ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5334/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 1 noiembrie 2010, L.F.I., a solicitat instanței – în contradictoriu cu Mun. Arad, reprezentat prin Primar și Statul român prin M.F.P. – să constate că imobilul situat în Arad, a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil; să se constate că în calitate de nepot de fiu, este unicul moștenitor legal al proprietarei tabulare a imobilului, la data naționalizării acestuia de către Statul Român; să se dispună obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea apartamentelor înstrăinate din imobilul în litigiu, respectiv ap. înscrise în C.F. individuale, conform raportului de expertiză ce se va efectua în cauză.

Prin notele de ședință depuse în data de 16 februarie 2011, reclamantul și-a precizat cuantumul pretențiilor la valoarea de 119.525 lei conform raportului de evaluare efectuat. În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul situat în Arad, înscris în C.F. Arad, a fost proprietatea tabulară a bunicii reclamantului, conform înscrierii de sub nr. B/16 din această C.F. La data de 29 mai 19959 în baza Decret Lege nr. 92/1950, imobilul a fost naționalizat de Statul Român, cu nerespectarea prevederilor legale, în mod abuziv. Potrivit art. 2 din Decret Lege nr. 92/1950 erau exceptate de la naționalizare imobilele aparținând anumitor categorii socio-profesionale, respectiv imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor.

Or, conform adeverinței, din 6 ianuarie 1987 emisă de D.P.M.O.S. Arad, bunica reclamantului, L.M., a fost încadrată în muncă, ca muncitoare, în perioada naționalizării imobilului de către Statul Român, respectiv în perioada 1 noiembrie 1950 - 1 septembrie 1966 la Î.O.L.E. Arad. Deși antecesoarea reclamantului a formulat contestație împotriva deciziei de naționalizare a imobilului, prin adresa nr. 1791/ F din 15 octombrie 1959 a Comitetului Executiv a Sfatului Popular al orașului Arad contestația a fost respinsă ca neîntemeiată. Prin Sentința civilă nr. 4442 din 18 iunie 2000 pronunțată de Judecătoria Arad în Dosar nr. 5168/2000 rămasă definitivă și irevocabilă a fost admisă acțiunea reclamantului care, a redevenit proprietarul apartamentelor neînstrăinate din imobilul situat în Arad.

Având în vedere că apartamentele a căror contravaloare o solicită prin promovarea prezentului litigiu au fost înstrăinate de Statul Român, prin notificarea nr. 635 din 23 iulie 2001 adresată Prefecturii Arad de B.E.J., P.H. a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri bănești pentru aceste apartamente. În drept s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001, art. 480 și 481 C. civ., art. 6 și art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O. Investit în primă instanță, Tribunalul Arad, secția civilă, prin Sentința nr. 194 din 16 februarie 2011, a respins acțiunea, reținând în esență că reclamantul a inițiat procedura administrativă prevăzută prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a formulat (în legătură cu apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995) notificarea înregistrată sub nr. 635 din 23 iulie 2001, prin care a solicitat acordarea despăgubirilor bănești pentru apartamentele din imobilul situat în Arad, înscris în C.F.

Arad. Întrucât până la data de 1 noiembrie 2010, notificarea nu a fost soluționată, reclamantul a formulat prezenta acțiune, pe calea dreptului comun, vizând deasemenea acordarea despăgubirilor. Pe parcursul soluționării litigiului însă, a fost emisă dispoziția nr. 5717 din 13 decembrie 2010, prin care s-a hotărât asupra acordării despăgubirilor pentru imobilele notificate, ce nu pot fi restituite în natură, în condițiile Legii nr. 247/2005 – Titlul VII, despăgubiri ce urmează a fi stabilite condițiile standardelor internaționale de evaluare. După depunerea dispoziției, reclamantul și-a precizat acțiunea solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 119.525lei, reprezentând contravaloarea apartamentelor, arătând că acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 nu reprezintă o soluționare a pretențiilor deduse judecății.

S-a arătat că în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O., în materie, Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră capabilă a satisface pretențiile reclamantului. Având în vedere că notificarea formulată la data de 23 iulie 2001, nu a fost soluționată încă, în sensul de a se bucura de o reparație echitabilă, reclamantul a învederat că ar fi împovărător pentru el să i se impună a aștepta soluționarea pretențiilor, în cadrul stabilit de Legea nr. 247/2005, față de cele statuate de instanța europeană și având în vedere timpul îndelungat scurs de la data notificării până la adoptarea unei decizii administrative într-o primă etapă a procesului de restituire. Față de precizarea depusă și motivarea acesteia, prima instanță a apreciat că acțiunea a rămas fără obiect.

Astfel, s-a avut în vedere că prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, prevăzându-se la art. 16 o procedură administrativă de stabilire a acestora, în cadrul căreia se face o evaluare a despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptățite și, în raport de această evaluare, se emite titlul final de despăgubire de către C.C.S.D. S-a făcut trimitere la Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, potrivit căreia, prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Per a contrario, se arată, această procedură se aplică în cazul deciziilor/dispozițiilor emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, cu consecința că, în cazul unor asemenea decizii, instanța nu mai are competența de a stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptățite, această competență revenind C.C.S.D., conform art. 16 rap. la art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin urmare, în aceste condiții, instanța de judecată rămâne competentă să soluționeze legalitatea și temeinicia soluției de respingere a cererii de restituire în natură sau prin echivalent, limitându-se însă, numai la stabilirea dreptului persoanei îndreptățite la restituire prin echivalent sub forma despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 fără a statua asupra valorii bunului, obiect al cererii de restituire.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă care, prin Decizia nr. 1489 din 10 noiembrie 2011, în esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul L.F.I., împotriva sentinței. Recursul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri, a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a I-a civilă care, prin Decizia nr. 6263 din 2 octombrie 2012, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare, Curții de Apel Timișoara, ca instanță de apel.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că instanța de control judiciar a calificat greșit calea de atac exercitată de reclamant împotriva sentinței, soluționând dosarul în recurs, cu încălcarea prevederilor art. 26 al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 202/2010, care sunt de strictă interpretare, în sensul că sunt supuse recursului numai acele hotărâri prin care s-au soluționat cereri având ca obiect contestarea dispoziției motivate, prin care s-a respins notificarea sau cererea de restituire în natură. Orice alte acțiuni, având alt obiect decât contestarea dispoziției emise în procedura Legii nr. 10/2001 sau, solicitarea de soluționare pe fond a notificării și un alt temei juridic, obligă instanța să judece în raport de limitele investirii determinate de obiectul judecății și temeiurile juridice invocate de parte, hotărârea fiind supusă căilor de atac prevăzute de dreptul comun.

Or, conchide instanța supremă, recurentul a precizat că acțiunea sa nu a fost fondată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și că nu a contestat dispoziția nr. 5717 din 13 decembrie 20120, prin care s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent. În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția I-a civilă, prin Decizia nr. 60/ A din 17 aprilie 2013, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței, reținând că prima instanță și-a argumentat pertinent soluția de respingere a acțiunii, prin raportare la Decizia nr. 52/2007, dată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii și la prevederile Legii nr. 247/2005.

În acest context, se mai arată, nu era necesar ca prima instanță să constate, în temeiul art. 6 al Legii nr. 213/1998, nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului și că reclamantul este unicul moștenitor al fostei proprietare tabulare, întrucât aceste aspecte au dobândit autoritate de lucru judecat în baza Sentinței civile nr. 442 din 18 iunie 2000, pronunțată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 5168/2000 (rămasă irevocabilă). Pe de altă parte, cercetarea fondului cauzei, inclusiv cu privire la chestiunile mai sus menționate, nu era necesară, deoarece, deși prima instanță a reținut că acțiunea reclamantului este neîntemeiată, în realitate aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă pe calea dreptului comun.

În acest sens, Curtea a reținut că situația juridică a imobilului în litigiu, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este supusă dispozițiilor acestui act normativ, care reglementează atât problema imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât și a celor preluate fără titlu valabil. De asemenea, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța nu mai are competența de a stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptățite, potrivit art. 13 și 16 din Titlul VII al legii, în cazul deciziilor/dispozițiilor emise ulterior intrării în vigoare a legii.

Prin urmare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005) și legea generală (C. civ.) se rezolvă în favoarea legii speciale, așa încât, după intrarea în vigoare a acestor legi speciale, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare/despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 din vechiul C. civ. În același sens, al inadmisibilității acțiunii în revendicare/despăgubiri întemeiată pe dispozițiile dreptului comun s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Deciziile nr. 33/2008, nr. 27/2011 și nr. 52/2007. Totodată, s-a avut în vedere că, potrivit parag.

140 din Hotărârea pilot pronunțată în cauza A. ș.a. contra României, se poate reține existența unui „bun actual”, în sensul convenției, în patrimoniul persoanelor deposedate abuziv de către stat, dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres și restituirea bunului. În fine, conchide instanța de apel, nerecunoașterea posibilității stabilirii de către instanță a contravalorii despăgubirilor pe calea dreptului comun nu înseamnă nici încălcarea dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., întrucât Legea nr. 10/2007 și nr. 247/2005 asigură controlul judecătoresc asupra măsurilor reparatorii.

În cauză, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul L.F.I. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., de la 1865, cu modificările ulterioare, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - în mod greșit instanțele au respins acțiunea „ca inadmisibilă” pentru simplul fapt că existența Legii nr. 10/2001, nu mai permite analizarea unor pretenții formulate pe dreptul comun, trimiterile făcute la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind făcute după analizarea „trunchiată” a acesteia. - art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., garantează oricărei persoane, dreptul de acces la o instanță independentă.

În susținerea acestei critici, recurentul face trimitere la cauza F., împotriva României, prin care Curtea europeană a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, ca urmare a respingerii ca inadmisibilă a acțiunii reclamanților, având ca obiect constatarea caracterului nelegal al naționalizării imobilului. - în cauza M.A. și alții, împotriva României s-a reținut deasemenea, încălcarea art. 6 parag. 1, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, pe considerentul necesității urmării unei proceduri speciale, prevăzută de Legea nr. 10/2001. - reținând că acțiunea este inadmisibilă, instanța a ignorat practic să procedeze la analiza fondului litigiului dedus judecății. Or, se arată, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În speță, conchide recurentul, curtea de apel „nu a observat” că prima instanță nu a examinat niciunul dintre motivele invocate de reclamant, în susținerea cererii. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Imobilul în legătură cu care s-a formulat cererea de acordare a despăgubirilor, a constituit, în adevăr, proprietatea tabulară a autoarei reclamantului – L.M., căsătorită L. – și a fost preluat abuziv în proprietatea Statului român, în baza Decizia nr. 92/1950, ulterior o parte din apartamentele ce compuneau acest imobil fiind înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

O particularitate a cauzei de față o constituie aceea că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu de Statul român și s-a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară, respectiv radierea dreptului de proprietate al Statului și reînscrierea în C.F. Arad, a fostei proprietare tabulare, autoarea reclamantului. (a se vedea Sentința civilă nr. 4442 din 18 iulie 2000 a Judecătoriei Arad – fila 23 – dosar fond). De menționat că, urmare rămânerii irevocabile a acestei hotărâri (prin Decizia nr. 381 din 19 februarie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă) prin care s-a dispus și predarea succesiunii către reclamant, în calitate de moștenitor legal al defunctei L.M., acestuia i-au fost retrocedate un număr de patru apartamente din imobil, care nu fuseseră înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pentru celelalte șase apartamente, ce au făcut obiectul acestei legi, L.F.I. a urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, comunicând prin executor judecătoresc, Prefecturii Arad, notificarea înregistrată sub nr. 635 din 23 iulie 2001, în cuprinsul căreia se solicită acordarea despăgubirilor bănești, pentru spațiile vândute foștilor chiriași, ce nu mai pot fi restituite în natură. Demersul judiciar inițiat de persoana îndreptățită la 1 noiembrie 2010, a fost motivat inițial - prin cererea introductivă - de lipsa răspunsului autorității investite cu soluționarea notificării, pentru ca ulterior – după emiterea dispoziției nr. 5717 din 13 decembrie 2010, pe parcursul soluționării litigiului – să se invoce necesitatea obligării pârâților la plata sumei de 119.525 lei, reprezentând contravaloarea apartamentelor, pe considerentul nefuncționării eficiente a Fondului Proprietatea și a practicii C.E.D.O.

care, a consacrat dreptul persoanei îndreptățite, la o reparație echitabilă. S-a mai învederat de către cel în cauză că, urmarea procedurilor Legii nr. 247/2005, ar reprezenta o chestiune „împovărătoare” pentru reclamant, avându-se în vedere timpul îndelungat scurs de la data notificării și până la adoptarea unei decizii administrative. Nemulțumirea recurentului, ce rezultă fără echivoc din dezvoltarea motivelor de recurs, este aceea că instanțele nu au dat curs solicitării sale de obligare directă a pârâților – instituții ale Statului – la plata contravalorii spațiilor ce nu au putut fi restituite în natură.

Este important a se preciza, față de alegațiile recurentului, că acțiunea nu a fost respinsă de tribunal (soluție confirmată de curtea de apel) ca fiind inadmisibilă, prin argumente pertinente reținându-se, în ambele hotărâri, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 (care, în Titlul VII instituie un mecanism special de stabilire a cuantumului despăgubirilor și respectiv de emitere a titlului de despăgubire) instanțele nu mai au competența de a calcula și stabili aceste despăgubiri, această competență aparținând exclusiv organismului nou creat respectiv Comisia Centrală din Subordinea Cancelariei Primului Ministru, ale cărei decizii sunt deasemenea supuse controlului judiciar, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ, nr. 554/2004.

Soluția este în acord cu practica instanței supreme, reținându-se în acest sens ca judicioasă trimiterea făcută de tribunal la decizia dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul Legii, nr. 52 din 4 iunie 2007, obligatorie pentru instanțe. Astfel, dacă s-ar accepta soluția propusă de recurent, respectiv obligarea directă de către instanțe a entității investită cu soluționarea notificării sau a unei alte instituții publice, reprezentantă a Statului – în speță, M.F.P., chemat în judecată în calitate de pârât – la plata sumelor reprezentând valoarea de piața a spațiilor, ce au făcut obiectul notificării (imobile ce nu pot fi restituite în natură) aceasta ar echivala cu golirea de conținut a dispozițiilor legale mai sus invocate și lipsirea acestora de eficiență, cu vădit impact asupra bugetului și politicilor financiare ale statului.

Este adevărat că, în câteva din cauzele aflate pe rolul său, C.E.D.O. a condamnat România, reținând că Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod susceptibil a fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri, (a se vedea cazul R.I. împotriva României, M. și alții/ împotriva României) instanța europeana - luând in considerare - și prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire (a se vedea cauza P. împotriva României). În aceste cauze însă (unele vizând respingerea cererii pentru prematuritate, în condițiile în care nu fusese pronunțată o decizie administrativă în termenul legal de 60 de zile, prevăzut de lege) Curtea nu a contestat „marja de apreciere” de care beneficiază statele în a implementa proceduri administrative, prealabile asigurării accesului concret și efectiv la o instanță.

Ceea ce a sancționat instanța europeană în cazurile mai sus enunțate (a se vedea și Hotărârea din 13 ianuarie 2009, emisă în cauza F. împotriva României nu este obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 și respectiv Legea nr. 247/2005 ci accesul „teoretic și iluzoriu” la despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul acestor legi, cauzat de funcționarea ineficientă - la data soluționării acestor cauze - a Fondului Proprietatea. Transpare, din întreaga practică C.E.D.O., obligația Statului Român, în calitate de acționar unic la această societate de investiții, să asigure funcționarea eficientă a Fondului Proprietatea și respectiv conversia titlurilor de despăgubire emise de către Comisia Centrală, în despăgubire efectivă, după algoritmul de calcul stabilit prin lege.

În consecință, parcurgerea procedurilor administrative, nu prezintă, prin ea însăși „o problemă” din perspectiva Convenției, în condițiile în care rezultatul final al acestora este cel al unei despăgubiri efective. Tot astfel, în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 (la care recurentul face trimitere, dar într-o interpretare proprie) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin C.E.D.O.

Toate aceste aspecte, au fost corect reținute de instanțe și judicios argumentate, neputându-se reține necercetarea fondului cauzei, sub aspectul examinării primelor două capete de cerere din acțiunea introductivă, în condițiile în care, asupra acestor chestiuni s-a pronunțat, cu autoritate de lucru judecat, o altă instanță, prin hotărâre rămasă irevocabilă (Sentința civilă nr. 442 din 18 iunie 2000 a Judecătoriei Arad, mai sus invocată) care, i-a recunoscut reclamantului calitatea de proprietar asupra imobilului ce a făcut obiectul notificării și a dispus asupra restabilirii situației anterioare de carte funciară. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul L.F.I. împotriva Deciziei nr. 60/ A din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2013.