ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6895/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de revizuire înregistrată sub nr. de mai sus revizuenții J.G.A., J.I.R.D., M.A.G. și F.C. au solicitat revizuirea deciziei civile nr. 5488 din 5 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosar nr. 38462/1/2004 în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Astfel recurenții au susținut că la data de 16 octombrie (fără a menționa și anul) au descoperit un înscris doveditor care nu s-a aflat nici în posesia lor și nici a antecesorului lor, înscris care dacă ar fi fost cunoscut de instanță ar fi determinat o altă soluție, respectiv respingerea recursului, în condițiile în care înscrisul doveditor este un testament olograf datat cu 25 decembrie 1983 scris de numitul S.M.

și din care rezultă că acesta a testat în favoarea lui V.E. toată averea inclusiv bijuteriile din aur, și valuta confiscată de la acesta în 1986. Ca atare, revizuenții învederează că față de acest înscris descoperit abia acum, din care rezultă fără dubii că moștenitorul lui S.M. este V.E., consideră că J.I. este îndreptățit a solicita instanței obligarea intimaților la restituirea bunurilor din aur și valută pe care le-a avut S.M. și pe cale de consecință V.E. Examinând decizia a cărei revizuire se solicită în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia civilă nr. 5488 din 5 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au admis recursurile pârâților Banca Națională a României Sucursala Bihor și Ministerul Finanțelor prin D.G.F.P.

Bihor împotriva deciziei civile nr. 499 din 17 mai 2004 a Curții de Apel Oradea, s-a modificat decizia recurată, și s-a respins apelul reclamantului J.I. împotriva sentinței civile nr. 368 din 12 aprilie 2003 a Tribunalului Bihor, secția civilă, dispunându-se în temeiul art. 404 2 C. proc. civ. și restabilirea situației anterioare executării. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Tribunalul Bihor, prin sentința civilă nr. 368/C din 16 aprilie 2003, a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând, în esență, că, din înscrisurile administrate în cauză, reiese că bunurile ridicate prin procesele-verbale de percheziție din 29 ianuarie 1986, au aparținut numitului S.M., în locuința căruia au fost găsite, confiscate ulterior legal pe baza ordonanței emise de Procuratura județului Bihor, prin care s-a constatat că au provenit ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni, reclamantul nedovedind că antecesorul său a avut domiciliul în Oradea.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, susținând că, în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că bijuteriile și valuta ridicate în 29 ianuarie 1986 de organele de miliție, ar fi aparținut lui S.M., trecând cu ușurință peste conținutul înscrierilor din acele acte și peste declarațiile martorilor audiați, din care rezultă că antecesorul său era un reputat inginer și inventator, care se bucura de sprijinul Comunității Evreiești din Oradea, locuind în curtea acestei Comunități, împreună cu S.M., cu care era văr. Din probatoriul administrat reiese și faptul că autorul reclamantului este cel care a făcut achizițiile de bijuterii și valută, ce au făcut obiectul confiscării.

Prin decizia civilă nr. 499 din 17 mai 2004, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamantului, a schimbat în tot sentința civilă atacată, a admis acțiunea, a obligat pârâta Banca Națională a României - Sucursala Bihor să restituie reclamantului bunurile sau contravaloarea metalului prețios conținute în respectivele obiecte, calculată la prețul practicat de Banca Națională a României la data plății, dacă bunurile nu se regăsesc fizic și a obligat pârâții Banca Națională a României - Sucursala Bihor și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Bihor să plătească reclamantului suma de 3.475.935.758 RON reprezentând contravaloarea la zi a mijloacelor de plată străine, confiscate conform procesului-verbal din 29 ianuarie 1986. Instanța de recurs a reținut că situația de fapt în speța de față este cea stabilită și reținută, în mod corect, de către instanța de fond, în sensul că, bunurile ridicate prin procesele-verbale de percheziție din 29 ianuarie 1986 au aparținut lui S.M., iar nu antecesorului reclamantului, V.E. Astfel, în procesele-verbale încheiate la 29 ianuarie 1986 (Dosarul nr. 5229/2001 al Judecătoriei Oradea), se menționează efectuarea percheziției domiciliare în locuința lui S.M., unde au fost găsite obiecte din metal galben, precum și valută, enumerate în cuprinsul respectivelor acte.

La același dosar, se află rezoluția nr. 32/P/12 aprilie 1986 a Procuraturii Județene Bihor, emisă în cauza privind pe S.M., prin care s-a dispus confiscarea în favoarea statului a obiectelor ridicate, precum șl a valutei, menționându-se și infracțiunile pentru care acesta era cercetat, iar la fila XX. se află autorizația de percheziție emisă în același dosar pe numele lui S.M. La data de 30 noiembrie 1996, în fața notarului public P.P. din Marghita, a fost semnat și autentificat testamentul lui V.E. și, la aceeași dată, a fost autentificată procura prin care autorul reclamantului îl împuternicește pe acesta să îl reprezinte pentru recuperarea valorilor de care a fost deposedat abuziv, în enumerarea exemplificativă a acestora, neregăsindu-se bijuterii și valută, ci doar monede de colecție, tablouri și documente.

De asemenea, în faza procesuală a apelului au fost administrate în cauză înscrisuri care se coroborează cu cele mai înainte invocate, rezultând că obiectele și valuta confiscate la data de 29 ianuarie 1986 au fost în poprietatea lui S.M. În acest sens, în adresa nr. A1. din 12 noiembrie 2003, Banca Națională a Românei - Sucursala Municipiului București confirmă depozitarea în tezaurul Banca Națională a României a unor obiecte din metale prețioase provenite din confiscările făcute în anul 1986, de la S.M. din Oradea (Dosarul nr. 2168/2003 al Curții de Apel Oradea), iar în Avizul privind valorificarea unor corpuri delicte, emis la Oradea, în data de 22 noiembrie 1988, se menționează valorile ridicate de la S.M.

din Oradea și expertizate la 1 noiembrie 1988. În acest sens, în adresa nr. A1. din 12 noiembrie 2003, Banca Națională a Românei - Sucursala Municipiului București confirmă depozitarea în tezaurul Banca Națională a României a unor obiecte din metale prețioase provenite din confiscările făcute în anul 1986, de la S.M. din Oradea (Dosarul nr. 2168/2003 al Curții de Apel Oradea), iar în Avizul privind valorificarea unor corpuri delicte, emis la Oradea, în data de 22 noiembrie 1988, se menționează valorile ridicate de la S.M. din Oradea și expertizate la 1 noiembrie 1988. În fine, același dosar, se regăsesc adresa de înaintare către Banca Națională a României - Sucursala Bihor, la data de 26 februarie 1986, a obiectelor de metale prețioase ridicate de la S.M.

din Oradea, precum și expertiza tehnică de specialitate privind „cauza S.M.”. Pe de altă parte, este evident că proba testimonială, administrată în cauză în susținerea acțiunii introductive (Dosarul nr. 5229/2001 al Judecătoriei Oradea), precum și declarația extrajudiciară de martor, nu se coroborează cu actele aflate la dosar și nu au relevanță juridică față de înscrisuri, în majoritate reprezentând acte oficiale, ce emană de la autorități și instituții ale statului. Nici procesul verbal de predare - primire încheiat de F.E., în calitate de Președinte al Comunității Evreilor din Oradea, aflat la dosarul de apel, depus de reclamant în faza procesuală a apelului și invocat în susținerea celor afirmate prin cererea de chemare în judecată, nu se coroborează cu celelalte înscrisuri administrate în cauză și, mai mult, forța lui probantă este afectată de faptul că nu este datat și nu este certificat de către reclamant, în sensul că acesta este conform cu originalul.

Din cele ce preced, rezultă că, reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor art. 1169 C. civ. și nu și-a dovedit cererea, înscrisurile depuse de părți în cauză conducând la concluzia că, situația de fapt este cea mai-sus reținută și analizată, și, pe cale de consecință, acțiunea se privește ca neîntemeiată, recursurile urmând a fi admise. Ca urmare, în temeiul art. 404 2 C. proc. civ., se va dispune și restabilirea situației anterioare executării, având în vedere că recurenta-pârâtă Banca Națională a României - Sucursala Bihor a depus la dosar acte cu care face dovada că hotărârea atacată a fost executată. Această hotărâre a fost atacată pe calea extraordinară de atac a revizuirii în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., invocându-se descoperirea la 16 octombrie (fără a se arăta însă și anul) unui înscris - testament olograf, ce în opinia revizuienților reprezintă un înscris doveditor, care dacă ar fi fost cunoscut de instanță ar fi fost determinant în darea soluției în recurs. Potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate solicita, „dacă după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a revizuit hotărârea unei instanțe penale sau administrative, pe care ea s-a întemeiat”.

Din cuprinsul textului legal sus evocat, rezultă că prima ipoteză se referă la descoperirea de înscrisuri doveditoare, când partea care a pierdut procesul dovedește existența unor înscrisuri care au fost reținute de partea adversă sau care nu au putut fi prezentate dintr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Ca atare, pentru a se invoca acest motiv de revizuire și a fi admisibilă cererea de revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: - partea interesată să prezinte un înscris nou care să aibă forță probantă prin însuși; - înscrisul invocat să fi existat la data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită; - înscrisul să nu fi putut fi invocat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părților; - înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanță, cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată. Or, raportând cele expuse la situația invocată de revizuienți, este de reținut că înscrisul invocat nu îndeplinește cerințele cumulative cerute pentru admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., în condițiile în care nu s-a făcut dovada reținerii lui de partea adversă, sau imposibilitatea prezentării lui dintr-o împrejurare mai presus de voința lor. Or, nefiind îndeplinite cumulativ, cerințele de admisibilitatea cererii de revizuire în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., rezultă fără posibilitate de echivoc că este incidentă excepția inadmisibilității, motiv pentru care urmează a se respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, revizuirea formulată de revizuenții J.G.A., J.I.R.D., M.A.G., F.C. împotriva deciziei nr. 5488 din 5 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2012.