ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1506/2020

Ședința publică din data de 14 iulie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

La data de 20 iunie 2019 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/2019, cererea prin care A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 122 A/16.04.2019, pronunțată de Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, în dosarul nr. x/2017, pentru motivul de revizuire prevăzut de art. 509 (1) pct. 8 C. proc. civ., dat fiind că aceasta conține dispoziții potrivnice celor statuate în considerentele și dispozitivul deciziei nr. 2288/26.05.2015, pronunțată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr. x/2013, precum și celor statuate în considerentele deciziei nr. 1726/23.11.2016, pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2015.

Prin decizia nr. 1092 A din 6 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de revizuire; a admis excepția tardivității; a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., împotriva deciziei civile nr. 122A/16.04.2019, pronunțată de Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul C.; a fost obligată revizuenta să plătească intimatului suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs revizuenta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., criticând soluția pentru nelegalitate.

O primă critică ce se regăsește la punctele 1, 2 și 6 din cererea de recurs, subsumată de recurentă motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 și 7 C. proc. civ., este cu privire la persoana care are calitatea de revizuentă/recurentă în cauză, recurenta invocând schimbarea de către instanța de revizuire a calității procesuale active direct în calea de atac a revizuirii.

Se învederează că soluționând cererea de revizuire, Curtea de Apel București a reținut cu ocazia redactării deciziei recurate că ar avea calitatea de revizuentă A., persoană care a figurat în proces ca reprezentat legal al minorei B., cu toate că instanța a comunicat toate actele de procedură și a citat în calitate de revizuentă pentru singurul termen de judecată acordat în cauză, 06.09.2019, pe B., prin reprezentant legal.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se arată că instanța de revizuire a tăgăduit valoarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. (care stabilesc cine are calitatea de parte în proces), a art. 204 alin. (1) și 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., cu referire la modificarea cadrului procesual și a calității părților, a art. 458 C. proc. civ., ce stabilește că doar părțile pot exercita căile de atac, având în vedere că se reține în calitate de revizuent o persoană pe care o reține, totodată, în calitate de reprezentant legal, a art. 430 și 431 C. proc. civ. și a art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de revizuire a procedat la schimbarea calității procesuale active, cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de următoarele dispoziții legale: art. 36 C. proc. civ., ce stabilește cine are calitatea procesuală de parte în proces, art. 204 alin. (1) și 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., cu referire la modificarea cadrului procesual și a calității părților, art. 14 alin. (1) și (5) C. proc. civ., ce instituie obligația de a se pune în discuția părților, după legala citare a acestora, a cererilor și excepțiilor invocate și art. 458 C. proc. civ., ce stabilește că numai părțile pot exercita căile de atac.

Este invocată și încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce interzice aplicarea discriminatorie a legilor, inclusiv pe criterii precum statutul profesional al părintelui, dat fiind că instanța reține calitatea de parte a unei persoane care este reprezentant legal doar pentru a aplica norme de procedură ce se referă la judecători.

Încălcarea de către instanța de revizuire a normelor de procedură cu referire la calitatea procesuală se susține că este evidentă, de vreme ce, potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Calitatea de reclamant o poate avea doar titularul dreptului litigios pretins, în speță minora B. fiind cea care a afirmat existența dreptului său la întreținere și la legături personale în contradictoriu cu pârâtul C., aceasta având calitatea de parte în dosarul nr. x/2017, atât în primă instanță, cât și în apel.

De asemenea, potrivit art. 458 C. proc. civ. căile de atac pot fi exercitate doar de părțile din proces, așa încât, în condițiile în care la prima instanță, Judecătoria Brașov, reclamantă a fost B. și tot aceasta a declarat apel, doar B. poate avea calitatea de revizuentă în cauză.

Se arată că este de domeniul evidenței că reprezentantul legal nu poate să fie parte în proces, ci doar reprezentant legal al părții.

Se susține că și dacă s-ar fi reținut că A. are legitimare procesuală să formuleze cererea dedusă judecății, portrivit art. 37 C. proc. civ. raportat la art. 403 C. civ., nici atunci aceasta nu ar fi avut calitatea de parte, calitate ce este determinată de dispozițiile art. 36 C. proc. civ., reclamant putând fi doar titularul dreptului litigios pretins, chiar dacă acțiunea poate fi introdusă în numele său de alte persoane sau organizații.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se arată că prin decizia recurată Curtea de Apel București încalcă autoritatea de lucru judecat de care se bucură încheierea din 21.01.2015, pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2013, prin care s-a statuat că în acțiunea formulată de minora B., prin reprezentant legal, pentru majorarea pensiei de întreținere și modificarea programului de legături personale, minora are calitatea de reclamantă și în raport de persoana sa se apreciază atât competența instanței, cât și îndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii civile.

Se învederează că astfel s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că în acțiunile formulate de minora B., prin reprezentant legal, pentru majorarea pensiei de întreținere și modificarea programului de legături personale, calitatea de parte o are minora, A. fiind doar reprezentantul său legal.

Recurenta solicită să se constate că, reținând că în cererea de revizuire are calitatea de revizuentă A., persoană care este doar reprezentantul legal al minorei, Curtea de Apel București a încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură încheierea din 21.01.2015, pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2013.

Dezlegarea dată prin încheierea menționată se arată că se impune și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a dreptului la un proces echitabil, a principiului securității raporturilor juridice.

O altă critică ce se regăsește la punctele 3, 5 și 6 din cererea de recurs, critică subsumată de recurentă motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., vizează dispoziția de obligare a revizuentei la plata cheltuielilor de judecată.

Este susținută incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta arătând că instanța de revizuire tăgăduiește valoarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., ce stabilesc cine are calitatea de parte în proces, art. 204 alin. (1) și 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., ce privesc modificarea cadrului procesual și a calității părților, art. 458 C. proc. civ., în sensul că doar părțile pot exercita căile de atac, precum și a prevederilor 430, 431 și 453 C. proc. civ., a art. 31, 500 și 501 C. civ., a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 parag. 1 din Convenție.

De asemenea, recurenta invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (arătând că au fost încălcate prevederile art. 36, 37 și 453 C. proc. civ.) și 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (susținând încălcarea dispozițiilor art. 31, 500 și 501 C. civ. și a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului), susținând înlăturarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina unei persoane care este doar reprezentantul legal, care nu este titlular de drepturi/obligații în raportul juridic litigios, așadar nu este parte în proces, potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., astfel că nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 453 C. proc. civ., și al cărui patrimoniu nu poate fi grevat decât de obligații personale, nu de obligațiile persoanelor pe care le reprezintă (art. 31, 500 și 501 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - interzicerea generală a discriminării).

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta critică faptul că instanța nu a motivat și nu a arătat care sunt dispozițiile legale de drept material incidente în privința obligației de plată de cheltuieli de judecată de către un reprezentant legal, arătând că nu s-a făcut nicio referire la prevederile art. art. 31, 500 și 501 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - interzicerea generală a discriminării.

Se arată că se încalcă dispozițiile de drept material potrivit cărora persoana care reprezintă partea în instanță (în baza legii ori cu mandat) nu se identifică cu partea, nu face acte în nume propriu și pentru sine, astfel că este nelegal să suporte cheltuieli de judecată care să-i afecteze patrimoniul personal. Într-o asemenea înțelegere a dispozițiilor legale se susține că au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva faptului că s-ar aplica în mod discriminatoriu dispozițiile legale, de vreme ce pentru cheltuielile ocazionate de exercițiul drepturilor legale ale unui copil minor ajunge să fie ținut în nume personal doar acela dintre părinți care, asumându-și obligațiile părintești, exercită singur autoritatea părintească și este singur reprezentant legal, nu și celălalt părinte care a refuzat exercițiul autorității părintești.

Recurenta învederează că exercițiul autorității părintești se referă doar la exercitarea drepturilor și obligațiilor pe care copilul le are/le asumă în nume propriu și astfel nu implică confuziunea patrimoniilor părinților și copiilor (art. 31 și 500 C. civ.), părinții care exercită autoritatea părintească fiind doar administratori ai patrimoniului copilului (art. 501 C. civ.).

O altă critică expusă de recurentă la punctele 4, 5 și 6 din cererea de recurs, în raport de care se arată că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 6 C. proc. civ., vizează modul de soluționare a cererii de repunere în termenul de revizuire.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta susține că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât a tăgăduit valoarea dispozițiilor art. 186 C. proc. civ., astfel cum acest text este aplicabil termenelor de reglementare a oricărei căi de atac, atunci când reține că acestea sunt inaplicabile în privința termenului de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Recurenta apreciază că acest aspect rezultă din considerentele deciziei, în care se reține caracterul absolut al termenului prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de la care nu se poate deroga în niciun fel.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta învederează că prin respingerea cererii de repunere în termenul de revizuire, admiterea excepției tardivității și respingerea cererii de revizuire ca tardiv formulată instanța a încălcat dispozițiile art. 513 alin. (1) raportat la art. 186 C. proc. civ.

Se arată că sancționarea unei părți cu decăderea din dreptul de a exercita o cale de atac pentru neexercitarea acesteia în termen legal poate opera numai în situația în care se constată că neexercitarea dreptului prevăzut de lege îi este imputabilă, ceea ce implică faptul că aceasta, deși a cunoscut încălcarea dispoziției legale ce permitea formularea căii de atac, a rămas în pasivitate.

Recurenta susține că nu i se poate aplica această sancțiune procedurală, câtă vreme a luat cunoștință de încălcarea autorității de lucru judecat pe care o invocă prin cererea de revizuire dosar în momentul când i s-a comunicat decizia Tribunalului Brașov, adică după împlinirea termenului de o lună socotit de la pronunțarea acesteia.

Precizează că a formulat cererea de repunere în termenul de revizuire, ce reprezintă remediul prevăzut de lege pentru a înlătura această sancționare a părții prin pierderea unui drept procedural, dacă depășirea termenului s-a produs din motive ce nu-i sunt imputabile, având în vedere că sancțiunea decăderii din dreptul de a formula cerere de revizuire, sancțiune prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., poate opera doar condiționat de constatarea neglijenței de care ar fi dat dovadă prin neexercitarea căii de atac în termenul legal.

Se impunea admiterea cererii de repunere în termenul de revizuire, cerere întemeiată pe faptul că revizuenta a luat cunoștință de încălcarea autorității de lucru judecat a deciziilor Tribunalului Prahova doar din lecturarea considerentelor deciziei Tribunalului Brașov, obiect al cererii de revizuire, atât în ceea ce privește soluția asupra pensiei de întreținere, cât și în ceea ce privește soluția asupra legăturilor personale.

Prin urmare, recurenta arată că imposibilitatea de a lua cunoștință până la momentul comunicării deciziei Tribunalului Brașov de existența considerentelor și dezlegărilor potrivnice date de această ultimă instanță asupra acelorași chestiuni litigioase tranșate în mod definitiv și cu putere de lucru judecat prin cele două decizii definitive anterioare, constituie motiv temeinic justificat în sensul dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ. pentru a fi apreciată ca întemeiată cererea de repunere în termenul pentru formularea cererii de revizuire.

Recurenta apreciază că instanța, statuând în sensul că cererea de repunere în termen este neîntemeiată, a încălcat nu numai regulile de procedură, nu numai dispozițiile art. 186 C. proc. civ., ce reglementează instituția repunerii în termen ca un remediu pentru situția în care cererea nu a fost formulată în termen fără vreo culpă din partea părții care a pierdut un termen procedural, ci chiar dreptul la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, accesul efectiv la calea de atac a revizuirii neputând fi apreciată în speță decât în raport de data la care revizuenta a putut cunoaște încălcarea de către Tribunalul Brașov a drepturilor reglementate de art. 6 paragr. 1, art. 14 și art. 17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că dispoziția de respingere a cererii de repunere în termenul de revizuire este nemotivată, iar considerentele reținute în motivarea respingerii cererii de repunere în termenul de revizuire sunt contradictorii, luând în considerare că unele tind a motiva netemeinicia acesteia, în timp ce altele tăgăduiesc valoarea dispozițiilor art. 186 C. proc. civ. în materia revizuirii, tind a releva inadmisibilitatea cererii de repunere în termenul de revizuire, anume inaplicabilitatea dispozițiilor art. 186 C. proc. civ. privind repunerea în termen în materia revizuirii.

Recurenta mai susține că motivarea instanței în ceea ce privește aprecierea cererii de revizuire ca tardiv formulată este în contradicție cu motivarea dată soluției de respingere ca neîntemeiată a cererii de repunere în termenul de revizuire. Se apreciază că din considerentele avute în vedere pentru respingerea ca tardiv formulată a cererii de revizuire ar reieși că cererea de repunere în termenul de revizuire ar fi inadmisibilă, nu neîntemeiată, astfel cum a fost respinsă.

Totodată, recurenta învederează că a invocat motive distincte de repunere în termenul de revizuire, pe de o parte cu privire la soluția pronunțată prin decizia atacată pronunțată de Tribunalul Brașov asupra pensiei de întreținere, iar pe de altă parte cu privire la soluția pronunțată prin aceeași decizie asupra legăturilor personale ale minorei cu pârâtul, însă instanța de revizuire a reținut în considerentul de la pagina 7, paragraful 8 doar pe cele referitoare la dezlegările asupra pensiei de întreținere. Se apreciază că doar acestea au fost analizate, motivele cu privire la soluția pronunțată prin aceeași decizie asupra legăturilor personale ale minorei cu pârâtul nefiind examinate.

Se mai arată că prin refuzul instanței de a examina cererea de repunere în termenul de revizuire, dreptul său de a se adresa efectiv unei instanțe naționale a devenit iluzoriu, fiind încălcate prevederile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un remediu efectiv.

La data de 14 februarie 2020 revizuenta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Revizuenta a formulat cererea în temeiul dispozițiilor art. 519 C. proc. civ., solicitând să se stabilească dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., în raport de prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - pentru situația când cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ipoteză prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., când încălcarea autorității de lucru judecat, sub aspectul efectului său pozitiv, nu poate rezulta din confruntarea dispozitivului ultimei hotărâri definitive cu cel al hotărârii definitive anterioare, așadar nu poate fi cunoscută de partea interesată la momentul rămânerii definitive a hotărârii, anume la momentul pronunțării ultimei hotărâri definitive, ci doar la momentul comunicării ultimei hotărâri definitive ce conține considerente potrivnice, moment ce se arată că de cele mai multe ori este ulterior împlinirii termenului de revizuire - mijlocul procedural prin care partea interesată poate obține înlăturarea sancțiunii decăderii din dreptul de a cere revizuirea este cererea de repunere în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Tot pentru situația anterior expusă revizuenta a mai solicitat să se stabilească dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., în raport de dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul comunicării hotărârii definitive ce face obiectul unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru contrarietate de considerente, ulterior împlinirii termenului de revizuire de o lună de la rămânerea definitivă a acesteia, constituie motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ. pentru repunerea în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul C. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 C. proc. civ. criticile formulate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 2 iunie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de revizuenta A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., împotriva deciziei nr. 1092A din 6 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Referitor la apărările prin care intimatul C. a susținut nulitatea recursului declarat de revizuentă pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat prin încheierea menționată că acestea nu pot conduce la pronunțarea unei soluții parțiale asupra recursului, impunându-se a fi realizată evaluarea acestor aspecte în contextul unei judecăți unitare a cererii de recurs care conține și critici ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cererea formulată de revizuentă, de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte urmează a o respinge, reținând următoarele.

Revizuenta a formulat cererea în temeiul dispozițiilor art. 519 C. proc. civ., solicitând să se stabilească dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., în raport de prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - pentru situația când cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ipoteză prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., când încălcarea autorității de lucru judecat, sub aspectul efectului său pozitiv, nu poate rezulta din confruntarea dispozitivului ultimei hotărâri definitive cu cel al hotărârii definitive anterioare, așadar nu poate fi cunoscută de partea interesată la momentul rămânerii definitive a hotărârii, anume la momentul pronunțării ultimei hotărâri definitive, ci doar la momentul comunicării ultimei hotărâri definitive ce conține considerente potrivnice, moment ce se arată că de cele mai multe ori este ulterior împlinirii termenului de revizuire - mijlocul procedural prin care partea interesată poate obține înlăturarea sancțiunii decăderii din dreptul de a cere revizuirea este cererea de repunere în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Tot pentru situația anterior expusă revizuenta a mai solicitat să se stabilească dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., în raport de dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul comunicării hotărârii definitive ce face obiectul unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru contrarietate de considerente, ulterior împlinirii termenului de revizuire de o lună de la rămânerea definitivă a acesteia, constituie motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ. pentru repunerea în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, dispozițiile art. 519 din C. proc. civ. prevăd următoarele:

"Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

Cu toate că dispozițiile art. 519 din C. proc. civ. nu definesc noțiunea de "chestiune de drept", în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că analiza aspectelor generale de admisibilitate trebuie să aibă în vedere faptul că procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept reale, esențiale și controversate, care se impune cu evidență a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății. Scopul procedurii este acela de a obține o dezlegare de principiu a unor dispoziții normative care sunt neclare, lacunare, de o complexitate deosebită și care pot primi interpretări diferite prin hotărâri judecătorești.

Condiția dificultății chestiunii de drept nu este prevăzută în mod explicit de dispozițiile art. 519 - 520 din C. proc. civ., însă rezultă în mod evident din interpretarea coroborată a acestora. Dificultatea chestiunii de drept rezultă din posibilitatea reală de a interpreta diferit sau contradictoriu norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, iar stabilirea dificultății, ca și condiție a admisibilității, este necesară pentru a se verifica dacă instanței supreme i se solicită soluționarea de principiu a unei probleme de drept reale, esențiale și controversate, astfel cum impun prevederile art. 519 din C. proc. civ., sau este chemată, în fapt, să soluționeze o simplă problemă de interpretare a unor dispoziții legale sau chiar litigiul în cauză.

În absența dificultății, prin întrebarea formulată se urmărește, practic, determinarea modalității de aplicare în cauză a dispozițiilor legale, cu scopul de a se identifica soluția ce trebuie adoptată în cauză, ceea ce conduce la concluzia că se tinde, în fapt, la soluționarea fondului cauzei, iar nu la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept care prezintă dificultate.

Dispozițiile art. 519 din C. proc. civ. se referă la interpretarea propriu-zisă a conținutului unor dispoziții legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept reale, controversate și esențiale, care prezintă o dificultate suficient de mare, rezultată din dispoziții neclare, lacunare, de o complexitate deosebită. În lipsa unei asemenea chestiuni de drept, revine instanței de judecată învestită cu soluționarea cauzei interpretarea dispozițiilor legale,

Concret, în cauză s-a invocat problema dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., în raport de prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - pentru situația când cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea efectului autorității de lucru judecat prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., când încălcarea autorității de lucru judecat nu ar putea rezulta din confruntarea dispozitivului ultimei hotărâri definitive cu cel al hotărârii definitive anterioare, așadar nu ar putea fi cunoscută de partea interesată la momentul rămânerii definitive a hotărârii, ci doar la momentul comunicării ultimei hotărâri definitive ce conține considerente potrivnice, mijlocul procedural prin care partea interesată poate obține înlăturarea sancțiunii decăderii din dreptul de a cere revizuirea este cererea de repunere în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, revizuenta a mai solicitat să se stabilească dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., în raport de dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul comunicării hotărârii definitive ce face obiectul unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru contrarietate de considerente, ulterior împlinirii termenului de revizuire de o lună de la rămânerea definitivă a acesteia, constituie motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ. pentru repunerea în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Or nu rezultă, din aceste dispoziții legale, o dificultate reală de interpretare, și, pe cale de consecință, în aplicarea acestora, de natură să impună o dezlegare de principiu.

Stabilirea a ceea ce constituie un motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ. pentru repunerea în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și interpretarea dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., în sensul dacă mijlocul procedural prin care partea interesată poate obține înlăturarea sancțiunii decăderii din dreptul de a cere revizuirea este cererea de repunere în termenul de revizuire prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reprezintă chestiuni care privesc soluționarea cauzei și se realizează în funcție de circumstanțele concrete ale speței, cu interpretarea și aplicarea prevederilor legale incidente, astfel cum sunt reglementate de legiuitor.

Astfel, în lipsa unei reale dificultăți a chestiunii de drept, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale în împrejurările particulare ale cauzei excedează dispozițiilor art. 519 din C. proc. civ.

Raportat la exigențele anterior menționate, se reține că problemele de drept identificate de revizuentă în cuprinsul celor două întrebări nu se circumscriu noțiunii de chestiune de drept care să comporte o reală dificultate și să determine probleme de interpretare a unor texte de lege imperfecte, lacunare ori contradictorii, astfel că urmează a se respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce privește recursul formulat, examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuentă este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la primul motiv de recurs, cu privire la persoana care are calitatea de revizuentă/recurentă în cauză, recurenta invocând schimbarea de către instanța de revizuire a calității procesuale active direct în calea de atac a revizuirii și făcând trimitere la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele critice expuse de recurentă pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate reglementate de punctele 5 și 7 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt fondate.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de revizuire a procedat la schimbarea calității procesuale active, cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de următoarele dispoziții legale: art. 36 C. proc. civ., ce stabilește cine are calitatea procesuală de parte în proces, art. 204 alin. (1) și 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., cu referire la modificarea cadrului procesual și a calității părților, art. 14 alin. (1) și (5) C. proc. civ., ce instituie obligația de a se pune în discuția părților, după legala citare a acestora, a cererilor și excepțiilor invocate și a art. 458 C. proc. civ., ce stabilește că numai părțile pot exercita căile de atac.

Înalta Curte reține că, potrivit actelor de la dosar, minora B. are în prezent vârsta de 7 ani.

În temeiul dispozițiilor art. 43 alin. (1) lit. a) C. civ. nu are capacitate de exercițiu minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani.

Conform prevederilor art. 57 alin. (2) C. proc. civ. "Partea care nu are exercițiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condițiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare."

De asemenea, dispozițiile art. 80 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că "Persoanele fizice lipsite de capacitate de exercițiu vor sta în judecată prin reprezentant legal."

Potrivit art. 37 C. proc. civ. (Legitimarea procesuală a altor persoane): "În cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări și de persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general."

Conform art. 40 alin. (1) C. proc. civ. (Sancțiunea încălcării condițiilor de exercitare a acțiunii civile):

"Cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală sunt nule sau, după caz, anulabile. De asemenea, în cazul lipsei calității procesuale sau a interesului, instanța va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz."

Din interpretarea dispozițiilor legale redate anterior rezultă că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate sta în judecată personal, ci prin reprezentantul său legal.

Or, în speță, s-a reținut calitatea de reprezentant legal al minorei B. a doamnei A., iar nu formularea cererii în nume propriu, cu respectarea prevederilor legale menționate, luând în considerare lipsa capacității de exercițiu a minorei.

Recurenta susține că au fost încălcate de către instanța de revizuire normele de procedură cu referire la calitatea procesuală, de vreme ce potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, iar calitatea de reclamant o poate avea doar titularul dreptului litigios pretins, în speță minora B. fiind cea care a afirmat existența dreptului său la întreținere și la legături personale în contradictoriu cu pârâtul C., aceasta având calitatea de parte.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, minora B. este titularul dreptului litigios pretins, însă în exercitarea acestui drept nu se poate face abstracție de prevederile imperative ale art. 80 alin. (2) raportat la art. 37 și art. 40 alin. (1) prima teză C. proc. civ., astfel că, deși minora este titularul dreptului litigios pretins, aceasta nu poate sta în judecată personal, ci prin reprezentantul său legal, A., care formulează cererile în numele acesteia.

Prin urmare, în speță nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., împrejurările cauzei impunând interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 36 și art. 80 alin. (2) raportat la art. 37 și art. 40 alin. (1) prima teză C. proc. civ.

Nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 204 alin. (1) și 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., cu referire la modificarea cadrului procesual și a calității părților, art. 14 alin. (1) și (5) C. proc. civ., ce instituie obligația de a se pune în discuția părților, după legala citare a acestora, a cererilor și excepțiilor invocate și art. 458 C. proc. civ., ce stabilește că numai părțile pot exercita căile de atac.

Astfel, cu privire la persoana care are calitatea de revizuentă în cauză, se reține că în decizia supusă revizuirii, anume decizia civilă nr. 122A/16.04.2019, pronunțată de Tribunalul pentru minori și familie Brașov în dosarul nr. x/2017, are calitatea de apelant A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., iar în cauza având ca obiect revizuire, astfel cum rezultă din decizia nr. 1092/A/2019, pronunțată la primul și singurul termen de judecată acordat în cauză, anume 6 septembrie 2019, în calitate de revizuentă figurează tot A., în calitate de reprezentant legal al minorei B., astfel că nu rezultă că s-ar fi realizat o modificare a cadrului procesual, încălcare ce s-ar fi produs cu nerespectarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) și (5) C. proc. civ., ce instituie obligația de a se pune în discuția părților, după legala citare a acestora, a cererilor și excepțiilor invocate.

În ceea ce privește dispozițiile art. 458 C. proc. civ., potrivit cărora numai părțile pot exercita căile de atac, se constată că nu se poate reține o încălcare a acestor prevederi, câtă vreme doamna A. a fost menționată în cauză, în calitate de reprezentant legal al minorei B., potrivit celor reținute în cele două hotărâri judecătorești, atât în decizia nr. 122A/16.04.2019 (supusă revizuirii), cât și în decizia nr. 1092/A/2019 (pronunțată în cauza având ca obiect revizuire, atacată cu recurs în prezentul dosar).

De asemenea, având în vedere că A., reprezentantul legal al minorei B., care formulează cererile în numele acesteia și le susține în fața instanțelor judecătorești conform normelor juridice reținute anterior, are calitatea de judecător la Curtea de Apel Ploiești, care este instanța mai mare în grad față de Tribunalul Prahova, instanță care a pronunțat primele hotărâri a căror autoritate de lucru judecat se arată că a fost încălcată, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., ținând cont de rațiunile edictării acestuia, și nu au fost încălcate prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce interzice aplicarea discriminatorie a legilor, inclusiv pe criterii precum statutul profesional al părintelui.

De altfel, așa cum rezultă din partea introductivă a hotărârii atacate, cuprinzând dezbaterile de la termenul din 6.09.2019 ambele părți au fost de acord că instanța competentă este Curtea de Apel București, aceasta fiind și instanța sesizată de către revizuentă, probabil întrucât litigiul în care s-a pronunțat hotărârea atacată cu cererea de revizuire a fost strămutat tocmai datorită calității de judecător a reprezentantului legal. Mai mult, chiar în recurs se susține că rămâne câștigată în favoarea Curții de Apel București competența judecății revizuirii.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că prin decizia recurată Curtea de Apel București a încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură încheierea din 21.01.2015, pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2013, prin care s-a statuat că în acțiunea formulată de minora B., prin reprezentant legal, pentru majorarea pensiei de întreținere și modificarea programului de legături personale, minora are calitatea de reclamantă și în raport de persoana sa se apreciază atât competența instanței, cât și îndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii civile. Dezlegarea dată prin încheierea menționată se arată că se impune și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a dreptului la un proces echitabil, a principiului securității raporturilor juridice.

Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. invocat de reclamantă în cererea de recurs este nefondat.

Se reține că în dosarul pendinte Curtea de Apel București a fost sesizată cu o cerere de revizuire a deciziei nr. 122A/16.04.2019, pronunțată de Tribunalul pentru minori și familie Brașov în dosarul nr. x/2017, Instanțele din Brașov devenind competente ca urmare a admiterii unei cereri de strămutare.

Ca atare, situația avută în vedere de Tribunalul Prahova la data soluționării apelului referitor la competența Judecătoriei Ploiești s-a schimbat nemaiputându-se reține îndeplinirea condițiilor de operare a unei eventuale autorități de lucru judecat a considerentelor hotărârii.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs înfățișat de recurentă, ce vizează dispoziția de obligare a revizuentei la plata cheltuielilor de judecată, motiv în susținerea căruia sunt invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele critice menționate de recurentă se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că au fost încălcate prevederile art. 36, art. 37 și 453 C. proc. civ., solicitând înlăturarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina unei persoane care este doar reprezentant legal și nu este titular de drepturi/obligații în raportul juridic litigios, așadar nu este parte în proces, potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., astfel că nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

Nu poate fi primită critica formulată de recurentă. Astfel cum s-a arătat anterior referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., împrejurările cauzei impun interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 36 și 80 alin. (2) raportat la art. 37 și art. 40 alin. (1) prima teză C. proc. civ.. Prin urmare, chiar dacă minora B. este titularul dreptului litigios pretins, având în vedere prevederile art. 80 alin. (2) C. proc. civ. aceasta nu poate sta în judecată personal, ci prin reprezentantul său legal, care formulează cererile în numele acesteia, le susține în fața instanțelor judecătorești și își asumă consecințele deciziilor sale.

Astfel, reținând calitatea de reprezentant legal al minorei B. a doamnei A., luând în considerare lipsa capacității de exercițiu a minorei, Curtea de Apel București a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată, și a dispus obligarea revizuentei la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere soluția dispusă de respingere a cererii de revizuire.

Noțiunea de parte care pierde procesul, din cadrul art. 453 C. proc. civ. trebuie interpretată potrivit rațiunii legii, adică de persoană care se află în culpă procesuală. Or este evident că, în cazul reprezentării legale prevăzute de art. 80 alin. (2) C. proc. civ., persoana care se află în culpă procesuală este cel care a luat deciziile în numele minorului, iar nu minorul care nu are capacitate de exercițiu, conform art. 43 alin. (1) lit. a) C. civ.

Pentru considerentele expuse mai sus nu pot fi reținute ca fondate nici argumentele subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cum în prezenta cauză A. a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în calitate de reprezentant legal al minorei B., nu se poate reține că au fost încălcate prevederile art. 31, art. 500 și art. 501 din C. civ. și art. 6 paragr. 1 din Convenție, după cum nu se poate reține nici că este discriminat părintele care exercită singur autoritatea părintească în raport de celălalt părinte, de vreme ce este obligat la cheltuielile ocazionate de exercițiul drepturilor legale ale unui copil minor față de care are calitatea de reprezentant legal. Aspectele învederate de recurentă țin de exercitarea autorității părintești, ce presupune atât drepturi, cât și îndatoriri care privesc persoana și bunurile copilului, or în speță obligația de plată a cheltuielilor de judecată a fost instituită în sarcina lui A., în considerarea calității acesteia de reprezentant legal al minorei, în virtutea căreia a luat propriile decizii.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că instanța nu a motivat și nu a arătat care sunt dispozițiile legale de drept material incidente în privința obligației de plată de cheltuieli de judecată de către un reprezentant legal, arătând că nu s-a făcut nicio referire la prevederile art. art. 31, 500 și 501 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - interzicerea generală a discriminării.

Critica este nefondată, având în vedere că obligația de plată a cheltuielilor de judecată se stabilește în temeiul dispozițiilor legale din C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecată, iar Curtea de Apel București a motivat acordarea cheltuielilor de judecată către intimat prin raportare la dispozițiile art. 453 și art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, ce vizează modul de soluționare a cererii de repunere în termenul de revizuire și în susținerea căruia sunt invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele critice expuse de recurentă pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate reglementate de punctele 5 și 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta învederează că prin respingerea cererii de repunere în termenul de revizuire, admiterea excepției tardivității și respingerea cererii de revizuire ca tardiv formulată instanța a încălcat dispozițiile art. 513 alin. (1) raportat la art. 186 C. proc. civ., arătând totodată că sancțiunea decăderii din dreptul de a formula cerere de revizuire, sancțiune prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., poate opera doar condiționat de constatarea neglijenței de care ar fi dat dovadă prin neexercitarea căii de atac în termenul legal.

Recurenta susține că se impunea admiterea cererii de repunere în termenul de revizuire, cerere întemeiată pe faptul că revizuenta a luat cunoștință de încălcarea autorității de lucru judecat a deciziilor Tribunalului Prahova doar din lecturarea considerentelor deciziei Tribunalului pentru minori și familie Brașov, obiect al cererii de revizuire, atât în ceea ce privește soluția asupra pensiei de întreținere, cât și în ceea ce privește soluția asupra legăturilor personale. Apreciază că instanța, statuând în sensul că cererea de repunere în termen este neîntemeiată, a încălcat regulile de procedură ce reglementează instituția repunerii în termen ca un remediu pentru situația în care cererea nu a fost formulată în termen fără vreo culpă din partea părții care a pierdut un termen procedural.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reține că prin decizia recurată s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 185 C. proc. civ., potrivit cărora atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage din decăderea din exercitarea dreptului.

Astfel, Curtea de Apel București, constatând că cererea de revizuire a fost formulată la data de 20.06.2019, cu nerespectarea termenului de o lună prevăzut de dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și reținând că prin respingerea cererii de repunere în termen, revizuenta a fost decăzută în condițiile art. 185 C. proc. civ. din exercitarea dreptului nevalorificat în termenul legal de o lună, în mod justificat a admis excepția tardivității și a respins cererea de revizuire.

În ceea ce privește critica vizând constatarea Curții de Apel București în sensul că nu sunt motive temeinic justificate pentru repunerea în termen, în temeiul art. 186 C. proc. civ., cele arătate de revizuentă, în sensul că a luat cunoștință de încălcarea autorității de lucru judecat a deciziilor Tribunalului Prahova doar din lecturarea considerentelor deciziei Tribunalului pentru minori și familie Brașov, Înalta Curte reține că verificarea aprecierii instanței asupra temeiniciei motivelor invocate de revizuentă ar însemna exercitarea unui control judiciar asupra temeiniciei hotărârii pronunțate și o încălcare a dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Pe de altă parte, ceea ce este relevant pentru cazul de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este existența unor hotărâri definitive potrivnice sub aspectul dispozitivelor lor. Or, indiciul încălcării autorității de lucru judecat, chiar și sub aspectul prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., rezultă din chiar soluția pronunțată și care se regăsește în dispozitiv (decizia nr. 743/2018 din 22 noiembrie 2018 a Curții Constituționale).

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că dispoziția de respingere a cererii de repunere în termenul de revizuire este nemotivată, iar considerentele reținute în motivarea respingerii cererii de repunere în termenul de revizuire sunt contradictorii, luând în considerare că unele tind a motiva netemeinicia acesteia, în timp ce altele tind a releva inadmisibilitatea cererii de repunere în termenul de revizuire, anume inaplicabilitatea dispozițiilor art. 186 C. proc. civ. privind repunerea în termen în materia revizuirii.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere și când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanța a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C