ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2575/2018

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecat

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015 din data de 10.08.2015, reclamanta Asociația A., a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 186.550 RON reprezentând contravaloarea prejudiciului, produs de coloniile de pelicani asupra efectivului piscicol, proprietatea reclamantei, ce se găsește în amenajarea piscicolă B.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 23/F din 28 ianuarie 2016, Curtea de Apel Galați a respins acțiunea formulată de reclamanta Asociația A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor având ca obiect obligația de a face, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta Asociația A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului său, reclamanta susține, în esență, că hotărârea primei instanțe este dată cu greșita aplicare a normelor de drept material, reprezentate de dispozițiile H.G. nr. 1679/2008 și Legea nr. 407/2006.

Arată recurenta-reclamantă că, pentru a pronunța hotărârea criticată, instanța fondului a luat în considerare apărările pârâtului, conform cărora reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri, întrucât nu a luat nicio măsură pentru îndepărtarea păsărilor care i-au cauzat prejudiciul pretins, or, sub acest aspect recurenta-reclamanta susține că nici nu avea cum să ia astfel de măsuri, pentru că într-o atare situație ar fi încălcat dispozițiile art. 33 alin. (2) lit. d din O.U.G. nr. 57/2007, care nu numai că interzic dar și sancționează penal perturbarea în cursul perioadei de migrație, cum era și în cazul de față.

În ceea ce privește procedura de stabilire a despăgubirilor, recurenta-reclamantă arată că au fost respectate dispozițiile H.G. nr. 1679/2008, fiind emisă decizia nr. 63/15.07.2014 de către C., astfel că acest act nu putea fi anulat iar pârâtul era ținut să achite reclamantei despăgubirile prevăzute prin acesta.

Față de toate considerentele dezvoltate pe larg în memoriul de recurs, reclamanta solicită casarea sentinței civile nr. 23F/28.01.2016, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 22 februarie 2018 potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 19 aprilie 2018.

Analiza motivelor de casare

Examinând recursul civil de față, Înalta Curte constată că este fondat, hotărârea primei instanțe fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor H.G. nr. 1679/2008 și ale Legii nr. 407/2006, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect cenzurarea refuzului intimatei pârâte Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor de a achita suma de 186.550 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat de coloniile de pelicani, aflate în migrație, asupra efectivului piscicol, proprietatea reclamantei, ce se găsește în amenajarea piscicolă B.

Soluționând acțiunea reclamantei, prima instanță apreciază că este neîntemeiată, refuzul de plată al ministerului pârât fiind justificat cât timp nici gestionarul și nici proprietarul nu au luat absolut nicio măsură pentru îndepărtarea exemplarelor de păsări mai sus menționate, lucru pe care legea îl permitea. În acest sens, instanța fondului menționează că prevederile punctului 2.1.1 din Anexa 3 la Legea nr. 89/2000 pentru ratificarea Acordului privind conservarea păsărilor de apă migratoare african - eurasiatice și ale art. 33 din O.U.G. nr. 57/2007, nu împiedică luarea de măsuri pentru alungarea exemplarelor de păsări și nu constituie un motiv valid pentru neîndeplinirea obligațiilor proprietarului și ale gestionarului, conform H.G. nr. 1679/2008.

De asemenea, din declarațiile proprietarului rezultă că timp de 28 de zile pelicanii au produs pagube în ferma piscicolă, fără ca acesta să ia nicio măsură pentru alungarea lor și fără să întreprindă demersurile necesare pentru constituirea comisiei stabilite în baza H.G. nr. 1679/2008, după constituirea comisiei nemaifiind văzut niciun exemplar din cele care au produs paguba.

În atare situație, instanța fondului apreciază că nu au fost respectate prevederile art. 4 din H.G. nr. 1679/2008, astfel că a respins acțiunea reclamantei în consecință.

Constată Înalta Curte că hotărârea instanței fondului este nelegală, fiind pronunțată cu neobservarea prevederilor art. 3-6 din H.G. nr. 1679/2008, din cuprinsul cărora rezultă faptul că îndeplinirea condițiilor pentru stabilirea dreptului la despăgubiri pentru pagubele cauzate de speciile de faună de interes cinegetic culturilor agricole sau silvice se verifică de către o comisie special constituită în acest scop și se concretizează prin decizia conducătorului structurii teritoriale de specialitate a autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, în a cărui rază de competență s-a produs paguba.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1679/2008, constatarea pagubelor, evaluarea acestora și stabilirea răspunderii civile se realizează de către o comisie special constituită în acest scop, având componența prevăzută de actul normativ citat.

Constatarea pagubei se face la cererea scrisă a persoanei păgubite, depusă la primăria localității pe teritoriul căreia s-a produs paguba, conform procedurii prevăzute de art. 4 din actul normativ mai sus citat, stabilirea cuantumului despăgubirilor urmând a se realiza tot de către comisie, în funcție de cheltuielile efectuate de către persoana păgubită până la data producerii pagubei cu înființarea și întreținerea culturii agricole sau silvice, sau, după caz, în funcție de valoarea de piață, în cazul animalelor domestice (art. 6 din H.G. nr. 1679/2008).

Esențial de precizat este faptul că procesele-verbale încheiate de către comisiile prevăzute la art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1679/2008 se aprobă prin decizie a conducătorului structurii teritoriale de specialitate a autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, în a cărui rază de competență s-a produs paguba, stabilește art. 6 alin. (5) din hotărârea de guvern în discuție iar, potrivit art. 6 alin. (6) din același act normativ, decizia astfel emisă poate fi contestată potrivit art. 7 și 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că procedura de constatare a pagubelor produse de exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic și de stabilire a despăgubirilor cuvenite pentru aceste pagube se finalizează prin emiterea deciziei prevăzute de art. 6 alin. (6) din H.G. nr. 1679/2008, decizia conducătorului structurii teritoriale de specialitate a autorității publice centrale care răspunde de silvicultură fiind actul administrativ prin care se conferă dreptul la despăgubiri, sau, după caz, se respinge solicitarea la despăgubiri.

Așadar, ministerul de resort nu are nicio competență recunoscută în privința procedurii de constatare și de stabilire a despăgubirilor în aceste situații, astfel că argumentele formulate prin întâmpinare, prin care se tinde la demonstrarea neîndeplinirii condițiilor pentru acordarea despăgubirilor, nu sunt pertinente, cât timp ministerul pârât nu are abilitarea legală de a verifica îndeplinirea condițiilor de despăgubire pentru pagubele produse de exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic.

Odată emis actul administrativ prevăzut de art. 6 alin. (6) din H.G. nr. 1679/2008, acesta fiind reprezentat în speță prin decizia 63/15.07.2014, emisă de Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Focșani, și în condițiile în care acest act administrativ nu a fost revocat sau desființat, ministerul pârât este ținut la plata despăgubirilor stabilite prin acesta, competența recunoscută de lege în această materie ministerului fiind exclusiv aceea de a achita contravaloarea despăgubirilor stabilite și nicidecum de a proceda la o proprie analiză a dreptului la despăgubiri.

În acest sens, este de observat că, potrivit art. 13 alin. (4) din Legea nr. 407/2006, despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexa nr. 2 (unde se află nominalizată și specia pelicanului comun-sublinierea instanței) se suportă de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, din bugetul aprobat cu această destinație.

Or, prevederile art. 13 din Legea nr. 407/2006 nu numai că nu recunosc competența autorității centrale de a analiza cererile formulate pentru despăgubiri în contextul de referință al legii dar, mai mult, precizează că modalitatea de acordare a despăgubirilor se stabilește prin hotărâre a Guvernului în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi (art. 13 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, forma inițială).

De aceea, în mod greșit a procedat prima instanță, respingând acțiunea recurentei-reclamante, în contextul în care dreptul la despăgubiri a fost stabilit conform procedurii prevăzute de art. 3-6 din H.G. nr. 1679/2008, sentința civilă astfel pronunțată urmând a fi casată, pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, rejudecând cauza, Înalta Curte va admite acțiunea recurentei-reclamante și va obliga intimatul-pârât Ministerul Mediului, autoritate centrală pentru protecția mediului, la plata despăgubirilor stabilite prin decizia 63/15.07.2014, emisă de Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Focșani, respectiv la plata sumei de 186.550 RON.

Văzând și dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., va obliga intimatul-pârât și la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 150 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru aferente fondului și recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Asociația A. împotriva sentinței nr. 23/F din 28 ianuarie 2016 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând în fond cauza:

Admite acțiunea reclamantei și obligă pârâtul Ministerul Mediului la plata sumei de 186.550 RON.

Obligă pârâtul la plata sumei de 150 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iunie 2018.