ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4397/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2007 din 27 iunie 2012, Tribunalul Timiș a admis acțiunea formulată de reclamanta R.O. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe și, în consecință, l-a obligat pe pârât la restituirea către reclamantă a sumelor în valută preluate abuziv, fără titlu valabil, prin confiscare în anul 1988, respectiv la restituirea sumei de 97.321 lire sterline și 5.104 dolari canadieni, conform procesului-verbal din 4 decembrie 1988 și inventarului nr. 825 din 4 decembrie 1988. Instanța de fond a reținut caracterul abuziv al confiscării sumelor menționate pe baza probelor administrate, în considerarea faptului că reclamantul a fost amenințat și supus la presiuni psihice, inclusiv cu întocmirea unui dosar penal de fosta Miliție, pentru faptul posesiei sumelor.

în lipsa reglementării unei proceduri speciale de restituire, instanța de fond a făcut aplicarea dreptului comun și a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană. Excepțiile prescripției și inadmisibilității acțiunii invocate de pârât prin întâmpinare au fost respinse prin sentința menționată. Tribunalul a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie o revendicare mobiliară întemeiată pe prevederile dreptului comun, care se circumscrie categoriilor acțiunilor reale supuse dispozițiilor art. 1890 C. civ., nefiind aplicabile prevederile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 care referă la acțiuni patrimoniale întemeiate pe drepturi de creanță și care sunt prescriptibile în termenul general de prescripție de 3 ani.

Făcând aplicarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care conferă dreptul instanțelor judecătorești de a analiza legalitatea dispozițiilor de preluare de către stat a bunurilor mobile și imobile, indiferent de actul care a stat la baza preluării, acțiunea s-a apreciat ca admisibilă și, drept urmare, în raport de probele administrate, întemeiată pe fond. Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 197/ A din 28 noiembrie 2012, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe. Criticile apelantei cu privire la greșita respingere a excepțiilor prescripției și inadmisibilității acțiunii cât și cele privind greșita reținere a caracterului abuziv al preluării în raport de existența Decretului nr. 210/1960 care, la acea epocă, interzicea deținerea valutei, au fost înlăturate de instanța de apel.

În considerentele deciziei s-a reținut că în raport de obiectul acțiunii, aceasta este o acțiune reală aflată sub regimul art. 1890 C. civ. sub aspectul prescripției, iar nu al dispozițiilor Decretului 167/1958, care nu sunt incidente speței. Admisibilitatea acțiunii în restituire a fost corect reținută de prima instanță, se reține în motivarea deciziei, în raport de dreptul comun și de dispozițiile art. 6 CEDO. Corect instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispozițiile Decretului nr. 210/1966 fiind contrare atât constituției de la epoca confiscării cât și Declarației Universale a Drepturilor Omului. În contra deciziei a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Timiș. Solicită recurentul admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii excepțiilor prescripției și inadmisibilității acțiunii, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 9 C. proc. civ. Recurentul în susținerea excepțiilor pe care Ie-a invocat în fața instanței de fond și în critica soluțiilor asupra acestora invocă lipsa unui temei legal care să permită o repunere în termen și admisibilitatea acțiunii iar pe fond invocă caracterul legal al confiscării valutei în raport de dispozițiile Decretului nr. 210/1960. Recursul nu este fondat. Se constată că recurentul în criticile formulate se limitează a reitera trei afirmații critice din apelul declarat fără nici o referire la considerentele pe care instanța de apel Ie-a avut în vedere când, în examinarea lor, acestea au fost înlăturate.

Singura referire la decizia atacată se limitează la indicarea numărului ei, fiind total ignorate considerentele, or, potrivit art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs verifică motivul de recurs, în speță art. 304 9 C. proc. civ., din perspectiva criticilor care se aduc hotărârii a cărei modificare se solicită pe acest temei. Astfel, instanța de apel confirmând sentința, a constat că în raport de caracterul acțiunii promovate, acțiune reală, în revendicare mobiliară, nu este incident Decretul nr. 165/1958 care reglementează prescripția acțiunilor personal patrimoniale, ci dispozițiile art. 1890 C. civ. A mai constat că acțiunea este admisibilă în raportul cu dispozițiile dreptului comun, ale art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană.

Cât privește legalitatea confiscării din perspectiva invocată de recurent, s-a arătat că Decretul 210/1960 era contrar tratatelor internaționale, respectiv Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect se impune în plus, și argumentul abrogării art. 37 din Decretul nr. 210/1960 care reglementa regimul mijloacelor de plată străine prin chiar Decretul-lege nr. 9/1989 privind abrogarea unor acte normative, cu o expunere de motive relevantă, demonstrativă și constitutivă: „în scopul înlăturării imediate din legislația țării noastre a unor reglementări legale emise de fostul regim dictatorial care prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale și morale poporului român, intereselor legitime ale tuturor cetățenilor, desfășurării unor relații normale cu celelalte state ” . înalta Curte constatând că prin hotărârea atacată cu recursul de față nu s-a încălcat Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, ale cărui prevederi nu se aplică, conform art. 21, dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, caracterul acțiunii reținut de instanțe, cel de acțiune reală nefiind contestat de recurent, că legitimitatea prevederii art. 37 din Decretului nr. 210/1960 pe care s-a întemeiat confiscarea valutei în speță a fost infirmată prin chiar expunerea de motive a Decretului-lege 9 din 31 decembrie 1989 care o abrogă, că nici faptul efectivității confiscării nu se contestă de recurent, că deci nicio prevedere legală nu a fost greșit aplicată s-au interpretată,

decizia atacată fiind întemeiată legal în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul astfel declarat ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei civile nr. 197/ A din 28 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2013.