ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2541/2020

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 21 septembrie 2020, în dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, având ca obiect recurs la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată, la rândul său, în cadrul unui dosar de strămutare înregistrat pe rolul Curții de Apel Brașov, petentul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu mai multe excepții de neconstituționalitate, după cum urmează:

- neconstituționalitatea dispozițiilor art. 3, art. 6, art. 8, art. 13 din C. proc. civ. și art. 80, art. 81, art. 91, art. 93 din C. proc. pen., ca încălcând dispozițiile art. 24, art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 22, art. 23, art. 42, art. 44, art. 58, art. 52, 59, art. 124 din Constituția României, art. 15 și art. 16 din prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului pentru neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de asistență de specialitate prin avocat din oficiu;

- neconstituționalitatea dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României ce se referă la sintagma "de la pronunțare" ce încalcă dispozițiile art. 24 alin. (1), alin. (2), art. 15 alin. (1) și art. 16 alin. (1), alin. (2), art. 20 alin. (1), alin. (2), art. 21 alin. (1), alin. (2), alin. (3), art. 22 alin. (1), alin. (2), art. 23, art. 24 alin. (1), alin. (2), art. 42 alin. (1), art. 44 alin. (2), art. 58, art. 52 alin. (1), alin. (2), alin. (3), art. 59 alin. (1), art. 124 alin. (1), art. 131 din Constituția României; art. 15 alin. (1) și art. 16 alin. (1) din Prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului privind eliminarea discriminărilor; art. 2, art. 7, art. 8 și art. 10 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale întrucât restricționează accesul la justiție prin faptul că părțile care invocă excepția de neconstitutionalitate nu participă și nu au cunoștință de data la care se va pronunța încheierea, fiindu-le respinse recursurile datorită necomunicării încheierilor de respingere de către instanțe;

- neconstituționalitatea dispozițiilor art. 21 alin. (1), alin. (2) și alin. (3), art. 22 alin. (1), art. 23, art. 24, art. 27 și art. 31 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor ca fiind discriminatorii și contrare prevederilor art. 24 alin. (1), alin. (2), art. 15 alin. (1) și art. 16 alin. (1), alin. (2), art. 20 alin. (1), alin. (2), art. 21 alin. (1), alin. (2), alin. (3), art. 22 alin. (1), alin. (2), art. 23, art. 24 alin. (1), alin. (2), art. 42 alin. (1), art. 44 alin. (2), art. 58, art. 52 alin. (1), alin. (2), alin. (3), art. 59 alin. (1), art. 124 alin. (1), art. 131 din Constituția României; art. 15 alin. (1) și art. 16 alin. (1) din Prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului privind eliminarea discriminărilor; art. 2, art. 7, art. 8 și art. 10 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale; art. 13, art. 14, art,17 din Directiva nr. 2012/29/UE;

- neconstituționalitatea art. 367 alin. (9) din C. proc. pen. și a articolului cu conținut similar din C. proc. civ., în raport de dispozițiile menționate anterior, cu privire la neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de suspendarea judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate;

- neconstituționalitatea art. 341, art. 347, art. 408, art. 425, art. 351 alin. (2) din Noul C. proc. pen. în raport de dispozițiile menționate anterior, pentru neprevederea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală.

Prin încheierea din 22 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020.1, au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curții Constituționale, formulate de petentul A., în dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petentul A.,la data de 23 octombrie 2020.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 27 octombrie 2020 și repartizată aleatoriu completului nr. 10.

În susținerea căii de atac exercitate, recurentul-petent A. a criticat încheierea atacată, invocând, într-o manieră prolixă și nesistematizată, că nu se justifică soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor invocate, întrucât sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, situație în care sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată este obligatorie.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată că acesta este nu este fondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, această instanță decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești (...) privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din același articol dispune că dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge, printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Ca atare, instanța este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăși asupra relevanței ori nerelevanței textului denunțat ca fiind contrar legii fundamentale în soluționarea cauzei în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate.

Așadar, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței de a putea respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate este limitată de textul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, strict la constatarea condițiilor de admisibilitate, printre care și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și cauza dedusă judecății.

Condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, astfel încât dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanța va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În calea extraordinară de atac, exercitată împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a instanței de control constituțional, va fi examinată respectarea, de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată, a cerințelor impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Înalta Curte reține că una dintre condițiile pentru a sesiza Curtea Constituțională este aceea a interesului procesual, ceea ce presupune ca partea să probeze influența hotărâtoare asupra judecării procesului a textelor sau dispozițiilor dintr-o lege sau ordonanță, în vigoare, contestate sub aspectul constituționalității acestora.

În speță, criticile recurentului vizând îndeplinirea condiției legale ca dispozițiile invocate din C. proc. pen. și C. proc. civ. să aibă legătura cu soluționarea cauzei nu sunt fondate.

Recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 80, art. 81, art. 91 și art. 93 din C. proc. pen., a art. 2, art. 3, art. 6, art. 8, art. 13, art. 20, art. 80, art. 91 și art. 93 din C. proc. civ., neconstituționalitatea dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României; neconstituționalitatea art. 367 alin. (9) din C. proc. pen.. neconstituționalitatea art. 21, art. 22, art. 23 și art. 24 din Legea nr. 211/2004; neconstituționalitatea art. 341, art. 347, art. 408, art. 425, art. 351 din C. proc. pen., în fața Înaltei Curți, instanță învestită cu soluționarea căii de atac a recursului la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată, la rândul său, în cadrul unui dosar dosar de strămutare înregistrat pe rolul Curții de Apel Brașov.

Prin încheierea din 13 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de strămutare a judecății dosarului administrativ nr. 6/2020, în baza Legii nr. 211/2014, al Tribunalului Brașov, formulată de către petentul A..

Prin decizia nr. 1782 din 24 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii din 13 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2020.

Prin încheierea din 22 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020.1, ce face obiectul prezentului recurs, au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curții Constituționale, formulate de petentul A., în dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, având a aprecia asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, Înalta Curte a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, atunci când a constatat că nu se impune învestirea instanței de contencios constituțional cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, nefiind întrunite cerințele textului legal care să facă posibilă sesizarea, respectiv, dispozițiile invocate de către petentul A., ca fiind neconstituționale, nu au legătură cu cauza.

Cu privire la relevanța pe care soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată ar avea-o în prezenta cauză, din analiza prevederilor legale a căror neconstituționalitate a fost invocată și a obiectului cauzei, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile recurentului, neexistând legătură între soluția ce ar fi putut fi dată în cererea de strămutare și soluția ce ar fi putut fi pronunțată de Curtea Constituțională. Aceasta întrucât, pe de o parte, cererea de strămutare, reglementată de prevederile art. 140-146 din C. proc. civ., vizează analiza de către instanța de judecată a existenței unor motive de bănuială legitimă care ar afecta garantarea dreptului justițiabililor la un proces echitabil, respectiv a unor împrejurări de fapt care ar proba existența unui subiectivism și parțialitate, real sau aparent, a instanței legal învestite, care ar putea denatura actul de justiție, în substanța lui, iar pe de altă parte, în ceea ce privește textele de lege ce reglementează, de o manieră generală, principiile desfășurării procesului civil, nu a fost invocată o încălcare a garanțiilor constituționale în litigiul derulat în fața instanței în care a fost formulată cererea de strămutare care, ca incident procedural, nu privește fondul litigiului, ci verificarea condițiilor de imparțialitate și obiectivitate la instanța inițial sesizată.

Or, dispozițiile art. 80, art. 81, art. 91, art. 93 din C. proc. pen. reglementează desemnarea unui reprezentant al persoanei vătămate și drepturile acesteia, respectiv asistența juridică a părților în procesul penal, iar dispozițiile pretins a fi neconstituționale din C. proc. civ. vizează domeniul de reglementare și principiile fundamentale ale procesului civil, precum și reprezentarea părților în judecată și asistența lor juridică, prevederi legale fără nicio legătură cu aspectele ce urmează a fi analizate de către instanță în soluționarea cererii de strămutare.

Se deduce astfel, că argumentele de neconstituționalitate avute în vedere de autorul sesizării sunt strict legate de modul concret în care dispozițiile arătate au fost interpretate și aplicate într-o procedură anterioară, care nu au legătură cu cererea de strămutare, care reprezintă un incident procedural, aspecte care nu pot fundamenta o sesizare de neconstituționalitate a unei norme dintr-o lege sau ordonanță.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care statuează că recursul împotriva încheierii de respingere, ca inadmisiblă, a cererii de sesizare se exercită în termen de 48 de ore de la pronunțare, Înalta Curte arată că, astftel cum s-a reținut în încheierea atacată, nu există un interes actual al petentului în condițiile în care acesta a exercitat calea de atac în termenul prevăzut de lege.

Referitor la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 21 alin. (1), alin. (2) și alin. (3), art. 22 alin. (1), art. 23, art. 24, art. 27 și art. 31 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii și protecției victimelor infracțiunii, Înalta Curte reține că nu au legătură cu cauza, întrucât vizează aspecte de fond ale litigiului inițial în care s-a formulat cererea de strămutare din care s-au desprins solicitările de sesizare a Curții Constituționale, textele de lege menționate nefiind incidente în soluționarea prezentului litigiu, întocmai cum s-a reținut și în încheierea recurată.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 341, art. 347, art. 408, art. 425, art. 351 alin. (2) și art. 367 alin. (9) C. proc. pen., Înalta Curte reține că prezenta instanță este una civilă, iar dispozițiile invocate nu sunt incidente în această cauză, care vizează un incident procedural invocat într-un alt incident procedural, iar dosarul inițial de strămutare se află înregistrat pe rolul unei instanțe civile.

Prin urmare, în mod corect și legal, Înalta Curte, în încheierea atacată, a reținut că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea cererii de sesizare, respectiv existența legăturii dintre excepțiile de neconstituționalitate și cauza dedusă judecății.

În consecință, Înalta Curte reține că legătura dintre excepțiile de neconstituționalitate invocate și soluționarea cererii de strămutare ar putea fi pusă în discuție numai în situația în care soluționarea cererii de strămutare ar presupune aplicarea și interpretarea de către instanță a prevederilor legale pretins neconstituționale, ceea ce nu este cazul în speță, așa cum s-a arătat și mai sus.

Cum condiția legală a existenței unei legături între pricina dedusă judecății și excepția de neconstituționalitate este una sine qua non, analiza îndeplinirii celorlalte condiții, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privitoare la sesizarea Curții Constituționale nu se mai impune.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea încheierii recurate, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii de ședință din 22 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020.1, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii de ședință din 22 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020.1, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 noiembrie 2020.