ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5334/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5334/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 1 noiembrie 2010,

L.F.I., a solicitat instanței – în contradictoriu cu Mun. Arad, reprezentat

prin Primar și Statul român prin M.F.P. – să constate că imobilul

situat în Arad, a

fost preluat de Statul Român fără titlu valabil; să se constate că în calitate

de nepot de fiu, este unicul moștenitor legal al proprietarei tabulare a

imobilului, la data naționalizării acestuia de către Statul Român; să se

dispună obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea

apartamentelor înstrăinate din imobilul în litigiu, respectiv ap. înscrise în C.F.

individuale, conform raportului de expertiză ce se va efectua în cauză.

Prin notele de

ședință depuse în data de 16 februarie 2011, reclamantul și-a precizat

cuantumul pretențiilor la valoarea de 119.525 lei conform raportului de

evaluare efectuat.

În motivarea cererii,

s-a arătat că imobilul situat în Arad, înscris în C.F. Arad, a fost proprietatea

tabulară a bunicii reclamantului, conform înscrierii de sub nr. B/16 din

această C.F.

La data de 29 mai

19959 în baza Decret Lege nr. 92/1950, imobilul a fost naționalizat de Statul

Român, cu nerespectarea prevederilor legale, în mod abuziv.

Potrivit art. 2 din

Decret Lege nr. 92/1950 erau exceptate de la naționalizare imobilele aparținând

anumitor categorii socio-profesionale, respectiv imobilele proprietatea

muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști

și pensionarilor.

Or, conform

adeverinței, din 6 ianuarie 1987 emisă de D.P.M.O.S. Arad, bunica

reclamantului, L.M., a fost încadrată în muncă, ca muncitoare, în perioada

naționalizării imobilului de către Statul Român, respectiv în perioada 1

noiembrie 1950 - 1 septembrie 1966 la Î.O.L.E. Arad. Deși antecesoarea

reclamantului a formulat contestație împotriva deciziei de naționalizare a

imobilului, prin adresa nr. 1791/ F din 15 octombrie 1959 a Comitetului

Executiv a Sfatului Popular al orașului Arad contestația a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr.

4442 din 18 iunie 2000 pronunțată de Judecătoria Arad în Dosar nr. 5168/2000

rămasă definitivă și irevocabilă a fost admisă acțiunea reclamantului care, a

redevenit proprietarul apartamentelor neînstrăinate din imobilul situat în

Arad.

Având în vedere că

apartamentele a căror contravaloare o solicită prin promovarea prezentului

litigiu au fost înstrăinate de Statul Român, prin notificarea nr. 635 din 23

iulie 2001 adresată Prefecturii Arad de B.E.J., P.H. a solicitat în temeiul

Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri bănești pentru aceste apartamente.

În drept s-au invocat

prevederile Legii nr. 10/2001, art. 480 și 481 C. civ., art. 6 și art. 1

din Protocolul 1 al C.E.D.O.

Investit în primă

instanță, Tribunalul Arad, secția civilă, prin Sentința nr. 194 din 16

februarie 2011, a respins acțiunea, reținând în esență că reclamantul a inițiat

procedura administrativă prevăzută prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a

formulat (în legătură cu apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995)

notificarea înregistrată sub nr. 635 din 23 iulie 2001, prin care a solicitat

acordarea despăgubirilor bănești pentru apartamentele din imobilul situat în

Arad, înscris în C.F. Arad.

Întrucât până la data

de 1 noiembrie 2010, notificarea nu a fost soluționată, reclamantul a formulat

prezenta acțiune, pe calea dreptului comun, vizând deasemenea acordarea despăgubirilor.

Pe parcursul

soluționării litigiului însă, a fost emisă dispoziția nr. 5717 din 13 decembrie

2010, prin care s-a hotărât asupra acordării despăgubirilor pentru imobilele

notificate, ce nu pot fi restituite în natură, în condițiile Legii nr. 247/2005

– Titlul VII, despăgubiri ce urmează a fi stabilite condițiile standardelor

internaționale de evaluare.

După depunerea

dispoziției,

reclamantul

și-a precizat acțiunea solicitând obligarea pârâților la plata sumei de

119.525lei, reprezentând contravaloarea apartamentelor, arătând că acordarea de

despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 nu reprezintă o soluționare a

pretențiilor deduse judecății. S-a arătat că în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O.,

în materie, Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră capabilă a

satisface pretențiile reclamantului. Având în vedere că notificarea formulată

la data de 23 iulie 2001, nu a fost soluționată încă, în sensul de a se bucura

de o reparație echitabilă, reclamantul a învederat că ar fi împovărător pentru el

să i se impună a aștepta soluționarea pretențiilor, în cadrul stabilit de Legea

nr. 247/2005, față de cele statuate de instanța europeană și având în vedere

timpul îndelungat scurs de la data notificării până la adoptarea unei decizii

administrative într-o primă etapă a procesului de restituire.

Față de precizarea

depusă și motivarea acesteia, prima instanță a apreciat că acțiunea a rămas

fără obiect.

Astfel, s-a avut în

vedere că prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

prevăzându-se la art. 16 o procedură administrativă de stabilire a acestora, în

cadrul căreia se face o evaluare a despăgubirilor cuvenite persoanei

îndreptățite și, în raport de această evaluare, se emite titlul final de

despăgubire de către C.C.S.D.

S-a făcut trimitere

la Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secții unite, potrivit căreia, prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele

din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea

despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării

în vigoare a legii, contestate în

termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Per a contrario, se

arată, această procedură se aplică în cazul deciziilor/dispozițiilor emise

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, cu consecința că, în cazul

unor asemenea decizii, instanța nu mai are competența de a stabili cuantumul

despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptățite, această competență revenind C.C.S.D.,

conform art. 16 rap. la art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, în

aceste condiții, instanța de judecată rămâne competentă să soluționeze

legalitatea și temeinicia soluției de respingere a cererii de restituire în

natură sau prin echivalent, limitându-se însă, numai la stabilirea dreptului

persoanei îndreptățite la restituire prin echivalent sub forma despăgubirilor

prevăzute de Legea nr. 247/2005 fără a statua asupra valorii bunului, obiect al

cererii de restituire.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă care, prin Decizia nr. 1489

din 10 noiembrie 2011, în esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondat recursul

declarat de reclamantul L.F.I., împotriva sentinței.

Recursul declarat de

reclamant împotriva acestei hotărâri, a fost admis de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția a I-a civilă care, prin Decizia nr. 6263 din 2 octombrie

2012, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare, Curții de

Apel Timișoara, ca instanță de apel.

Pentru a decide

astfel, instanța supremă a reținut că instanța de control judiciar a calificat

greșit calea de atac exercitată de reclamant împotriva sentinței, soluționând

dosarul în recurs, cu încălcarea prevederilor art. 26 al Legii nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 202/2010, care sunt de strictă

interpretare, în sensul că sunt supuse recursului numai acele hotărâri prin

care s-au soluționat cereri având ca obiect contestarea dispoziției motivate,

prin care s-a respins notificarea sau cererea de restituire în natură.

Orice alte acțiuni,

având alt obiect decât contestarea dispoziției emise în procedura Legii nr. 10/2001

sau, solicitarea de soluționare pe fond a notificării și un alt temei juridic,

obligă instanța să judece în raport de limitele investirii determinate de

obiectul judecății și temeiurile juridice invocate de parte, hotărârea fiind

supusă căilor de atac prevăzute de dreptul comun.

Or, conchide instanța

supremă, recurentul a precizat că acțiunea sa nu a fost fondată pe dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și că nu a contestat dispoziția nr.

5717 din 13 decembrie 20120, prin care s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent.

În rejudecare, Curtea

de Apel Timișoara, secția I-a civilă, prin Decizia nr. 60/ A din 17 aprilie

2013, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței, reținând că

prima instanță și-a argumentat pertinent soluția de respingere a acțiunii, prin

raportare la Decizia nr. 52/2007, dată de instanța supremă în soluționarea unui

recurs în interesul legii și la prevederile Legii nr. 247/2005.

În acest context, se

mai arată, nu era necesar ca prima instanță să constate, în temeiul art. 6 al Legii

nr. 213/1998, nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului și că

reclamantul este unicul moștenitor al fostei proprietare tabulare, întrucât

aceste aspecte au

dobândit autoritate de lucru judecat în baza Sentinței civile nr. 442 din 18

iunie 2000, pronunțată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 5168/2000 (rămasă

irevocabilă).

Pe de altă parte,

cercetarea fondului cauzei, inclusiv cu privire la chestiunile mai sus

menționate, nu era necesară, deoarece, deși prima instanță a reținut că

acțiunea reclamantului este neîntemeiată, în realitate aceasta a fost respinsă

ca inadmisibilă pe calea dreptului comun.

În acest sens, Curtea

a reținut că situația juridică a imobilului în litigiu, odată cu intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, este supusă dispozițiilor acestui act normativ,

care reglementează atât problema imobilelor preluate de stat cu titlu valabil,

cât și a celor preluate fără titlu valabil.

De asemenea, odată cu

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța nu mai are competența de a

stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptățite, potrivit art.

13 și 16 din Titlul VII al legii, în cazul deciziilor/dispozițiilor emise

ulterior intrării în vigoare a legii.

Prin urmare, potrivit

principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială

(Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005) și legea generală (C. civ.) se rezolvă

în favoarea legii speciale, așa încât, după intrarea în vigoare a acestor legi

speciale, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii nu mai au deschisă

calea acțiunii în revendicare/despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 480

și 481 din vechiul C. civ.

În același sens, al

inadmisibilității acțiunii în revendicare/despăgubiri întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin Deciziile nr. 33/2008, nr. 27/2011 și nr. 52/2007.

Totodată, s-a avut în

vedere că, potrivit parag. 140 din Hotărârea pilot pronunțată în cauza A. ș.a.

contra României, se poate reține existența unui „bun actual”, în sensul

convenției, în patrimoniul persoanelor deposedate abuziv de către stat, dacă

s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie,

prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus

expres și restituirea bunului.

În fine, conchide

instanța de apel, nerecunoașterea posibilității stabilirii de către instanță a

contravalorii despăgubirilor pe calea dreptului comun nu înseamnă nici

încălcarea dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., întrucât Legea nr. 10/2007 și nr.

247/2005 asigură controlul judecătoresc asupra măsurilor reparatorii.

În cauză, a declarat

recurs, în termen legal, reclamantul L.F.I. care, invocând temeiurile prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., de la 1865, cu modificările ulterioare,

în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică hotărârea dată

în apel, după cum urmează:

- în mod greșit

instanțele au respins acțiunea „ca inadmisibilă” pentru simplul fapt că

existența Legii nr. 10/2001, nu mai permite analizarea unor pretenții formulate

pe dreptul comun, trimiterile făcute la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, fiind făcute după analizarea „trunchiată” a acesteia.

- art. 6 alin. (1)

din C.E.D.O., garantează oricărei persoane, dreptul de acces la o instanță

independentă.

În susținerea acestei

critici, recurentul face trimitere la cauza F., împotriva României, prin care

Curtea europeană a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, ca

urmare a respingerii ca inadmisibilă a acțiunii reclamanților, având ca obiect

constatarea caracterului nelegal al naționalizării imobilului.

- în cauza M.A. și

alții, împotriva României s-a reținut deasemenea, încălcarea art. 6 parag. 1,

prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, pe considerentul

necesității urmării unei proceduri speciale, prevăzută de Legea nr. 10/2001.

- reținând că

acțiunea este inadmisibilă, instanța a ignorat practic să procedeze la analiza

fondului litigiului dedus judecății.

Or, se arată, conform

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și

trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În speță, conchide

recurentul, curtea de apel „nu a observat” că prima instanță nu a examinat

niciunul dintre motivele invocate de reclamant, în susținerea cererii.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Imobilul în legătură

cu care s-a formulat cererea de acordare a despăgubirilor, a constituit, în

adevăr, proprietatea tabulară a autoarei reclamantului – L.M., căsătorită L. –

și a fost preluat abuziv în proprietatea Statului român, în baza Decizia nr. 92/1950,

ulterior o parte din apartamentele ce compuneau acest imobil fiind înstrăinate

în baza Legii nr. 112/1995.

O particularitate a

cauzei de față o constituie aceea că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat că imobilul a fost

preluat fără titlu de Statul român și s-a dispus restabilirea situației

anterioare de carte funciară, respectiv radierea dreptului de proprietate al

Statului și reînscrierea în C.F. Arad, a fostei proprietare tabulare, autoarea

reclamantului. (a se vedea Sentința civilă nr. 4442 din 18 iulie 2000 a

Judecătoriei Arad – fila 23 – dosar fond).

De menționat că,

urmare rămânerii irevocabile a acestei hotărâri (prin Decizia nr. 381 din 19

februarie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă) prin care s-a dispus

și predarea succesiunii către reclamant, în calitate de moștenitor legal al

defunctei L.M., acestuia i-au fost retrocedate un număr de patru apartamente

din imobil, care nu fuseseră înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pentru celelalte șase

apartamente, ce au făcut obiectul acestei legi, L.F.I. a urmat procedura

administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, comunicând prin

executor judecătoresc, Prefecturii Arad, notificarea înregistrată sub nr. 635

din 23 iulie 2001, în cuprinsul căreia se solicită acordarea despăgubirilor

bănești, pentru spațiile vândute foștilor chiriași, ce nu mai pot fi

restituite în natură.

Demersul judiciar

inițiat de persoana îndreptățită la 1 noiembrie 2010, a fost motivat inițial -

prin cererea introductivă - de lipsa răspunsului autorității investite cu

soluționarea notificării, pentru ca ulterior – după emiterea dispoziției nr. 5717

din 13 decembrie 2010, pe parcursul soluționării litigiului – să se invoce

necesitatea obligării pârâților la plata sumei de 119.525 lei, reprezentând

contravaloarea apartamentelor, pe considerentul nefuncționării eficiente a

Fondului Proprietatea și a practicii C.E.D.O. care, a consacrat dreptul

persoanei îndreptățite, la o reparație echitabilă.

S-a mai învederat de

către cel în cauză că, urmarea procedurilor Legii nr. 247/2005, ar reprezenta o

chestiune „împovărătoare” pentru reclamant, avându-se în vedere timpul

îndelungat scurs de la data notificării și până la adoptarea unei decizii

administrative.

Nemulțumirea

recurentului, ce rezultă fără echivoc din dezvoltarea motivelor de recurs, este

aceea că instanțele nu au dat curs solicitării sale de obligare directă a

pârâților – instituții ale Statului – la plata contravalorii spațiilor ce

nu au putut fi restituite în natură.

Este important a se

preciza, față de alegațiile recurentului, că acțiunea nu a fost respinsă de

tribunal (soluție confirmată de curtea de apel) ca fiind inadmisibilă, prin

argumente pertinente reținându-se, în ambele hotărâri, că după intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005 (care, în Titlul VII instituie un mecanism special

de stabilire a cuantumului despăgubirilor și respectiv de emitere a titlului de

despăgubire) instanțele nu mai au competența de a calcula și stabili

aceste despăgubiri, această competență aparținând exclusiv organismului nou

creat respectiv Comisia Centrală din Subordinea Cancelariei Primului Ministru,

ale cărei decizii sunt deasemenea supuse controlului judiciar, putând fi

atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ, nr. 554/2004.

Soluția este în acord

cu practica instanței supreme, reținându-se în acest sens ca judicioasă

trimiterea făcută de tribunal la decizia dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în soluționarea unui recurs în interesul Legii, nr. 52 din 4 iunie

2007, obligatorie pentru instanțe.

Astfel, dacă s-ar

accepta soluția propusă de recurent, respectiv obligarea directă de către

instanțe a entității investită cu soluționarea notificării sau a unei alte

instituții publice, reprezentantă a Statului – în speță, M.F.P., chemat în

judecată în calitate de pârât – la plata sumelor

reprezentând valoarea de piața a spațiilor,

ce au făcut obiectul notificării (imobile ce nu pot fi restituite în natură)

aceasta ar echivala cu golirea de conținut a dispozițiilor legale mai sus

invocate și lipsirea acestora de eficiență, cu vădit impact asupra bugetului și

politicilor financiare ale statului.

Este adevărat că, în

câteva din cauzele aflate pe rolul său, C.E.D.O. a condamnat România, reținând

că Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod susceptibil a fi considerat

ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri, (a se vedea cazul R.I.

împotriva României, M. și alții/ împotriva României) instanța europeana - luând

in considerare - și prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de

despăgubire (a se vedea cauza P. împotriva României).

În aceste cauze însă

(unele vizând respingerea cererii pentru prematuritate, în condițiile în care

nu fusese pronunțată o decizie administrativă în termenul legal de 60 de zile,

prevăzut de lege) Curtea nu a contestat „marja de apreciere” de care

beneficiază statele în a implementa proceduri administrative, prealabile

asigurării accesului concret și efectiv la o instanță.

Ceea ce a sancționat

instanța europeană în cazurile mai sus enunțate (a se vedea și Hotărârea din 13

ianuarie 2009, emisă în cauza F. împotriva României nu este obligativitatea parcurgerii

procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 și respectiv Legea nr.

247/2005 ci accesul „teoretic și iluzoriu” la despăgubirile ce pot fi acordate

în temeiul acestor legi, cauzat de funcționarea ineficientă - la data

soluționării acestor cauze - a Fondului Proprietatea.

Transpare, din

întreaga practică C.E.D.O., obligația Statului Român, în calitate de acționar

unic la această societate de investiții, să asigure funcționarea eficientă a

Fondului Proprietatea și respectiv conversia titlurilor de despăgubire emise de

către Comisia Centrală, în despăgubire efectivă, după algoritmul de calcul

stabilit prin lege.

În consecință, parcurgerea

procedurilor administrative, nu prezintă, prin ea însăși „o problemă” din

perspectiva Convenției, în condițiile în care rezultatul final al acestora este

cel al unei despăgubiri efective.

Tot astfel, în

vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit, prin Decizia nr. 33

din 9 iunie 2008 (la care recurentul face trimitere, dar într-o interpretare

proprie) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru

aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale

și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar

dacă acestea contravin C.E.D.O.

Toate aceste aspecte,

au fost corect reținute de instanțe și judicios argumentate, neputându-se

reține necercetarea fondului cauzei, sub aspectul examinării primelor două

capete de cerere din acțiunea introductivă, în condițiile în care, asupra

acestor chestiuni s-a pronunțat, cu autoritate de lucru judecat, o altă instanță,

prin hotărâre rămasă irevocabilă (Sentința civilă nr. 442 din 18 iunie 2000 a

Judecătoriei Arad, mai sus invocată) care, i-a recunoscut reclamantului calitatea

de proprietar asupra imobilului ce a făcut obiectul notificării și a dispus asupra

restabilirii situației anterioare de carte funciară.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul L.F.I. împotriva Deciziei nr. 60/ A din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 noiembrie 2013.