ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 545/2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6 ianuarie 2020 pe rolul Înaltei Curți de casație și Justiție, secția I civilă sub nr. x/2020, revizuenta A., prin reprezentant legal B. a solicitat, în temeiul art. 509 pct. 8 C. proc. civ., desființarea Încheierii nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 pronunțată de această instanță în Dosar nr. x/2019.

În motivare, revizuenta a arătat că încheierea menționată este contrară Încheierii de ședință din 21 ianuarie 2015 pronunțată în Dosar nr. x/2015 de către Tribunalul Prahova și Sentinței nr. 30 din 23 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosar nr. x/2015.

Astfel, prin Încheierea de ședință din 21 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă în Dosar nr. x/2013 (având ca obiect pensie de întreținere-stadiu procesual apel), în cadrul dezbaterilor asupra excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei Ploiești raportat la dispozițiile art. 127 C. proc. civ. (calitatea reprezentantului legal al minorei de judecător), instanța a reținut că, întrucât titularul cererii de chemare în judecată este minora A., art. 127 nu este aplicabil.

De asemenea, prin Sentința nr. 30 din 23 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosar nr. x/2015, a fost respinsă cererea de strămutare a Dosarului nr. x/2015 formulată de petentul C. (pârâtul în acel dosar) având drept unic motiv de strămutare calitatea de judecător a reprezentantului legal al minorei, rezultând astfel, chiar în lipsa motivării, că nici această instanță nu a apreciat incidente în cauză dispozițiile art. 140 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la motivul de bănuială legitimă privitor la calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploiești a reprezentantului legal B..

Or, prin încheierea supusă revizuirii, a fost respinsă excepția de necompetență materială a Înaltei Curți în soluționarea cererii de strămutare a Dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Ploiești (invocată de intimata A., prin reprezentant legal B., prin întâmpinare) și a fost admisă strămutarea formulată de petentul C.

În considerentele privind excepția de necompetență materială a Înaltei Curți din această încheiere s-a reținut că, deși art. 142 alin. (1) teza a III a C. proc. civ. se referă la calitatea părții de judecător la o instanță din circumscripția curții de apel competente, pentru identitate de rațiune, trebuie considerat că strămutarea se impune a fi dispusă și atunci când judecătorul are calitatea de reprezentant legal, ca părinte al uneia din părți.

Rezultă că statuările anterior menționate încalcă autoritatea de lucru judecat a statuărilor conținute în încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova și în Sentința nr. 30 din 23 aprilie 2015 a Curții de Apel Ploiești.

Condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire sunt îndeplinite, întrucât: atât încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, cât și Sentința nr. 30 din 23 aprilie 2015 a Curții de Apel Ploiești sunt definitive; sunt hotărâri ce pot face obiectul revizuirii, întrucât motivul de revizuire e cel prevăzut de art. 509 (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind necesar a se încadra în categoria hotărârilor pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul; sunt hotărâri pronunțate în litigii purtate între aceleași părți; prin încheierea supusă revizuirii Înalta Curte nu s-a pronunțat asupra vreunei excepții a autorității de lucru judecat cu referire la cele două hotărâri în raport de care se invocă contrarietatea, deși autoritatea de lucru judecat a fost invocată, iar cele două hotărâri au fost depuse la dosar.

Concluzionând, revizuenta a susținut că, prin încălcarea autorității de lucru judecat (efectul pozitiv al autorității de lucru judecat reglementat de art. 431 alin. 2 C. proc. civ.) a încheierii din 21 ianuarie 2015, definitivă, pronunțată în Dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Prahova, ÎCCJ a respins excepția de necompetență materială în soluționarea cererii de strămutare a Dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Ploiești și s-a declarat competentă să o judece, deși revizuenta precizează că a invocat în cuprinsul întâmpinării la cererea de strămutare autoritatea de lucru judecat a încheierii din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova.

De asemenea, Sentința nr. 30 C. civ./2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești (prima hotărâre) și Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 pronunțată de ÎCCJ (ultima hotărâre), dau dezlegare contrară prin considerente potrivnice, aceleiași chestiuni litigioase referitoare la aprecierea calității reprezentantului legal B., de judecător la Curtea de Apel Ploiești ca fiind/nefiind motiv de bănuială legitimă în sensul art. 140 alin. (2) C. proc. civ., deoarece prima dintre instanțe a apreciat această calitate ca nefiind motiv de bănuială legitimă în sensul art. 140 alin. (2) C. proc. civ., în timp ce a doua instanță a apreciat că această calitate constituie motiv de bănuială legitimă, în înțelesul și sensul aceleiași norme.

Revizuenta a formulat și cerere de repunere în termenul de revizuire prin care a arătat că ultima hotărâre (Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019) i-a fost comunicată la data de 4 decembrie 2019, acesta fiind momentul la care a luat cunoștință de încălcarea autorității de lucru judecat dezvoltată prin motivul de revizuire. Față de această situație, nu putea formula cererea de revizuire în termen de 1 lună de la pronunțarea ultimei hotărâri (14 noiembrie 2019), întrucât nu avea cunoștință de aspectele ce au constituit apoi motiv de revizuire. Întrucât data de 4 ianuarie 2020 (data la care se împlinea termenul de 1 lună de la comunicare) a fost într-o zi de sâmbătă, termenul de formulare a revizuirii s-a prorogat, potrivit legii, în prima zi lucrătoare următoare, respectiv, 6 ianuarie 2020, dată la care a fost formulată cererea de revizuire.

Cererea de repunere în termenul de revizuire a fost admisă cu prilejul dezbaterilor, pentru considerentele menționate în practicaua prezentei decizii.

La data de 27 ianuarie 2020, a fost depusă la dosar întâmpinare formulată de intimatul-pârât C. prin care a solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de formulare a cererii de revizuire și respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, dat fiind că niciuna din hotărârile pretins contrare nu evocă fondul, ci acestea au soluționat diverse incidente procedurale, fiind pronunțate în cauze distincte și neexistând o contrarietate între ele. De asemenea, în raport de conținutul dispozițiilor art. 144 alin. (2) C. proc. civ. cererea de revizuire este inadmisibilă deoarece privește două încheieri date asupra strămutării, încheieri care nu se motivează și sunt definitive. Prin aceeași întâmpinare, s-a solicitat, sub un ultim aspect, respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.

Analizând cererea dedusă judecății, Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluționarea unei cereri de revizuire întemeiate pe cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când "există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

În esență, revizuenta a invocat existența unei contrarietăți sub aspect pozitiv (la nivelul considerentelor) pe de o parte între Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. x/2018 și încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova pronunțată în Dosarul nr. x/2013, sub aspectul modului de rezolvare a excepției de necompetență a instanței învestită, în fiecare caz în parte, cu soluționarea litigiului, iar, pe de altă parte, între Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Sentința nr. 30 din 23 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești (în soluționarea cererii de strămutare a Dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Prahova), sub aspectul evaluării motivului de bănuială legitimă decurgând din calitatea reprezentantului legal al minorei A., numita B., de judecător la Curtea de Apel Ploiești.

Motivând cererea de revizuire, s-a arătat de către revizuentă că, deși toate cele trei litigii în care s-au pronunțat hotărârile judecătorești indicate s-au purtat între aceleași părți, respectiv minora A., prin reprezentant legal B., în calitate de reclamant, și pârâtul C., instanțele judecătorești care le-au pronunțat au dezlegat în mod contrar chestiunea competenței de judecată a cauzei cu soluționarea căreia erau învestite fiecare dintre acestea și pe cea a evaluării motivului de bănuială legitimă constând în calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploiești a reprezentantului său legal.

Astfel, prin încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova (Dosar nr. x/2019) s-a arătat că incidența normelor de competență se stabilește prin raportare la persoana și calitatea părții reclamante - minora - iar nu a reprezentantului său legal, B., astfel că s-a decis că art. 127 C. proc. civ., ce stabilește competența teritorială pentru cauzele în care reclamanții sau pârâții sunt judecători, nu sunt aplicabile. Cu încălcarea însă a autorității de lucru judecat, sub aspect pozitiv, a acestei încheieri, prin Încheierea Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2108 din 14 noiembrie 2019, cu prilejul soluționării excepției de necompetență materială a acestei instanțe în soluționarea cererii de strămutare a Dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Ploiești, secția civilă, s-a determinat competența în soluționarea cauzei în raport de calitatea reprezentantului legal al minorei.

De asemenea, a fost dezlegată contrar prin Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în raport de Sentința nr. 30/2015 a Curții de Apel Ploiești pronunțată în Dosarul nr. x/2015 chestiunea litigioasă a motivului de bănuială legitimă, în sensul art. 140 (2) C. proc. civ., constând în calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploiești a reprezentantului legal al reclamantei, B..

Înalta Curte reține, în raport de apărarea formulată de intimatul-pârât prin întâmpinare în sensul inadmisibilității cererii de revizuire că, în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. revizuirea nu este subordonată strict cerinței generale ca hotărârile pretins contrare să dezlege un raport juridic litigios pe fondul său, așa după cum a susținut aceasta, fiind necesar și suficient ca acestea să dezlege de o manieră contrară una și aceeași chestiune litigioasă, dintre cele la care se referă dispozițiile art. 430 alin. (1) sau 2 C. proc. civ.. De asemenea, nu constituie un argument de inadmisibilitate a cererii de revizuire nici dispozițiile art. 144 alin. (2) C. proc. civ. invocate de intimat cu referire la contrarietatea pretinsă între Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Sentința nr. 30/2015 a Curții de Apel Ploiești.

Împrejurarea că, potrivit acestei norme legale, hotărârea asupra strămutării se dă fără motive și este definitivă nu sustrage căii de atac extraordinare a revizuirii hotărârea - indiferent de denumirea ei concretă, încheiere/sentință - prin care instanța soluționează cererea de strămutare, ci dimpotrivă, mențiunea "definitivă" constituie chiar indiciul existenței accesului la o atare cale de atac (aceasta având, în mod evident, o altă semnificație decât mențiunea "Fără nicio cale de atac" care, într-adevăr exclude posibilitatea promovării inclusiv a căilor extraordinare de atac împotriva unei hotărâri).

În sfârșit, faptul că Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Sentința nr. 30/2015 a Curții de Apel Ploiești au soluționat cereri de strămutare ale unor dosare distincte constituie un argument de inadmisibilitate a unei cereri de revizuire vizând contrarietatea de dispozitive, când este necesară verificarea condiției triplei identități: de părți, obiect (care, în atare ipoteză, este diferit) și cauză. Însă prin cererea dedusă prezentei judecăți, revizuenta a reclamant un caz de contrarietate de considerente, a cărei admisibilitate nu e subsumată unei atare condiții.

În raport de motivele invocate în susținerea cererii însă, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, cât privește contrarietatea pretins existentă între Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Dosar nr. x/2019) și încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova (Dosar nr. x/2013) relativ la modul de soluționare a excepției de necompetență a fiecăreia dintre instanțele învestite cu soluționarea celor două cauze disputate între părți, Înalta Curte apreciază că nu se verifică susținerile revizuentei de nesocotire a autorității de lucru judecat a primei încheieri.

În primul rând, se observă că prin cele două încheieri instanțele ce le-au pronunțat au tranșat asupra unor excepții diferite de necompetență: prin încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova, instanța a fost chemată să statueze asupra competenței sale teritoriale în soluționarea cauzei cu referire la incidența dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., în timp ce prin Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat asupra excepției de necompetență materială a Înaltei Curți în soluționarea cererii de strămutare cu referire la dispozițiile art. 142 C. proc. civ.

În alt doilea rând, se reține că, deși ambele excepții ridicate în cele două cauze au avut unul și același punct de pornire - calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploiești a reprezentantului legal al reclamantei (minoră) A. - dezlegările instanțele judecătorești asupra acestora au fost date în aplicarea unor norme legale ce dau cadrul de reglementare unor instituții juridice fundamental diferite.

Astfel, dacă în primul caz - încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova - în rezolvarea excepției de necompetență teritorială instanța a fost chemată să aplice regulile de drept comun în materie de competență teritorială, respectiv cele cuprinse în art. 127 C. proc. civ., ale cărui soluții legislative se raportează strict la calitatea de reclamant sau pârât a judecătorului, în cel de-al doilea caz, prin Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut aplicare dispozițiilor art. 142 C. proc. civ. care reglementează instanța competentă să soluționeze cererea în materie de strămutare, recurgând la interpretarea și aplicarea textului în lumina și rațiunea acestei instituții juridice.

Chiar dacă sunt menite să servească aceluiași scop, apărarea prestigiului și imparțialității justiției, cele două instituții procesuale - competența facultativă și strămutarea - sunt diferite sub aspectul aplicării.

În considerarea fundamentului instituției juridice a strămutării - asigurarea unei imparțialități subiective și obiective a instanței în soluționarea procesului - judecata unei atare cereri are loc, sub toate aspectele, inclusiv al normelor de competență, într-un cadru mai larg ce excede elementelor stricte ale litigiului și poate presupune evaluarea și a altor date aflate în legătură cu acestea, spre exemplu nu doar evaluarea situației părților litigante, ci și pe cea a persoanelor cu care ele se află într-o legătură mai apropiată ori mai îndepărtată.

Aceasta, în opoziție cu instituția procesuală a excepției de necompetență teritorială care, chiar întemeiată pe dispozițiile art. 127 C. proc. civ.- mecanism conceput ca o alternativă a strămutării - nu poate fi altfel aplicată și evaluată decât prin raportare strict la elementele litigiului, în speță, la părțile litigante și calitatea acestora.

Pentru aceste motive nu poate fi primită susținerea revizuentei în sensul unei dezlegări contrare, realizată prin înfrângerea autorității de lucru judecat a considerentelor, în modul de rezolvare a excepțiilor de necompetență teritorială și a aceleia de necompetență materială date prin Încheierea din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Prahova (Dosar nr. x/2013) și, respectiv, prin Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Dosar nr. x/2019).

Cât privește însă pretinsa contrarietate de considerente între Sentința nr. 30/2015 a Curții de Apel Ploiești, ce a respins cererea de strămutare a Dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Prahova, și Încheierea nr. 2108 din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a admis cererea de strămutare a Dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Ploiești, afirmată de parte ca fiind prezentă sub aspectul evaluării diferite a motivului de bănuială legitimă constând în calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploiești a reprezentantului legal B., se constată că o evaluare a motivului invocat nici nu poate avea loc, sub acest aspect revizuirea nefiind posibilă în considerarea dispozițiilor art. 144 alin. (2) C. proc. civ. Aceasta întrucât este de neconceput o revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. constând în contrarietatea considerentelor unor hotărâri care, potrivit legii, se dau fără motivare și cărora le lipsesc în mod real considerentele.

A specula asupra considerentelor avute în vedere de cele două instanțe în soluționarea cererilor de strămutare ce au vizat dosare diferite, așa cum propune revizuenta atunci când invocă o contrarietate a considerentelor inexistente ale celor două hotărâri avute în vedere, înseamnă a deschide calea unei judecăți speculative și discreționare într-o procedură, cea a revizuirii, care poate constitui ea însăși un factor de insecuritate juridică atunci când este utilizată peste sau dincolo de permisiunea strict reglementată a legiuitorului.

Tocmai întrucât consideră că unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca hotărârile judecătorești definitive să nu fie repuse în discuție (cauza Brumărescu împotriva României), CEDO a statuat cu valoare de principiu că securitatea juridică presupune că nicio parte în proces nu este îndreptățită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive doar în scopul de a obține o reexaminare a cauzei. Competența instanțelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare și omisiunile justiției, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat și simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra problemei juridice ridicată de cauza respectivă nu este un motiv pentru reexaminare. Cu toate acestea, exigențele respectării principiului securității nu sunt absolute, instanța europeană admițând că, în anumite circumstanțe, cu caracter excepțional, redeschiderea unei proceduri poate fi măsura reparatorie cea mai adecvată în cazul în care art. 6 din Convenție a fost încălcat. În orice caz, revizuirea ar trebui să fie exercitată de autorități pentru a realiza, în cel mai mare grad posibil, un echilibru just între interesele aflate în joc.

Luând în considerare toate aceste aspecte, Înalta Curte va respinge ca nefondată, în ansamblu, cererea de revizuire dedusă judecății.

Față de cele arătate, de soluția ce se va adopta și de faptul că intimatul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 RON, pe care le-a dovedit cu acte, Înalta Curte constată că revizuenta este parte căzută în pretenții potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., situație față de care va fi obligată la plata acestora către intimat.

Contrar susținerilor revizuentei, conform cărora în prezentul stadiu procesual nu se pot acorda cheltuieli de judecată, acestea urmând a fi stabilite în procesul de fond, funcție de culpa ce se va stabili în acea etapă, Înalta Curte constată că revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac în promovarea căreia partea, deși are dreptul, nu este obligată să o exercite, iar odată exercitată este supusă dispozițiilor legale ce reglementează instituția juridică a cheltuielilor de judecată, raportat la soluția pe care instanța de judecată o va pronunța și la împrejurarea dacă există sau nu o solicitare în acest sens.

Cum în cauză instanța de judecată apreciază că cererea de revizuire nu poate fi primită, iar intimatul a formulat cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, pe care le-a și dovedit, Înalta Curte va dispune obligarea revizuentei la plata acestora, conform legii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire și va obliga revizuenta, la plata, către intimatul C., a sumei de 2380 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A., prin reprezentant legal B., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat D., în București, str. x, împotriva Încheierii nr. 2108 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în Dosar nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul C., cu domiciliul în Ploiești, județul Prahova.

Obligă revizuenta la plata sumei de 2.380 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatului C.

Cu recurs în 30 de zile de la comunicare la completul de 5 judecători.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2020.

GGC - LM