut dovada că petentul nu a luat efectiv legătura cu familia în perioada derulării procesului care a început la Tribunalul Alba la data de 30 august 2010. S-a mai arătat că petentul a mai depus la dosar diferite documente din care rezultă că în anumite perioade, și nu în întreg intervalul derulării procesului, a fost fie încarcerat de autoritățile germane, fie că s-a aflat internat în spital și că acest motiv l-a pus în imposibilitate să cunoască procesul din România.

Din aceste documente a rezultat admiterea cererii de extrădare de către Curtea Supremă a Landului Dusseldorf, iar din cealaltă hotărâre reiese că acestuia i-a fost revocată pedeapsa privativă de libertate de 1 an și 5 luni, aplicată cu supraveghere prin Sentința penală din 22 martie 2012 a Judecătoriei Kleve, în Dosar nr. 14LS-200JS1322/11-7/12, și s-a dispus executarea acesteia, întrucât a avut un comportament necorespunzător, hotărârea fiind definitivă la 20 noiembrie 2012. În consecință, prima instanță a constatat că încarcerarea efectivă a petentului în executarea hotărârii străine a avut loc după data de 27 iunie 2012, când a rămas definitivă Sentința penală nr. 94/2011, dată în dosarul a cărui rejudecare se cere.

Prin urmare, a reținut tribunalul din actele depuse nu rezultă că petentul ar fi fost încarcerat în timpul derulării procesului din România nici măcar pe o perioadă anume.

De asemenea, atașat concluziilor scrise, petentul, prin apărătorul său, a depus o corespondență din partea unei d-ne apărător, avocat din Germania, din care rezultă că petentul a fost internat la o clinică din Koln în perioada 25 mai 2011 - 25 iunie 2011, interval care face parte din cel supus analizei, însă este un interval scurt, de doar o lună, ori procesul s-a desfășurat pe parcursul a aproape 3 ani (interval ce include urmărirea penală și judecata în toate căile de atac) și a început la data de 01 octombrie 2009, odată cu începerea urmăririi penale, sfârșindu-se la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv data pronunțării deciziei de recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 27 iunie 2012. A mai reținut tribunalul că petentul a fost lipsă și în cursul urmăririi penale și că s-au îndeplinit toate formalitățile de citare în vederea trimiterii sale în judecată în lipsă, în dosarul a cărui rejudecare se cere.

Mai mult, acest interval de o lună, în care ar fi fost internat în spital, nu este dovedit cu acte ce emană de la unitatea spitalicească și nici nu este indicată în vreuna din hotărârile străine, așa cum susține avocatul din Germania în corespondența trimisă petentului și depusă odată cu concluziile scrise. În consecință, Tribunalul a apreciat că cererea de rejudecare după extrădare nu este admisibilă în principiu și, din verificările expuse, din modul în care a avut loc judecata inițială în lipsa condamnatului, nu rezultă că acesta nu a avut cunoștință de proces, ba, dimpotrivă a rezultat că inculpatul s-a sustras de la urmărire penală și judecată.

Cât privește dreptul său la apărare, s-a constatat că acesta a fost respectat, fiind reprezentat la fond de apărător din oficiu, iar în căile de atac de apărător ales, care și-a exercitat atribuțiile, iar substituirea apărătorului la un anumit termen de către un alt apărător este o procedură prevăzută de lege și nu se poate concluziona că apărătorul substituent nu a făcut o apărare calificată sau că prin aceasta i s-ar fi încălcat vreun drept procesual inculpatului. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel condamnatul, solicitând desființarea ei și, în rejudecare, să se admită în principiu cererea de rejudecare și să se rețină cauza spre a fi rejudecată pe fond, învederând și că dorește să beneficieze de prevederile art. 320 1 C. proc.

pen. Prin Decizia penală nr. 142/A din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de condamnatul. B.A.I. împotriva Sentinței penale nr. 171 din 15 iulie 2013, pronunțată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 2056/107/2013, sentință care a fost desființată integral și, în rejudecare: A fost admisă în principiu cererea formulată de condamnatul B.A.I., având ca obiect rejudecarea, după predarea în baza unui mandat european de arestare, a cauzei din Dosarul nr. 7711/107/2010 al Tribunalului Alba. S-a dispus trimiterea cauzei la Tribunalul Alba pentru judecarea în fond a cererii de rejudecare, după predarea în baza unui mandat european de arestare, a cauzei din Dosarul nr. 7711/107/2010 al Tribunalului Alba.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia, iar onorariul parțial pentru apărătorul din oficiu, în sumă de 50 RON, s-a dispus a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a decide astfel instanța de control judiciar a reținut că în literatura de specialitate se face referire la originea procedurii de rejudecare a condamnatului după extrădarea acestuia, și anume al doilea Protocol adițional (Strasbourg, 17 martie 1978) al Convenției europene de extrădare, încheiată la Paris, la 13 decembrie 1957. Conform acestui protocol, "când o parte contractantă cere unei alte părți contractante extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranță pronunțate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, partea solicitată poate refuza extrădarea în acest scop dacă, după părerea sa, procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi de apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracțiune.

Totuși, extrădarea se va acorda dacă partea solicitantă dă asigurări apreciate ca suficiente spre a garanta persoanei, a cărei extrădare este cerută, dreptul la o nouă procedură de judecată care să-i salvgardeze drepturile la apărare. Această hotărâre îndreptățește partea solicitantă fie să execute judecata în cauză, dacă cel condamnat nu se împotrivește, fie să urmărească pe cel extrădat, în caz contrar. Când partea solicitată comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, partea solicitantă nu va considera această comunicare ca o nouă notificare atrăgând efecte față de procedura penală în acest stat." Dreptul la o nouă procedură de judecată constituie o condiție pentru acordarea extrădării și prevederile Protocolului de la Strasbourg nu fac distincție după cum condamnatul s-a sustras sau nu de la judecată, fiind indiferent, sub acest aspect, motivul pentru care condamnatul a ajuns pe teritoriul statului solicitat.

S-a mai arătat că deși Convenția garantează dreptul persoanei de a se apăra ea însăși - ceea ce presupune prezența inculpatului în fața instanței - în practica Curții Europene a Drepturilor Omului judecata în lipsă nu constituie o încălcare a Convenției, dacă statul a depus eforturi rezonabile pentru a-l găsi și a-l cita pe inculpat. De asemenea, persoana judecată în lipsă are dreptul să ceară rejudecarea cauzei, cu excepția cazurilor în care s-a sustras de la judecată. În acord cu cele reținute de instanța de contencios european în materie de drepturi ale omului, Curtea de apel a arătat că este de acord, până la un punct și cu raționamentul tribunalului, în sensul că cererea de rejudecare a inculpatului poate fi calificată ca abuzivă dacă se dovedește că a avut cunoștință de proces și a ales să nu se prezinte personal.

Curtea de apel a reținut însă și că unul din principiile trasate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este și acela că statele părți ale convenției pot acorda mai multe drepturi decât o face însăși convenția. În legătură cu reglementarea din art. 522 1 C. proc. pen., Curtea de apel a considerat că legiuitorul român a ales să acorde inculpaților judecați și condamnaților în lipsă drepturi lărgite în legătură cu posibilitatea de a se proceda la o nouă judecare a cauzei lor. Nu în ultimul rând Curtea de apel a mai reținut că ori de câte ori se verifică admisibilitatea în principiu a unei cereri, condițiile ce se solicită a fi îndeplinite trebuie să fie unele de formă, care, prin această caracteristică a lor, se pretează a fi analizate într-o procedură lapidară precum cea în discuție.

Conchizând în urma analizei efectuate până la acest punct, Curtea de apel a considerat că singurele condiții a căror existență instanța învestită cu o cerere de rejudecare pe temeiul art. 522 1 C. proc. pen. trebuie să le cerceteze în faza de admisibilitate în principiu sunt: - ca inculpatul să fi fost extrădat sau predat în baza unui mandat european de arestare și - ca inculpatul să fi fost judecat și condamnat în lipsă, adică să fi lipsit la toate termenele la care s-a judecat cauza sa de către toate instanțele (primă instanță și căi ordinare de atac) din primul ciclu procesual. Constatând îndeplinirea celor două condiții, instanța învestită cu cererea de rejudecare nu mai trebuie să cerceteze dacă lipsa s-a datorat relei-credințe a inculpatului în sensul că acesta a ales să se sustragă procesului penal.

Cuvântul "poate" folosit de legiuitor în conținutul textului art. 522 1 alin. (1) C. proc. pen. nu trebuie interpretat în sensul că ar conferi o putere de apreciere a instanței cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare în funcție de buna sau reaua-credință a inculpatului, ci trebuie interpretat în sensul că legiuitorul permite, în contextul îndeplinirii anumitor condiții de admisibilitate în principiu, repunerea în discuție a unei cauze definitiv judecate. Aplicând cele mai sus reținute la speța de față, Curtea de apel a constatat, ca și prima instanță, de altfel, că inculpatul a fost predat în baza unui mandat european de arestare și că nu a fost prezent la niciun termen la care cauza s-a a fost judecată în primul ciclu procesual.

Împotriva acestei decizii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia a declarat, în termen legal, recursul de față, solicitând, potrivit susținerilor procurorului astfel cum au fost expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri, casarea deciziei și menținerea ca fiind legală și temeinică a sentinței pronunțate de Tribunalul Alba, secția penală. Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.

- Serviciul Teritorial Alba Iulia, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Procedura rejudecării în caz de extrădare a fost introdusă în Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 (ulterior textul art. 522 1 a fost modificat prin Legea nr. 202/2010) în scopul garantării exercitării dreptului la apărare al inculpaților care au lipsit pe întreaga durată a procedurii de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunțată în cauză.

Din interpretarea dispozițiilor legale sus-menționate rezultă că instanța competentă să se pronunțe asupra cererii de rejudecare a cauzei, după extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare, optează în sensul admiterii sau respingerii cererii, în funcție de necesitatea reluării ciclurilor procesuale, în vederea asigurării respectării dreptului persoanei extrădate, ori după caz, predate în baza unui mandat european de arestare, la un proces echitabil, în principal, a dreptului la apărare. Dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată este recunoscut atât în legislația internă cât și în Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice și în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care, în art. 6 parag.

3 prevede că cel acuzat are dreptul de a se apăra el însuși și dreptul de a interoga martorii. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că prezența inculpatului este în principiu obligatorie la soluționarea cauzei. De la regula prezenței inculpatului la soluționarea cauzei se admit și excepții, atunci când asigurarea acestei condiții ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă inculpatul are o culpă în absența sa (cauza Poitrimol c. Franței, cauza Collozza c. Italiei). Prin urmare, dreptul persoanei extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare de a beneficia de rejudecarea cauzei poate fi restricționat, nu numai în situația în care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau la pronunțarea hotărârilor, ci și atunci când a avut cunoștință, în orice mod, despre desfășurarea judecății.

Deși este cert stabilit că recurentul condamnat B.A.I. a lipsit în cursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât și la toate termenele de judecată la instanțele de fond, apel și recurs, precum și la pronunțarea hotărârii de condamnare, Înalta Curte constată, în acord cu concluzia la care a ajuns tribunalul și contrar celor susținute de apărătorul recurentului, că acesta nu se află în situația reglementată de art. 522 1 C. proc. pen. și nu poate beneficia de rejudecarea cauzei așa cum a solicitat. În cauză se constată, contrar celor susținute de recurent, că acesta avea cunoștință de existența procedurilor penale care îl priveau, a avut posibilitatea să-și exercite dreptul la apărare, a fost reprezentat de un apărător în tot cursul procesului, însă a înțeles să nu participe la judecată.

Lipsa recurentului de la judecată îi este imputabilă acestuia, concluzie la care în mod judicios a ajuns instanța de fond pe baza argumentelor expuse pe larg în considerentele sentinței, care nu vor mai fi reluate de instanța de recurs. Totodată Înalta Curte constată că recurentul a fost lipsă și în cursul urmăririi penale și s-au îndeplinit toate formalitățile de citare în vederea trimiterii sale în judecată în lipsă, în dosarul a cărui rejudecare se cere, iar pe parcursul procesului în toate gradele de jurisdicție, petentul a fost reprezentat de apărător desemnat din oficiu (la fond și la recurs) și de apărător ales (în apel). Aceste aspecte constituie indicii suficiente că recurentul B.A.I.

a cunoscut că este implicat într-un proces aflat pe rolul instanțelor române; așa fiind, susținerea petentului, în sensul că, probabil, familia i-a angajat un apărător, însă nu a avut cunoștință de aceasta, aspect puțin probabil să fie real, câtă vreme nu s-a făcut dovada că petentul nu a luat efectiv legătura cu familia în perioada derulării procesului, care a început la Tribunalul Alba la data de 30 august 2010, se apreciază a fi neverosimilă. Referitor la dreptul la apărare, Înalta Curte constată că acesta a fost respectat, inculpatul, așa cum deja s-a arătat, a fost reprezentat de apărător ales în apel și de apărători desemnați din oficiu la judecarea cauzei în fond și în recurs. Faptul că în fața instanței de recurs apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpatul B.A.I.

a fost substituit de un coleg de al său nu duce la concluzia că apărătorul substituent nu i-a făcut acestuia o apărare calificată. Față de considerentele expuse, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva Deciziei penale nr. 142/A din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe intimatul condamnat B.A.I., va fi admis, va fi casată decizia penală recurată și va fi menținută Sentința penală nr. 171 din 15 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Alba, secția penală, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva Deciziei penale nr. 142/A din 16 septembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe intimatul condamnat B.A.I. Casează decizia penală recurată și menține Sentința penală nr. 171 din 15 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Alba, secția penală. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 ianuarie 2014. Procesat de GGC - GV