ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2346/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Încheierea de ședință din 30 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de petentul A. cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 217 alin. (7) C. proc. pen., reținându-se că textul menționat din C. proc. pen. reglementează situația în care se poate dispune restituirea cauțiunii, condiționând-o de lipsa oricărei dispoziții a instanței penale privind recuperarea despăgubirilor bănești pentru repararea pagubelor cauzate prin infracțiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.

Astfel, instanța a reținut că potrivit textului legal criticat, instanța penală este singura îndreptățită să aprecieze în ce măsură se poate dispune sau nu restituirea cauțiunii consemnate în cadrul procesului penal, asociată unei măsuri preventive, instanța civilă neavând competență legală în acest sens.

Curtea de Apel Brașov a constatat că obiectul cauzei trasat prin cererea introductivă de instanță, este reprezentat de o acțiune în constatarea stingerii ipotecii mobiliare asupra tuturor acțiunilor deținute de apelant la S.C. C. S.A., iar pe cale de consecință, obligarea intimatului la radierea avizului de garanție inițial înscris în Arhiva Electronică de Garanții Reale Imobiliare sau autorizarea sa în acest sens, ca urmare a încetării de drept a măsurii preventive a controlului judiciar pe cauțiune, luate față de numitul B., măsură în considerarea căreia a fost încheiat contractul specificat.

S-a reținut că din perspectiva apelantului, textul de lege a cărui constituționalitate se critică are legătură cu soluționarea pe fond a cauzei, însă această susținere nu este întemeiată, dat fiind faptul că instanța civilă nu este și nu poate fi chemată să aprecieze restituirea cauțiunii în condițiile descrise de textul de lege criticat, pentru simplul motiv că numai instanța penală are o astfel de atribuție legală, în cadrul procesului penal. Așadar, ceea ce se impune a fi reținut în primul rând este faptul că textul de lege menționat nu este aplicabil în cauza de față.

Cum în cauză, instanța este legal învestită cu analiza incidenței sau nu a motivului de stingerii a ipotecii, invocat de apelantul A., încadrat în dispozițiile art. 2428 alin. (2) lit. b) C. proc. civ. și nu a celor speciale din materia procesual penală, instanța a reținut că incidența dispozițiilor art. 217 alin. (7) C. pen..penală nu poate fi apreciată sau aplicată de instanță, lipsind competența legală determinată de învestirea specifică în acest sens, prin actele prevăzute de lege, obiectul învestirii sale fiind trasat prin cererea de chemare în judecată, în raport cu care sunt incidente dispozițiile legii civile atât de drept substanțial, cât și procesual.

Astfel, instanța a constatat că numai două dintre cele trei condiții prevăzute de lege sunt îndeplinite în speță, respectiv textul criticat face parte dintr-o lege și nu a fost declarat neconstituțional anterior, lipsind legătura cu soluționarea cauzei la care face referire art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petentul A., solicitând casarea ei și pe cale de consecință a se admite cererea de sesizare a Curții Constituționale, susținând că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

În susținerea cererii de recurs, petentul a învederat că cererea de sesizare a Curții Constituționale vizează neconstituționalitatea dispozițiilor art. 217 alin. (7) C. proc. pen., că în cauză sunt îndeplinite dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, fiind invocate neconstituționalitatea unor dispoziții dintr-o lege în vigoare, că prevederile legale criticate sunt în strânsă legătură cu soluționarea cauzei, aspect ce reiese din sentința pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Brașov, instanța de fond motivând în drept soluția pronunțată pe dispozițiile art. 217 C. proc. pen.. Se mai arată că în principiu condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textelor de lege criticate în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanțelor judecătorești, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat.

Or, examinarea legăturii cu litigiul nu poate fi convertită într-un examen al competenței Curții Constituționale de a se pronunța asupra unei excepții de neconstituționalitate.

Se mai arată că, dacă legătura excepției de neconstituționalitate cu cauza ar putea fi examinată și hotărâtă deopotrivă de instanța de judecată și de Curtea Constituțională, decizia asupra competenței Curții Constituționale revine acesteia, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 47/1992, precum și cu normele constituționale care îi conferă rolul de garant al Constituției. Condiția relevanței, în ce privește legătura dintre procesul pendinte în cadrul căruia se invocă respectiva chestiune prejudicială și textul de lege criticat pe calea excepției de neconstituționalitate, implică aptitudinea actului de jurisdicție al Curții Constituționale de a produce efecte asupra cauzei în care excepția a fost invocată.

Sub aspectul aplicabilității textului de lege, petentul arată că deși acesta rezultă din motivarea sentinței pronunțată de instanța de fond care reține că:

"în aceste condiții, regimul cauțiunii este reglementată de prevederile an. 217 C. proc. pen.. Procesul penal pentru care s-a garantat cauțiunea nu este finalizat, iar asupra cauțiunii se pronunță instanța penală, în condițiile art. 217 C. proc. pen.. În consecință, față de considerentele mai sus expuse, instanța va respinge acțiunea reclamantului." În ceea ce privește aspectul necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, petentul susține că are interes a invoca aceste dispoziții întrucât declararea neconstituționalității dispozițiilor legale menționate are o importantă înrâurire asupra cauzei în raport de soluția ce poate fi pronunțată în prezenta cauză. Astfel, se susține că în măsura în care se va constata neconstituționalitatea dispozițiilor criticate, instanța de judecată va trebui să constate că bunurile constituite ca garanție reală mobiliară sau imobiliară, de către un terț, nu pot fi destinate pentru plata despăgubirilor bănești abordate pentru repararea pagubelor cauzate prin infracțiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii și, deci se impune a fortiori soluția admiterii acțiunii.

Se mai arată că neconstituționalitatea textelor de lege vizează nerespectarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție cu privire la calitatea legii, respectiv claritate, aflându-se chiar în contradicție cu alte norme de drept substanțial și procedural penal, dar și civil, fiind de asemenea încălcate dispozițiile art. 20, art. 44 și art. 153 din Constituția României.

În analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 147/1992, se arătă că, în raport de momentul procesual cauza penală se găsește în faza de judecată a apelului, sens în care excepția de neconstituționalitate este admisibilă, în condițiile în care art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 prevede că:

"Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă".

Cum calitatea procesuală pentru a invoca o excepție de neconstituționalitate o au părțile, petentul arată că are calitatea de parte, respectiv de apelant-reclamant în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Curții de Apel Brașov, calitate ce îi conferă legitimitate pentru a ridica excepția de neconstituționalitate, cu atât mai mult cu cât prevederile criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Petentul susține că, raportându-se la aspectele expuse, și având în vedere că instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate are competența limitată de a verifica doar îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, fără a verifica temeinicia excepției și fără a adăuga alte condiții de admisibilitate, se impunea sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată, constatând că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale invocării acesteia.

Din această perspectivă se susține că soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale este netemeinică și nelegală, motiv pentru care se solicită admiterea recursului și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 217 alin. (7) C. proc. pen.

Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți, sau din oficiu, de către instanță ori de procuror în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale, printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată.

În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale.

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel Brașov, are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 217 alin. (7) C. proc. pen.., iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. Față de cele expuse, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 217 alin. (7) C. proc. pen.. nu îndeplinește condiția legăturii cu soluționarea cauzei întrucât obiectul cauzei astfel cum a fost arătat prin cererea introductivă de instanță, este reprezentat de o acțiune în constatarea stingerii ipotecii mobiliare asupra tuturor acțiunilor deținute la S.C. C. S.A., și pe cale de consecință, obligarea intimatului la radierea avizului de garanție inițial înscris în Arhiva Electronică de Garanții Reale Imobiliare sau autorizarea sa în acest sens, ca urmare a încetării de drept a măsurii preventive a controlului judiciar pe cauțiune, luate față de numitul B., măsură în considerarea căreia a fost încheiat contractul specificat.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că în mod legal și corect a reținut Curtea de Apel Brașov că dispozițiile art. 217 alin. (7) C. proc. pen. nu au legătură cu cauza pendinte în condițiile în care instanța civilă nu a fost investită să aprecieze restituirea cauțiunii în condițiile descrise de textul de lege enunțat, cu atât mai mult cu cât o astfel de atribuție legală o are numai instanța penală în cadrul procesului penal.

Cum în cauză doar două dintre cele trei condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 sunt îndeplinite în cauză, respectiv textul criticat face parte dintr-o lege și nu a fost declarat neconstituțional anterior, lipsind legătura cu soluționarea cauzei la care face referire art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, Înalta Curte reține că nici una din criticile recurentului nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a se respinge recursul declarat de petentul A. împotriva Încheierii de ședință din 30 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, cu privire la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 217 alin. (7) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de petentul A. împotriva Încheierii de ședință din 30 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, cu privire la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 217 alin. (7) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 decembrie 2019.

GGC - CL