ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1551/2019

HOTĂRÂRE

26.09.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1551/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra sesizării vizând conflictul negativ de competență:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sector 1 București sub nr. x/2018 din 1 octombrie 2018, cu precizările ulterioare, contestatorul A. a formulat, în contradictoriu cu intimații BEJA B., C., D., E. și F., contestație la executare împotriva publicației de vânzare din data de 28 septembrie 2018, precum și a actelor subsecvente emise, respectiv procesul-verbal de licitație din 10 septembrie 2018, actul de adjudecare din 18 septembrie 2018 și procesul-verbal de distribuție nr. x/2016 din data de 5 octombrie 2010 - 14 septembrie 2018, emise de BEJ B. în dosarul de executare ST 2519/2016.

Prin Sentința civilă nr. 574/2019 din 4 februarie 2019, Judecătoria Sector 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale invocate din oficiu și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sector 5 București.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sector 1 București a reținut, în esență, aplicabilitatea prevederilor art. 713 alin. (1) raportat la art. 650 alin. (1) din C. proc. civ. (forma în vigoare la data demarării procedurii execuționale), în considerarea împrejurării de fapt că, la data înregistrării cererii de executare silită - 19 ianuarie 2015, debitoarea G. avea domiciliul în București, strada x, nr. 20, concluzionând în sensul că Judecătoria Sector 5 București este instanța de executare competentă să soluționeze prezenta contestație la executare.

În continuarea argumentației, a fost înlăturată incidența cazului de competență teritorială alternativă, reglementat de art. 713 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât atât Judecătoria Sector 5 București, ca instanță de executare, cât și Judecătoria Sector 1 București, ca instanță de la locul situării imobilului ce face obiectul executării silite, se află în circumscripția aceleași curți de apel, iar nu a unor curți de apel diferite, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele normei legale.

Prin Sentința civilă nr. 2441/2019 din 3 aprilie 2019, Judecătoria Sector 5 București a admis excepția necompetenței teritoriale invocate din oficiu și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Constanța.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sector 5 București a reținut, în esență, faptul că la data începerii executării silite, după cum rezultă din verificările bazei de date DEPABD, debitoarea G. avea domiciliul legal pe raza Sectorului 5 București, însă reședința pe raza municipiului Constanța (str. x), adresă la care locuia în mod efectiv și care era declarată și înregistrată la Direcția pentru Evidența Persoanelor. De altfel, în mai multe acte de executare - enumerate în considerentele sentinței -, se menționează aceeași reședință a debitoarei din Constanța.

Or, argumentează Judecătoria Sector 5 București, noțiunea de domiciliu avută în vedere de art. 650 din C. proc. civ. trebuie interpretată într-un sens larg, urmând a fi avută în vedere adresa unde debitorul locuiește efectiv, întrucât scopul dispoziției legale este acela de a da eficiență principiului dreptului la apărare.

Prin Sentința civilă nr. 6863/2019 din 14 iunie 2019, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței teritoriale invocate din oficiu, a declinat competența de soluționare a contestației la executare în favoarea Judecătoriei Sector 1 București, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Constanța a pornit de la raționamentul juridic din hotărârea imediat anterioară, reținând, în esență, argumentul că sunt incidente și dispozițiile art. 713 alin. (2) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data de 19 ianuarie 2015, care dau posibilitatea introducerii contestației și la judecătoria de la locul situării imobilului, dacă acesta se află în circumscripția altei curți de apel decât cea în care se află instanța de executare, așa cum este și cazul executării silite de față, care se efectuează prin urmărirea silită a cotei-părți de 50% din imobilul teren situat în București, șoseaua București - Ploiești nr. 51A, lot 1.

Drept urmare, persoana îndreptățită la formularea contestației la executare are opțiunea de a se adresa uneia dintre cele două instanțe, atunci când imobilul se află în circumscripția altei curți de apel decât cea în care se află instanța de executare.

Or, în speță, contestatorul A. a sesizat Judecătoria Sector 1 București, instanță care este competentă prin raportare la dispozițiile art. 713 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere că imobilul ce face obiectul urmăririi silite se află în raza sa de competență, iar instanța de executare este Judecătoria Constanța, potrivit hotărârii de declinare pronunțată de Judecătoria Sector 5 București.

În subsidiar, s-a argumentat că Judecătoria Constanța nu poate fi instanță de executare în accepțiunea prevederilor art. 650 alin. (1) din C. proc. civ., câtă vreme din verificările efectuate în baza de date DEBAPD rezultă că debitoarea G. a avut, la data începerii executării silite, domiciliul pe raza Sectorului 5 București.

Textul de lege nu face referire și la reședința debitorului; or, atunci când legiuitorul a înțeles să instituie și reședința părții drept criteriu legal în stabilirea competenței teritoriale a prevăzut în mod expres, astfel cum este și cazul dispozițiilor art. 114 alin. (1) sau art. 117 alin. (2) din C. proc. civ.

În egală măsură, rezultă din înscrisurile dosarului faptul că Judecătoria Sector 5 București a soluționat mai multe cauze în legătură cu executarea silită efectuată în dosarul nr. x/2016, ca instanță de executare.

Examinând, în prezentul regulator de competență, potrivit dispozițiilor art. 135 C. proc. civ., conflictul negativ de competență astfel ivit, Înalta Curte constată că în cauză competența de soluționare aparține Judecătoriei Sector 1 București, pentru considerentele expuse în cele ce urmează:

Preliminar, Înalta Curte reține că este sesizată cu un conflict negativ de competență teritorială, în ipoteza prevăzută de art. 133 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., anume a declinărilor succesive în care ultima instanță învestită, Judecătoria Constanța, și-a declinat, la rându-i, competența în favoarea Judecătoriei sector 1 București care se declarase anterior necompetentă.

Judecătoriile aflate în conflict negativ de competență au fost învestite cu soluționarea unei contestații la executare propriu-zisă, formulată de terțul A., împotriva actelor de executare întocmite în dosarul de executare silită nr. x/2016 al BEJA B., executare pornită împotriva debitoarei G..

Actele care formează obiectul contestației la executare vizează o executare silită în modalitatea urmăririi silite imobiliare asupra terenului situat în București, Șoseaua București - Ploiești, nr. 51A, lot. 1.

Competența materială și teritorială în soluționarea contestației la executare pendinte este reglementată, astfel cum rețin și instanțele care s-au declarat necompetente, prin norma de ordine publică cuprinsă în art. 713 alin. (1) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data înregistrării cererii de executare silită - 19 ianuarie 2015, potrivit cu care "Contestația se introduce la instanța de executare".

Similar, dispozițiile art. 650 alin. (2) din C. proc. civ. stabilesc competența instanței de executare în soluționarea contestației la executare, ca incident apărut în cursul unei executări silite.

"Instanța de executare" este definită în cuprinsul art. 650 din C. proc. civ. în sensul în care, potrivit alin. (1) teza I, în regulă generală, "Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".

Drept urmare, făcând în speță aplicabilitatea criteriului legal și a reperului temporal sus-arătate, în stabilirea competenței teritoriale a instanței de executare, Înalta Curte are în vedere adresa din municipiul Constanța, str. x, la care debitoarea G. locuia în mod efectiv la data începerii executării silite, de o durată semnificativă de timp, astfel cum rezultă fără echivoc atât din cuprinsul înscrisurilor ce consemnează rezultatul verificării bazei de date privind evidența persoanelor DEPABD, cât și din conținutul mai multor acte de executare întocmite în dosarul de executare silită nr. x/2016 (cu titlu de exemplu, filele x din vol. 1 și filele x din vol. 2 al dosarului de executare), ceea ce conferă valențele unui domiciliu în sens procesual.

În consecință, instanța de executare este Judecătoria Constanța, fiind de subliniat că interpretarea extensivă a noțiunii de domiciliu a debitorului, în accepțiunea textului sus-redat, este impusă de necesitatea garantării, și pentru această fază a procesului civil, a efectivității principiilor contradictorialității și dreptului la apărare.

De altfel, este de amintit, în context, și faptul că art. 650 alin. (1) (în forma anterioară cererii de executare silită în discuție) a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 348/2014. Instanța de contencios constituțional a repudiat criteriul subiectiv (în funcție de biroul executorului judecătoresc) în stabilirea competenței teritoriale a instanței de executare, iar ulterior, legiuitorul a optat pentru o soluție clară și previzibilă, în funcție de domiciliul/sediul debitorului.

Or, din perspectiva scopului normei referitoare la competența exclusivă a instanței de executare, raționamentul instanței de contencios constituțional este aplicabil mutatis mutandis circumstanțelor particulare ale contestației la executare pendinte.

Pe de altă parte, este de observat faptul că, în speță, contestația la executare vizează o urmărire silită imobiliară, iar pentru o atare formă de executare silită legiuitorul a instituit o competență teritorială alternativă în cuprinsul art. 713 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cu care "În cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor și a veniturilor generale ale imobilelor, precum și în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripția altei curți de apel decât cea în care se află instanța de executare, contestația se poate introduce și la judecătoria de la locul situării imobilului".

În alte cuvinte, în cazul urmăririi silite imobiliare de față, este competentă, alături de instanța de executare (Judecătoria Constanța), și judecătoria de la locul situării imobilului (Judecătoria Sector 1 București), fiind întrunită cerința legală obligatorie a situării celor două judecătorii, deopotrivă competente, în circumscripția unor curți de apel diferite.

Prin urmare, în rezolvarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte este ținută de alegerea făcută de contestatorul A., în favoarea instanței de la locul situării imobilului urmărit silit, în acord cu regula generală înscrisă în art. 116 din C. proc. civ. și cu prevederile normei de trimitere cuprinse în art. 716 alin. (1) din C. proc. civ. care reglementează procedura de judecată a contestației la executare.

Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Sector 1 București este competentă teritorial să soluționeze contestația la executare dedusă judecății, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 din C. proc. civ.