ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2999/2018

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 10 octombrie 2014, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Serviciul de Administrare Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți, a solicitat: - să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de a rezolva cererea reclamantei privind rambursarea TVA nr. x/08.07.2013, cu numărul de referință x, transmisă prin intermediul Autorității Fiscale Germane în conformitate cu Directiva Europeană; - să fie obligată pârâta la soluționarea pe fond a cererii, prin recunoașterea dreptului de rambursare TVA pentru cererea reclamantei nr. x/08.07.2013, cu numărul de referință x, aferentă perioadei 01.09.2012-31.12.2012, pentru suma în cuantum total de 1.431.127,50 RON. - să fie obligată pârâta la suportarea cheltuielilor de judecată. Prin cererea completatoare a cererii de chemare în judecată, depusă la data de 24 februarie 2015, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale la care este îndreptățită potrivit art. 117, art. 124 alin. (4) Codul de procedură fiscală, datorată din ziua următoare expirării termenului legal de soluționare a cererii reclamantei.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2323 din 22 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Serviciul de Administrare Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți, în sensul că: (i) a obligat pârâta să procedeze la soluționarea pe fond a cererii de rambursare TVA nr. x/09.07.2013, pentru perioada 01.09.2012-31.12.2012; (ii) a respins cererea de recunoaștere a dreptului de rambursare TVA și de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale ca prematur formulată; (iii) a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3000 de RON (onorariu avocat în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.) și 50 de RON (taxă judiciară de timbru), cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 2323/22.09.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Serviciul de Administrare Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii. Recurenta-pârâtă apreciază că instanța de fond, în mod greșit, a admis în partea acțiunea reclamantei, instituția pârâtă fiind în imposibilitate de a soluționa pe fond cererea de rambursare, aceasta nefiind transmisă autorității fiscale române. Cererea de rambursare nu a fost validată de statul român, fiind identificate erori de completare. Reclamanta are dreptul de a solicita rambursarea TVA în condițiile art. 147 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, coroborat cu pct. 49 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, fapt realizat prin cererea de rambursare nr. x/19.02.2013, validată de DGTI și soluționată prin Decizia de rambursare nr. xD/27.05.2013. În ceea ce privește cererea de corecție din data de 09.07.2013, aceasta nu a fost transmisă spre soluționare autorității fiscale competente, întrucât erorile de completare nu au permis validarea acesteia în programul informatic. Recurenta-pârâtă critică soluția instanței de fond și prin prisma obligării instituției la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3050 RON, întrucât, deși instanța a procedat la reducerea onorariului avocațial, nu a ținut cont de aspecte precum reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, care nu pot fi reținute în sarcina pârâtei. În concluzie, onorariul avocațial, chiar în acest cuantum redus, este disproporționat în raport de volumul de muncă depus cu pregătirea apărării în cauză.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la data de 22 martie 2016, intimata-reclamantă A. a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, apreciind că pârâta nu a formulat critici de nelegalitate ale hotărârii de fond, iar în subsidiar s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 01 noiembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 25 aprilie 2018, completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin Serviciul de Administrare Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți și, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen de judecată pe fond a căii de atac.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului și sentința recurată prin prisma criticilor formulate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privitor la aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin Serviciul de Administrare Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți, este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. 6.1. În fapt, se reține că intimata-reclamantă A. este persoană juridică germană impozabilă stabilită în alt stat membru al Uniunii Europene, neînregistrată în scopuri de TVA în România, ce a desfășurat în perioada septembrie 2012- decembrie 2012 activități de achiziții de servicii în România. Intimata-reclamantă a formulat cerere electronică de rambursare nr. x/19.02.2013 prin care a solicitat rambursarea T.V.A. aferentă perioadei 01.11.2012-31.12.2012, conform Anexei "Lista operațiunilor pentru care se solicită rambursarea TVA", la care a atașat facturi. Prin Decizia nr. x/27.05.2013 emisă de ANAF - Direcția Generală a Finanțelor Publice s-a respins cererea motivându-se că s-a solicitat rambursarea numai pentru lunile noiembrie- decembrie 2012 și s-a făcut referire la documente fiscale aferente perioadei septembrie- decembrie 2012 și de asemenea, că cererea nu a fost însoțită de documente justificative. Ulterior, intimata-reclamantă a formulat pe site-ul Autorității Fiscale Germane, cerere de corecție cu nr. x înregistrată la data de 09.07.2013 de autoritățile române, prin care a solicitat rambursarea TVA în cuantum de 1.431.127,50 RON aferentă perioadei septembrie - decembrie 2012, cerere la care au fost atașate înscrisuri doveditoare. Față de această din urmă cerere, intimata-reclamantă nu a primit nici un răspuns din partea autorităților române, motiv pentru care a formulat plângere prealabilă înregistrată sub nr. x/2014. La plângerea prealabilă formulată, recurenta-pârâtă a comunicat răspunsul nr. x precizând că cererea de rambursare nu a fost soluționată prin emiterea unui act administrativ-fiscal întrucât "erorile de completare nu au permis validarea acesteia în programul informatic". 6.2. Înalta Curte constată că este neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere reprezintă "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane". Excesul de putere este definit ca fiind " exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor", potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din același act normativ. Dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ prevăd că: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim". Susține recurenta faptul că este în imposibilitate de a soluționa pe fond cererea de rambursare întrucât nu a fost transmisă autorității fiscale române. Instanța apreciază ca fiind neîntemeiată această susținere întrucât intimata-reclamantă a făcut dovada că cererea de rambursare a fost înaintată Statului Român de către autoritățile germane, aspect ce rezultă din răspunsul depus la dosarul de fond, prin care se confirmă faptul că cererea a fost transmisă către statul membru la data de 09.07.2013 și, cu toate acestea, nu a existat nici o confirmare de acceptare a cererii de rambursare. Recurenta arată că cererea de rambursare nu a fost validată de statul român întrucât au fost identificate erori de completare iar aplicația și specificațiile programului "VAT refund" nu permit erori de completare. Instanța reține că refuzul recurentei de a soluționa cererea, raportat la motivele invocate, are caracter nejustificat, neavând la bază nici o dispoziție legală, în condițiile în care intimata-reclamantă a suplinit lipsurile existente în prima cerere. Dimpotrivă, refuzul autorității recurente de a soluționa pe fond cererea de rambursare încalcă prevederile art. 14 alin. (2) din Directiva 2009/9/CE a Consiliului Uniunii Europene din 12 februarie 2008 potrivit cărora: "Pe lângă operațiunile menționate la alin. (1), cererea de rambursare poate să se refere, de asemenea, la facturi sau documente de import care nu au fost acoperite de cererile de rambursare precedente și care privesc operațiuni finalizate pe parcursul anului calendaristic în cauză". De altfel, și dreptul intern prevede, la art. 7 din Codul de procedură fiscală, în vigoare la data depunerii cererii, că organul fiscal are rol activ și are obligația, potrivit alin. (3), să examineze în mod obiectiv starea de fapt, precum și să îndrume contribuabilii pentru depunerea declarațiilor și a altor documente, pentru corectarea declarațiilor sau a documentelor, ori de câte ori este cazul. În plus, punctul 49 alin. (22) din Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea nr. 44 din 22 ianuarie 2004, prevede că: "În cazul în care organul fiscal competent din România consideră că nu are toate informațiile relevante pentru a lua o decizie privind cererea de rambursare în totalitatea ei sau privind o parte a acesteia, poate cere, pe cale electronică, informații suplimentare, inclusiv copii de pe documentele prevăzute la alin. (11), de la solicitant sau de la autoritățile competente din statul membru de stabilire, după caz, pe parcursul perioadei de 4 luni prevăzute la alin. (21). În cazul în care informațiile suplimentare sunt cerute de la o altă sursă decât solicitantul sau o autoritate competentă dintr-un stat membru, cererea se transmite prin mijloace electronice numai dacă destinatarul cererii dispune de astfel de mijloace. Dacă este necesar, se pot solicita alte informații suplimentare. Informațiile solicitate în conformitate cu prezentul alineat pot cuprinde depunerea facturii sau a documentului de import respectiv, în original ori în copie, în cazul în care există îndoieli întemeiate cu privire la validitatea sau acuratețea unei anumite cereri. În acest caz, plafoanele prevăzute la alin. (11) nu se aplică. (24) În cazul în care organul fiscal competent din România cere informații suplimentare, acesta comunică solicitantului decizia sa de aprobare sau respingere a cererii de rambursare în termen de două luni de la data primirii informațiilor cerute sau, în cazul în care nu a primit răspuns la cererea sa de informații, în termen de două luni de la data expirării termenului prevăzut la alin. (23). Cu toate acestea, perioada pentru luarea deciziei cu privire la cererea de rambursare, în totalitatea ei sau la o parte a acesteia, trebuie să fie întotdeauna de maximum 6 luni de la data primirii cererii de către statul membru de rambursare. În cazul în care organul fiscal competent din România cere alte informații suplimentare, acesta comunică solicitantului decizia sa privind cererea de rambursare, în totalitatea ei sau privind o parte a acesteia, în termen de 8 luni de la data primirii cererii". În consecință, textele legale sus-menționate instituie obligația organului fiscal de a emite o decizie de aprobare sau respingere a cererii de rambursare și de a o comunica solicitantului. În situația de față, practic, organul fiscal refuză în mod explicit să soluționeze cererea, invocând motive ce privesc programul informatics, motive care nu au nici un fundament legal. Față de aceste prevederi legale, se constată că refuzul recurentei de a soluționa cererea, motivat doar de faptul că sistemul informatic nu permite erori de completare, are caracter de exprimare explicită, emisă cu exces de putere, prin încălcarea drepturilor intimatei-reclamante care a depus diligențele necesare în vederea completării cererii inițiale. De altfel, prin considerentele hotărârii recurate, prima instanță a indicat motivele de fapt și de drept care au stat la baza soluției pronunțate, argumente ce nu au fost combătute de recurentă astfel că nu se poate reține încălcarea normelor de drept material, ci dimpotrivă, respectarea dispozițiilor legale menționate anterior. 6.3. Critică recurenta soluția primei instanțe prin care a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.050 RON, considerând că nu există culpa procesuală a sa. Susținerile recurentei nu sunt întemeiate, instanța de fond făcând în mod corect aplicarea prevederilor art. 453 și ale art. 451 alin. (2) C. proc. civ., procedând la reducerea onorariului avocatului la suma de 3.000 RON. Astfel, se apreciază că suma de 3.000 RON solicitată de reclamantă cu titlu de onorariu de avocat respectă principiul proporționalității. Având în vedere activitatea efectiv depusă de către apărător în vederea soluționării cauzei la fond, dar și complexitatea generală a litigiului, Înalta Curte apreciază că suma de 3.000 RON este una rezonabilă și corespunzătoare principiului proporționalității, fiind neîntemeiată cererea recurentei de a se cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește culpa procesuală, textul art. 453 C. proc. civ. prevede clar care sunt condițiile de acordare a cheltuielilor de judecată iar recurenta-pârâtă este partea care a pierdut procesul. În consecință, și acest motiv de recurs este neîntemeiat, neîncadrându-se în cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin Serviciul de Administrare Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.