ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6895/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de revizuire înregistrată sub

nr. de mai sus revizuenții J.G.A., J.I.R.D., M.A.G. și F.C. au solicitat

revizuirea deciziei civile nr. 5488 din 5 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție Dosar nr. 38462/1/2004 în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel recurenții au

susținut că la data de 16 octombrie (fără a menționa și anul) au descoperit un

înscris doveditor care nu s-a aflat nici în posesia lor și nici a antecesorului

lor, înscris care dacă ar fi fost cunoscut de instanță ar fi determinat o altă

soluție, respectiv respingerea recursului, în condițiile în care înscrisul

doveditor este un testament olograf datat cu 25 decembrie 1983 scris de numitul

S.M. și din care rezultă că acesta a testat în favoarea lui V.E. toată averea

inclusiv bijuteriile din aur, și valuta confiscată de la acesta în 1986.

Ca atare, revizuenții

învederează că față de acest înscris descoperit abia acum, din care rezultă fără

dubii că moștenitorul lui S.M. este V.E., consideră că J.I. este îndreptățit a solicita

instanței obligarea intimaților la restituirea bunurilor din aur și valută pe care

le-a avut S.M. și pe cale de consecință V.E.

Examinând decizia a cărei

revizuire se solicită în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 5488 din 5 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au admis recursurile

pârâților Banca Națională a României Sucursala Bihor și Ministerul Finanțelor prin

D.G.F.P. Bihor împotriva deciziei civile nr. 499 din 17 mai 2004 a Curții de Apel

Oradea, s-a modificat decizia recurată, și s-a respins apelul reclamantului J.I.

împotriva sentinței civile nr. 368 din 12 aprilie 2003 a Tribunalului Bihor, secția

civilă, dispunându-se în temeiul art. 404

2

C. proc. civ. și restabilirea

situației anterioare executării.

Pentru a pronunța această

hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Tribunalul Bihor, prin

sentința civilă nr. 368/C din 16 aprilie 2003, a respins acțiunea ca neîntemeiată,

reținând, în esență, că, din înscrisurile administrate în cauză, reiese că bunurile

ridicate prin procesele-verbale de percheziție din 29 ianuarie 1986, au aparținut

numitului S.M., în locuința căruia au fost găsite, confiscate ulterior legal pe

baza ordonanței emise de Procuratura județului Bihor, prin care s-a constatat că

au provenit ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni, reclamantul nedovedind că antecesorul

său a avut domiciliul în Oradea.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamantul, susținând că, în mod greșit instanța de fond a reținut

faptul că bijuteriile și valuta ridicate în 29 ianuarie 1986 de organele de miliție,

ar fi aparținut lui S.M., trecând cu ușurință peste conținutul înscrierilor din

acele acte și peste declarațiile martorilor audiați, din care rezultă că antecesorul

său era un reputat inginer și inventator, care se bucura de sprijinul Comunității

Evreiești din Oradea, locuind în curtea acestei Comunități, împreună cu S.M., cu

care era văr. Din probatoriul administrat reiese și faptul că autorul reclamantului

este cel care a făcut achizițiile de bijuterii și valută, ce au făcut obiectul confiscării.

Prin decizia civilă

nr. 499 din 17 mai 2004, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamantului, a schimbat

în tot sentința civilă atacată, a admis acțiunea, a obligat pârâta Banca Națională

a României - Sucursala Bihor să restituie reclamantului bunurile sau contravaloarea

metalului prețios conținute în respectivele obiecte, calculată la prețul practicat

de Banca Națională a României la data plății, dacă bunurile nu se regăsesc fizic

și a obligat pârâții Banca Națională a României - Sucursala Bihor și Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Bihor să plătească reclamantului suma de 3.475.935.758

RON reprezentând contravaloarea la zi a mijloacelor de plată străine, confiscate

conform procesului-verbal din 29 ianuarie 1986.

Instanța de recurs a reținut

că situația de fapt în speța de față este cea stabilită și reținută, în mod corect,

de către instanța de fond, în sensul că, bunurile ridicate prin procesele-verbale

de percheziție din 29 ianuarie 1986 au aparținut lui S.M., iar nu antecesorului

reclamantului, V.E.

Astfel, în procesele-verbale

încheiate la 29 ianuarie 1986 (Dosarul nr. 5229/2001 al Judecătoriei Oradea), se

menționează efectuarea percheziției domiciliare în locuința lui S.M., unde au fost

găsite obiecte din metal galben, precum și valută, enumerate în cuprinsul respectivelor

acte. La același dosar, se află rezoluția nr. 32/P/12 aprilie 1986 a Procuraturii

Județene Bihor, emisă în cauza privind pe S.M., prin care s-a dispus confiscarea

în favoarea statului a obiectelor ridicate, precum șl a valutei, menționându-se

și infracțiunile pentru care acesta era cercetat, iar la fila XX. se află autorizația

de percheziție emisă în același dosar pe numele lui S.M.

La data de 30 noiembrie

1996, în fața notarului public P.P. din Marghita, a fost semnat și autentificat

testamentul lui V.E. și, la aceeași dată, a fost autentificată procura prin care

autorul reclamantului îl împuternicește pe acesta să îl reprezinte pentru recuperarea

valorilor de care a fost deposedat abuziv, în enumerarea exemplificativă a acestora,

neregăsindu-se bijuterii și valută, ci doar monede de colecție, tablouri și documente.

De asemenea, în faza procesuală

a apelului au fost administrate în cauză înscrisuri care se coroborează cu cele

mai înainte invocate, rezultând că obiectele și valuta confiscate la data de 29

ianuarie 1986 au fost în poprietatea lui S.M.

În acest sens, în adresa

nr. A1. din 12 noiembrie 2003, Banca Națională a Românei - Sucursala Municipiului

București confirmă depozitarea în tezaurul Banca Națională a României a unor obiecte

din metale prețioase provenite din confiscările făcute în anul 1986, de la S.M.

din Oradea (Dosarul nr. 2168/2003 al Curții de Apel Oradea), iar în Avizul privind

valorificarea unor corpuri delicte, emis la Oradea, în data de 22 noiembrie 1988,

se menționează valorile ridicate de la S.M. din Oradea și expertizate la 1 noiembrie

1988.

În acest sens, în adresa

nr. A1. din 12 noiembrie 2003, Banca Națională a Românei - Sucursala Municipiului

București confirmă depozitarea în tezaurul Banca Națională a României a unor obiecte

din metale prețioase provenite din confiscările făcute în anul 1986, de la S.M.

din Oradea (Dosarul nr. 2168/2003 al Curții de Apel Oradea), iar în Avizul privind

valorificarea unor corpuri delicte, emis la Oradea, în data de 22 noiembrie 1988,

se menționează valorile ridicate de la S.M. din Oradea și expertizate la 1 noiembrie

1988.

În fine, același dosar,

se regăsesc adresa de înaintare către Banca Națională a României - Sucursala Bihor,

la data de 26 februarie 1986, a obiectelor de metale prețioase ridicate de la S.M.

din Oradea, precum și expertiza tehnică de specialitate privind „cauza S.M.”.

Pe de altă parte, este

evident că proba testimonială, administrată în cauză în susținerea acțiunii introductive

(Dosarul nr. 5229/2001 al Judecătoriei Oradea), precum și declarația extrajudiciară

de martor, nu se coroborează cu actele aflate la dosar și nu au relevanță juridică

față de înscrisuri, în majoritate reprezentând acte oficiale, ce emană de la autorități

și instituții ale statului.

Nici procesul verbal de

predare - primire încheiat de F.E., în calitate de Președinte al Comunității Evreilor

din Oradea, aflat la dosarul de apel, depus de reclamant în faza procesuală a apelului

și invocat în susținerea celor afirmate prin cererea de chemare în judecată, nu

se coroborează cu celelalte înscrisuri administrate în cauză și, mai mult, forța

lui probantă este afectată de faptul că nu este datat și nu este certificat de către

reclamant, în sensul că acesta este conform cu originalul.

Din cele ce preced, rezultă

că, reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor art. 1169 C. civ. și nu și-a dovedit

cererea, înscrisurile depuse de părți în cauză conducând la concluzia că, situația

de fapt este cea mai-sus reținută și analizată, și, pe cale de consecință, acțiunea

se privește ca neîntemeiată, recursurile urmând a fi admise.

Ca urmare, în temeiul

art. 404

2

C. proc. civ., se va dispune și restabilirea situației anterioare

executării, având în vedere că recurenta-pârâtă Banca Națională a României - Sucursala

Bihor a depus la dosar acte cu care face dovada că hotărârea atacată a fost executată.

Această hotărâre a fost

atacată pe calea extraordinară de atac a revizuirii în temeiul art. 322 pct. 5 C.

proc. civ., invocându-se descoperirea la 16 octombrie (fără a se arăta însă și anul)

unui înscris - testament olograf, ce în opinia revizuienților reprezintă un înscris

doveditor, care dacă ar fi fost cunoscut de instanță ar fi fost determinant în darea

soluției în recurs.

Potrivit art. 322

pct. 5 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel

sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci

când evocă fondul se poate solicita, „dacă după darea hotărârii s-au descoperit

înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate

dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a revizuit hotărârea

unei instanțe penale sau administrative, pe care ea s-a întemeiat”.

Din cuprinsul textului

legal sus evocat, rezultă că prima ipoteză se referă la descoperirea de înscrisuri

doveditoare, când partea care a pierdut procesul dovedește existența unor înscrisuri

care au fost reținute de partea adversă sau care nu au putut fi prezentate dintr-o

împrejurare mai presus de voința ei.

Ca atare, pentru a se

invoca acest motiv de revizuire și a fi admisibilă cererea de revizuire, trebuie

îndeplinite cumulativ următoarele condiții: - partea interesată să prezinte un înscris

nou care să aibă forță probantă prin însuși; - înscrisul invocat să fi existat la

data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită; - înscrisul să nu fi putut

fi invocat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a

fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința

părților; - înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut

de instanță, cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată.

Or, raportând cele expuse

la situația invocată de revizuienți, este de reținut că înscrisul invocat nu îndeplinește

cerințele cumulative cerute pentru admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate

pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care nu s-a făcut

dovada reținerii lui de partea adversă, sau imposibilitatea prezentării lui dintr-o

împrejurare mai presus de voința lor.

Or, nefiind îndeplinite

cumulativ, cerințele de admisibilitatea cererii de revizuire în temeiul art. 322

pct. 5 C. proc. civ., rezultă fără posibilitate de echivoc că este incidentă excepția

inadmisibilității, motiv pentru care urmează a se respinge cererea de revizuire

ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

revizuirea formulată de revizuenții J.G.A., J.I.R.D., M.A.G., F.C. împotriva deciziei

nr. 5488 din 5 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 12 noiembrie 2012.