ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2344/2024

Ședința publică din data de 30 octombrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 12 martie 2015 pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, sub nr. x/2015, reclamanta Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat a solicitat în contradictoriu cu pârâții A. S.A. Brașov, B., C. și cu intervenientul forțat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de proprietar al imobilului D., să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/01.03.2010, încheiat între pârâta S.C. A. S.A., în calitate de vânzător, și pârâții B. și C., în calitate de cumpărători, în privința imobilului casă de cărămidă și garaj, situate în localitatea Timișul de Jos, str. x, înscris în CF x (CF vechi nr. x) sub nr. top x, 7184/4; rectificarea înscrierilor în cartea funciară a imobilului D., în sensul îndreptării înscrierilor necorespunzătoare făcute în cuprinsul acesteia, pentru a pune de acord starea tabulară cu situația reală a imobilului; desființarea ipotecii constituite asupra imobilului ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare anulat în baza principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 948, art. 968 C. civ., art. 24 și art. 36 din Legea nr. 7/1996, H.G. nr. 533/2002 și H.G. nr. 60/2005.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea acțiunii, susținând că litigiul privește un imobil al Statului Român.

Pârâții B. și C. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția lipsei de interes, excepția prescripției dreptului material la acțiune privind rectificarea înscrierilor în cartea funciară, solicitând, totodată, suspendarea soluționării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 10 septembrie 2015, Tribunalul Brașov, secția I civilă a dispus corectarea citativului în ceea ce privește denumirea pârâtei A. S.A., constatând că aceasta poartă denumirea de E. S.A., dispunând, totodată, citarea acesteia la sediul lichidatorului judiciar, F..

În data de 4 noiembrie 2015, reclamanta a formulat o cerere precizatoare, prin care a precizat capătul de cerere privind desființarea ipotecii constituite asupra imobilului, sens în care a arătat că solicită desființarea ipotecii de rang I constituite în favoarea G. S.A., prin contractul de garanție imobiliară nr. 2075/2005, precum și a ipotecii de rang II, constituite în favoarea aceleiași persoane juridice, prin contractul de garanție imobiliară nr. 2124/2005. De asemenea, a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a G. S.A..

Prin încheierea din 5 noiembrie 2015, Tribunalul Brașov, secția I civilă a dispus introducerea în cauză a G. S.A., în calitate de pârât.

Prin încheierea din 3 decembrie 2015, Tribunalul Brașov, secția I civilă a dispus suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În data de 10 noiembrie 2021, pârâtul B. a solicitat amânarea cauzei pentru angajarea unui apărător, dată fiind revocarea mandatului avocatului împuternicit în dosarul rubricat.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2021, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins cererea de amânare a judecății cauzei, formulată de pârâtul B.; a dispus repunerea pe rol a cauzei.

Prin sentința civilă nr. 272/S din 09 decembrie 2021, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei de interes și excepția prescripției dreptului material la acțiune privind rectificarea înscrierilor în Cartea Funciară, invocate prin întâmpinare de pârâții B. și C.; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat în contradictoriu cu pârâții B. și C., Statul Român prin Ministerul Finanțelor, S.C. E. S.R.L., prin lichidator judiciar F. și G. S.A., și a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/01.03.2010, încheiat între S.C. A. S.A., în calitate de vânzător, și pârâții B. și C., în calitate de cumpărători, în privința imobilului casă de cărămidă și garaj, înscrise în CF x Brașov, CF vechi nr. x, nr. top x și y; a dispus rectificarea înscrierilor din cartea funciară în sensul revenirii la situația anterioară încheierii contractului pentru imobilele înscrise la numerele topografice pentru care s-a constatat nulitatea contractului; a respins celelalte pretenții ale reclamantului și cererea pârâtei G. S.A., de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 1410/Ap/2022 din 12 octombrie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat de apelanta pârâtă H. S.A. împotriva sentinței; a respins apelul declarat de apelanții-pârâți B. și C. împotriva încheierii din 11 noiembrie 2021 și a sentinței nr. 272/S din 09 decembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Brașov; a admis apelurile declarate de apelanta reclamantă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, împotriva sentinței nr. 272/S din 09 decembrie 2021 a Tribunalului Brașov, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractelor de garanție imobiliară nr. 2075/2005 și nr. 2124/2005, astfel cum au fost modificate prin actele adiționale autentificate sub nr. x/02.03.2010 și nr. y/03.03.2010 și a dispus radierea din CF nr. x Brașov a dreptului de ipotecă și a notărilor de sub C+1, C+2, C+5 și C+6 privind imobilul cu nr. top x, 7184/4; a constatat că imobilul D. se află în domeniul privat al Statului Român și în administrarea RA APPS, în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 533/2002 și H.G. nr. 60/2005, astfel cum a fost modificată; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții B. și C., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

- Printr-o primă critică, recurenții-pârâți au arătat că soluția tribunalului, de respingere a cererii lor de amânare a cauzei, a fost dispusă cu încălcarea dreptului fundamental la apărare consfințit de prevederile art. 24 din Constituția României, cu încălcarea prevederilor art. 222 C. proc. civ., precum și cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cererea era prima de acest gen, fiind formulată la primul termen după suspendare, era temeinic justificată și dovedită și, prin urmare, se impunea admiterea acesteia, fiind necesară studierea dosarului de către noul avocat ce urma a fi angajat.

O apărare reală și efectivă a intereselor recurenților-pârâți se putea asigura doar dacă ar fi fost prezenți la termenul de judecată la care s-au judecat excepțiile și cererile în probațiune, când, în condiții de contradictorialitate, ar fi avut posibilitatea să expună motivele temeinice pe care își întemeiau excepțiile și cererile în probațiune.

Apreciază că au fost grav afectați de soluția dispusă de instanță în condițiile în care niciuna dintre părți nu s-a opus cererii de amânare.

- În ceea ce privește soluția de repunere a cauzei pe rol (discutată în lipsa părților, contrar prevederilor art. 14 alin. (5) C. proc. civ., și cu respingerea nelegală a cererii de amânare), arată că este nelegală și neîntemeiată, creând premisele producerii unei erori judiciare grave, eroare care s-a și produs și care poate fi reparată doar prin admiterea recursului.

În ceea ce privește nelegalitatea repunerii cauzei pe rol invocă prevederile art. 413 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă".

Contrar celor reținute de instanța de apel, hotărârea din dosarul asociat de insolvență nu devenea definitivă în primă instanță, ci doar după soluționarea recursului.

Așa fiind, instanța de fond era obligată să mențină suspendarea în condițiile în care nu era incident niciunul dintre motivele de revenire asupra măsurii suspendării stipulate de art. 413 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, nu exista niciun temei legal pentru ca instanța să dispună repunerea pe rol a cauzei, nefiind incident niciunul dintre cazurile de redeschidere a judecății reglementate de art. 415 C. proc. civ. (redeschidere care, de altfel, nici nu s-a cerut).

În ceea ce privește netemeinicia soluției de repunere pe rol a cauzei, arată că dosarul nr. x/2009 (care a constituit temeiul măsurii suspendării dispuse de instanță prin încheierea din data de 03.02.2015) nu era soluționat definitiv la data repunerii pe rol (11.11.2021), soluția din acest dosar fiind pronunțată doar în fond de Tribunalul Brașov.

Această sentință nu fusese comunicată la data pronunțării hotărârii de către prima instanță și nici măcar la data înregistrării apelurilor formulate în cauză, părțile aflându-se în termenul de recurs.

Apreciază că instanța de apel era singura în măsură să cenzureze această decizie unilaterală, nelegală și absolut intempestivă a instanței de fond, fiind fără dubii faptul că nu putea aprecia arbitrar asupra măsurii suspendării de vreme ce ea însăși a considerat că această suspendare se impune.

Admiterea apelului și pe acest aspect se impunea cu atât mai mult cu cât consecințele contradictorii s-au produs: în dosarul nr. x/2009, reclamanta din prezenta cauză (RA-APPS) a avut calitatea de intervenient principal, solicitând, ca și reclamanta, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, însă cerând reîntoarcerea bunului imobil în patrimoniul acesteia din urmă.

Or, de vreme ce acțiunea în acest dosar (nr. x/2009) a fost respinsă în contradictoriu cu RA-APPS (intervenient principal), iar în cauza de față (nr. 1114/62/2015) a fost admisă acțiunea în constatare a nulității contractului de vânzare introdusă de RA-APPS, există, la acest moment, două hotărâri contrare, pronunțate de aceeași instanță de judecată, deopotrivă valabile sub aspectul forței lor obligatorii, situație care, în ipoteza în care hotărârea din dosarul de față va rămâne definitivă, va fi incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

- În ceea ce privește soluționarea cererilor de probe, arată că prima instanță nu s-a pronunțat asupra unei probe cerute de recurenții-pârâți, în condiții procedurale legale.

Arată că, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, printre alte probe, au solicitat și proba cu cercetarea locală, iar tribunalul nu s-a pronunțat asupra acesteia.

Nediscutarea, sub nicio formă, a unei probe cerute legal atrage nulitatea hotărârii, fiind încălcate principii fundamentale reținute în Constituție și în tratatele la care România este parte referitoare la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la apărare.

Dacă s-ar fi pus în discuția contradictorie a părților această cerere probatorie, s-ar fi putut dovedi că obiectul acțiunii nu mai este în ființă la data judecății, "casa de cărămidă și garaj", astfel cum este descrisă în cartea funciară, nemaiexistând pe teren.

Așa fiind, s-au creat, prin respingerea cererii de probațiune, premisele incidenței cazului de casare reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

În cauză se impunea admiterea probei cu cercetarea locală (la care reclamanta nu s-a opus) astfel cum, de altfel, se impunea a fi admisă și proba cu expertiză topografică și construcții (la care reclamanta nu s-a opus și care, de altfel, a fost cerută de toate părțile din dosar, inclusiv de către reclamantă), respinsă, de asemenea, nefondat, de prima instanță de judecată și de instanța de apel, probă care tindea la identificarea fizică a obiectului contractului a cărui nulitate s-a cerut, ocazie cu care s-ar fi constatat că această construcție nu corespunde descrierii cărții funciare.

- În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes arată că, în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta invocă sentința nr. 289/S/08.11.2010, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul civil nr. x/2004, proces în care reclamanta RA-APPS a avut calitatea de intervenient în favoarea reclamantului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor.

În cauza pendinte, calitățile au fost inversate, în sensul că titularul acțiunii introductive de instanță nu mai este Statul Român, ci Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", care a chemat, în calitate de intervenient forțat, și pe Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Or, așa cum rezultă din sentința nr. 289/S/08.11.2010, calitatea procesuală activă în formularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui contract având ca obiect derivat o construcție pretins aparținând Statului Român a fost stabilită în favoarea Statului Român.

De altfel, acesta a fost și motivul pentru care instanța de fond a respins cel de-al doilea petit din finalul cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta solicita să se constate că imobilul D. s-ar afla în proprietatea Statului Român.

Așadar, singurul care poate fi considerat pretins proprietar al construcției ce face obiectul contractului a cărui nulitate absolută se solicită este Statul Român.

Esențial este faptul că între reclamanta din prezentul dosar (RA-APPS) și cel care ar putea fi subiect al raportului juridic dedus judecății (Statul Român) nu există niciun fel de identitate, motiv pentru care apreciază că se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, precum și excepția lipsei de interes, analizate împreună de prima instanță.

În ceea ce privește apelul RA-APPS și cel al Statului Român, solicită să se constate că apelanta-reclamantă a formulat, cu încălcarea dispozițiilor procedurale, un nou petit prin cererea de apel, respectiv cel referitor la constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului D..

Contrar celor reținute de instanța de apel, se observă că apelanta-reclamantă nu a cerut, prin acțiunea introductivă, "să se constate că imobilul D. se află în proprietatea Statului Român și în Administrarea RAAPPS, în temeiul H.G. nr. 533/2022, H.G. nr. 60/2005, modificată și completată prin H.G. nr. 265/2005", aspect care reiese cu ușurință din lecturarea petitelor formulate de reclamantă în fața primei instanțe de judecată.

Așa fiind, instanța de apel era obligată să aibă în vedere dispozițiile art. 478 din C. proc. civ.

Formularea unui nou petit în fața instanței de apel nu este admisibilă, cererea de constatare a dreptului de proprietate fiind formulată omisso medio, atitudine procesuală interzisă expres de dispozițiile legale, motiv pentru care se impunea respingerea apelului.

Mai mult decât atât, apelul era inadmisibil în ceea ce privește petitul referitor la constatarea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului D., în condițiile în care era incidentă autoritatea de lucru judecat sub acest aspect.

Astfel, în cauză, apelanta a solicitat constatarea dreptului de proprietate al Statului Român motivat de cele reținute în dosarul nr. x/2004, dosar pe care își întemeiază pretențiile.

Or, acest aspect a fost deja soluționat de instanță în dosarul invocat, fiind respinsă cererea.

Potrivit celor reținute în sentința nr. 298/SD/2010, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. x/2004:

"capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară în sensul întoarcerii în patrimoniul Statului Român a construcției ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită, va fi respins. (...) Reclamantul nu a făcut dovada proprietății tabulare asupra imobilului construcție în litigiu, indicând o altă construcție înscrisă cu denumirea de D., pe alte numere topografice, neconfirmate de expert".

De asemenea, Curtea de Apel Brașov, prin decizia nr. 74/Ap/2011, pronunțată în același dosar, a reținut că:

"imobilul construcție evidențiat mai sus nu este același cu imobilul construcție identic cu D., proprietatea reclamantului, alăturat argumentului de elemente tehnice arătat, putând fi reținută și deosebirea de structură constructivă dintre cele două edificate (...) Cât privește apelul reclamantului, atâta vreme cât acesta a indicat imobilul ca fiind înscris în altă carte funciară - deși identitatea edificatului este evidentă - nu poate fi admisă cererea de repunere a părților în situația anterioară".

În fine, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3858/2013, pronunțată în același dosar, a stabilit definitiv că:

"soluția instanței de apel este legală și cu privire la respingerea cererii de repunere a imobilului în situația anterioară vânzării, în sensul întoarcerii construcției și garajului, reprezentând D., în patrimoniul reclamantului, întrucât numărul de carte funciară indicat de reclamant este diferit, iar expertul nu a confirmat identitatea de carte funciară a imobilelor".

Așa fiind, instanța de apel nu se mai putea pronunța pe acest petit, de vreme ce a fost deja soluționat, cu autoritate de lucru judecat, în dosarul nr. x/2004.

Apelanta a încercat, prin apelul declarat, să schimbe soluția definitivă și irevocabilă pronunțată de instanța supremă în dosarul nr. x/2004.

Soluția instanței de apel este contradictorie în condițiile în care, deși s-a constatat că Statul Român este proprietarul construcției, a neglijat faptul că acesta era pârât și nu a cerut niciodată acest lucru.

- Pe fondul cauzei, apreciază că cererea de chemare în judecată se impune a fi respinsă în condițiile în care actul subsecvent actului prin care autorul recurenților a dobândit bunul nu putea fi anulat, întrucât obiectul contractului nu mai era în ființă la data judecății.

Chiar din hotărârile pronunțate cu privire la nulitatea contractului nr. x/11.09.2003 s-a reținut că există o evidență incertă a cărții funciare (sentința nr. 289/2010), iar Înalta Curte a reținut o evidență deficitară a operațiunilor de carte funciară care a permis confundarea naturii construcțiilor ridicate pe teren.

Motivarea dată de toate instanțele de judecată care au soluționat dosarul nr. x/2004 pornea de la constatarea certă că în fapt edificatele "casă de cărămidă și garaj", astfel cum erau descrise în cartea funciară, nu mai există pe terenul care a făcut obiectul contractului a cărui nulitate parțială a fost hotărâtă de instanță.

Nulitatea actului de dobândire al autorului recurenților-pârâți a fost constatată pentru ca, la rândul acestuia, autorul vânzătorilor recurenților nu puteau vinde un bun care nu exista, conform evidențelor de carte funciară.

Arată că reclamanta a mai învederat și că actul juridic a cărui nulitate o solicită ar fi lipsit de obiect, acesta nefiind determinat sau determinabil, aspect complet eronat și contrazis tocmai de înseși pretențiile reclamantei care solicită rectificarea cărții funciare.

În aceste condiții, obiectul material al contractului există fizic, fiind vorba despre construcții, este determinat prin numerele topografice, însă nu corespunde sub nicio formă descrierii cărții funciare, astfel că motivul de nulitate nu poate fi primit.

- Intimata-reclamantă RA-APPS a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a invocat excepția nulității recursului, având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 1-8 din C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la excepția nulității recursului, a arătat că recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în termenul și condițiile prevăzute de lege numai pentru motivele expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., norme imperative de ordine publică.

Recurenții, prin cererea de recurs, își exhibă nemulțumirile personale cu privire la decizia civilă nr. 1410/Ap/12.10.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Simpla invocare a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. în petitul cererii nu echivalează cu încadrarea criticilor formulate de recurenți în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de normele de procedură civilă.

Precizează că punctul 5 al motivelor de recurs vizează critici la adresa apelurilor formulate de RA-APPS și de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, critici care au fost exhibate de recurenți în fața instanței de apel, prin intermediul întâmpinării și cenzurate de curtea de apel.

Totodată, punctul 6 al motivelor de recurs este inadmisibil, întrucât acesta conține apărări ce țin de fondul cauzei și nu motive de nelegalitate formulate împotriva deciziei instanței de apel.

Recurenții, prin motivele de recurs, nu au indicat niciun text de lege pe care instanța de apel să-l fi încălcat prin decizia sa.

Pe fondul cererii de recurs, respectiv în combaterea criticilor privind respingerea cererii de amânare de către Tribunalul Brașov, formulată la termenul din data de 11.11.2021, intimatul arată că acest motiv de recurs reprezintă o copie fidelă a motivelor de apel și nu demonstrează încălcarea dispozițiilor art. 222 C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea de repunere pe rol a cauzei, arată că RA-APPS a formulat o astfel de cerere având în vedere faptul că soluționarea dosarului nr. x/2009, aflat pe rolul Tribunalului Brașov, trena de foarte mult timp, iar la data de 30.06.2021, prin sentința civilă nr. 811, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Curtea a reținut, în mod legal și temeinic, că procedura insolvenței declanșată la 25 noiembrie 2009, sub regimul Legii nr. 85/2006, prevedea numai calea de atac a recursului conform art. 8 alin. (1), iar art. 377 pct. 1 C. proc. civ. de la 1865 statua caracterul definitiv al acestor hotărâri.

Cu privire la respingerea cererii de probe, formulată de pârâții B. și C., arată că instanța de fond s-a pronunțat pe legalitatea, admisibilitatea, concludența și utilitatea fiecărei probe.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes învederează ca reclamanta are interes în prezenta cauză, îndeplinind cele două condiții care se cer a fi respectate pentru justificarea interesului, și anume aceea ca interesul să fie personal și direct, adică folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune.

Soluția curții este una corectă, legală și echilibrată, instanța de apel explicând că Tribunalul Brașov, prin sentința nr. 298/S/2010 pronunțată în dosarul nr. x/2004, a respins repunerea părților în situația anterioară nu pentru că Statul nu ar fi fost proprietar, ci pentru faptul că imobilul nu s-ar fi reîntors în patrimoniul Statului Român, așa cum s-a solicitat prin petitul cererii introductive, ci în patrimoniul lui I., statul fiind un terț față de contractul de vânzare-cumpărare.

Recurenții, în dezvoltarea motivului de recurs privind susținerea autorității de lucru judecat, amestecă, cu bună știință, noțiunile de repunere a părților în situația anterioară cu lipsa dovezii tabulare a dreptului de proprietate și indicarea unei alte construcții, înscrisă cu denumirea de "D."

Cât privește susținerea recurenților potrivit căreia reclamanta nu putea să solicite în mod valabil constatarea dreptului de proprietate al Statului și a dreptului de administrare al RA-APPS, deoarece în dosarul nr. x/2004 s-a respins cererea de repunere a părților în situația anterioară, iar instanța de apel nu se mai putea pronunța pe acest petit, arată că soluția curții este una legală și temeinică, având în vedere că în dosarul nr. x/2004 nu a existat un capăt de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al Statului Român și a dreptului de administrare al RA-APPS, instanțele fiind învestite la acel moment cu soluționarea unei cereri de repunere a părților în situația anterioară. Sub acest aspect, nu ne aflăm în fața unei autorități de lucru judecat.

Referitor la motivul de recurs privind fondul cauzei, acesta este inadmisibil și ar trebui respins ca atare, solicitând, totodată, în subsidiar, respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

Arată că la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/01.03.2010, încheiat între S.C. A. S.A. (actual S.C. E. SA), în calitate de vânzător, și B. și C., în calitate de cumpărători, în ceea ce privește construcțiile înscrise în CF nr. x (CF vechi x), casă de cărămidă - nr. top. x și garaj - nr. top x, vânzătorul și cumpărătorii cunoșteau faptul că imobilele mai sus menționate nu au fost niciodată proprietatea vânzătorului și nici a autorului acestuia (I.), astfel încât aceștia nu se pot prevala de prezumția cumpărătorului de bună-credință.

SC A. S.A. (actual S.C. E. SA) avea administrator pe pârâtul B., aspect ce rezultă fără putere de tăgadă din conținutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.03.2010, astfel că ambele părți erau de rea-credință.

Profitând de faptul că litigiul de mai sus nu a fost înscris în cartea funciară înainte de a se pronunța decizia definitivă și irevocabilă a instanței supreme, societatea A. S.A. Brașov a înstrăinat imobilul către reprezentantul său legal, B., și soția acestuia, C., în baza contractului de vânzare autentificat sub nr. x/01.03.2010, a cărui nulitate absolută parțială o solicită prin acțiunea dedusă judecății.

- Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a formulat, la rândul său, întâmpinare, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefundat, pentru argumente similare celor expuse în întâmpinarea RA APPS.

- De asemenea, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, prin care a solicitat admiterea excepției nulității recursului formulat de recurenții-pârâți B. și C..

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 12 iunie 2024 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 30 octombrie 2024.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi expuse:

- Susținerea recurenților-reclamanți în legătură cu greșita respingere a cererii de amânare a judecății, de către instanța de apel, la termenul din 11.11.2021 și nesocotirea astfel, a dispozițiilor art. 222 C. proc. civ., art. 6 CEDO, este una lipsită de orice temei, fără corespondent în datele dosarului și inaptă să atragă incidența motivului de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, pretinzând că era vorba despre o "cerere temeinic justificată și dovedită, impunându-se admiterea acesteia pentru a face posibilă studierea dosarului de către noul avocat", recurenții ignoră conținutul dispozițiilor art. 222 C. proc. civ., care permit amânarea judecății "numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentatului ei".

Or, verificând aceste cerințe, instanța de apel a constatat corect că ele nu sunt întrunite în speță, câtă vreme solicitarea de amânare (din 11.11.2021) a intervenit la al doilea termen după repunerea pe rol a cauzei care fusese suspendată în 2015 și a fost justificată de revocarea, de către pârâți, a mandatului dat avocatului.

Ca atare, s-a constatat corect că partea însăși și-a creat o astfel de situație procesuală, în afara diligenței minime pe care o presupun exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor corespunzătoare desfășurării procedurii judiciare, de vreme ce revocarea mandatului (inclusiv momentul în care intervine) depinde de voința acesteia, fără a se putea constitui, așadar, într-o circumstanță excepțională, ci, dimpotrivă, într-una aflată la aprecierea și dispoziția părții.

În acest context, este fără substanță și susținerea conform căreia, prin respingerea cererii de amânare, pârâții ar fi fost lipsiți de dreptul unei apărări efective, având în vedere că au fost supuse examinării și analizei instanței de apel toate excepțiile și aspectele de care s-au prevalat pârâții, ceea ce reprezintă tocmai esența efectivității dreptului a cărui nesocotire, fără temei, aceștia au invocat-o.

- Este nefondată, de asemenea, critica subsumată tot motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la greșita repunere pe rol a cauzei, cu încălcarea dispozițiilor art. 413 alin. (2) C. proc. civ., întrucât judecata în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Brașov, care ocazionase măsura suspendării, nu se definitivase la acel moment.

Sub acest aspect, instanța de apel reține corect că dosarul menționat, vizând materia insolvenței, a fost soluționat conform sentinței nr. 811/30.06.2021 a Judecătorului sindic și că, raportat la momentul la care a fost declanșată procedura (25.11.2009), era incidentă Legea nr. 85/2006, care reglementa (conform art. 8 alin. (1) doar calea de atac a recursului în privința acestor hotărâri, astfel încât, coroborat și cu dispozițiile art. 377 pct. 1 C. proc. civ., rezultă caracterul definitiv al actului jurisdicțional al Judecătorului sindic.

De altfel, susținerea conform căreia părțile s-ar fi aflat încă, la acel moment, în termenul de exercitare a recursului (și astfel, în ipoteza unei eventuale reformări a hotărârii care justificase măsura repunerii pe rol) este una care nu aduce conținut criticii, întrucât potrivit verificărilor din sistemul informatizat ECRIS a rezultat că sentința menționată a rămas definitivă prin nerecurare.

- Critica referitoare la modalitatea în care instanța de apel s-a pronunțat asupra cererilor de probațiune (respingând proba cu cercetare locală și cea cu expertiză topografică, în vederea identificării imobilului, obiect al contractelor a căror anulare s-a solicitat) este, astfel cum s-a reținut și prin raportul de admisibilitate în principiu, una neîncadrabilă în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât vizează evaluarea necesității și utilității administrării probatoriului. Or, aceste aspecte sunt în aprecierea instanțelor fondului, cele chemate să stabilească situația de fapt, raportat la pretențiile concrete ale părților, la motivele de nulitate invocate, ceea ce a și fixat limitele judecății. În acest context, instanța devolutivă de control judiciar, stabilind că se invocă o nulitate subsecventă celei care a afectat actul principal, a cenzurat probatoriul solicitat, din perspectiva caracterului util, statuând, totodată, că prima instanță a procedat corect în același sens, atunci când a reținut că motivele de nulitate invocate nu presupuneau și o identificare fizică a imobilului.

Astfel cum s-a arătat, aceste aspecte care țin de aprecierea asupra utilității administrării probatoriului în vederea stabilirii situației de fapt rămân - câtă vreme nu se invocă nesocotirea unei norme procedurale în privința admisibilității sau încuviințării propriu-zise a unor probe solicitate - la latitudinea instanțelor fondului și în afara controlului de legalitate din recurs.

- Este nefondată și critica referitoare la maniera în care s-a dat dezlegare excepției lipsei calității procesuale active și excepției lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii.

Sub acest aspect, recurenții-pârâți au făcut trimitere la judecata anterioară, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 289/S/8.11.2010 a Tribunalului Brașov, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3858/19.09.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătându-se că în acel litigiu s-a tranșat existența calității procesuale active în favoarea Statului prin Ministerul Finanțelor Publice, în timp ce RA-APPS a avut doar calitatea de intervenient forțat. Ca atare, s-a arătat, singurul care ar fi putut pretinde nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și în prezenta pricină este tot Statul, iar nu regia autonomă.

Formulând critica în acești termeni, recurenții-pârâți se raportează fragmentar, trunchiat la dezlegările din procesul anterior - care au vizat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.09.2003, în baza căruia s-a încheiat, chiar în timpul desfășurării respectivului litigiu, ca act subsecvent, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1.03.2010, a cărui nulitate, în prezenta cauză, se pretinde.

Astfel, instanța anterioară a reținut, în analiza valabilității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.09.2003, că înstrăinătorul, numitul I., nu a justificat niciun titlu de proprietate asupra imobilului D., în timp ce reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor "a opus un drept de proprietate, exercitând, erga omnes, prin intervenienta RA APPS, titulara dreptului de administrare, atributele dreptului de proprietate".

Așadar, s-a statuat că exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate nu se realizează în mod nemijlocit de către titularul acestuia, ci, dimpotrivă, mediat, respectiv prin intermediul RA APPS, căreia i-a fost acordat un drept de administrare.

Or, în această calitate, tocmai pentru îndeplinirea obligațiilor ce îi revin în legătură cu administrarea și punerea în valoare a bunului, RA APPS justifică deopotrivă, legitimare procesuală și interes în promovarea acțiunii care, prin finalitatea ei - respectiv, constatarea nulității unui act prin care s-a dispus de un bun aflat în patrimoniul constituitorului dreptului de administrare - presupune clarificarea situației juridice a bunului.

Acționând în această modalitate, reclamanta nu face acte de rezistență împotriva titularului dreptului (Statul), nu-i neagă acestuia calitatea ci, dimpotrivă, realizează un demers de punere efectivă în aplicare a prerogativelor dreptului ce i-au fost încredințate, așa cum, cu efectul opozabilității obligatorii, specifice relației dintre părțile procedurii judiciare, s-a reținut prin decizia nr. 3858/19.09.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, invocată chiar de către recurenții-pârâți.

- Printr-o altă critică, subsumabilă tot motivului prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., s-a pretins nesocotirea limitelor devoluțiunii și a dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., întrucât instanța de apel ar fi luat în examinare un nou petit, dedus judecății prin cererea de apel, cel "referitor la constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului D.".

Critica este neîntemeiată și fără corespondență în datele dosarului, în condițiile care pretenția menționată a fost formulată în termeni expliciți prin chiar cererea dedusă judecății în primă instanță, unde s-a arătat că se solicită constatarea dreptului de proprietate al Stuatului asupra imobilului în litigiu în baza H.G. nr. 533/2002, H.G. nr. 60/2005, modificată prin H.G. nr. 265/2005.

Așadar, în speță, nici măcar nu se putea pune problema explicitării unor pretenții care să fi fost cuprinse în mod implicit în cererea adresată primei instanțe (în sensul art. 478 alin. (4) C. proc. civ.), câtă vreme obiectul judecății a fost clar exprimat.

- Este, de asemenea, lipsită de fundament critica recurenților (încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.) conform căreia în soluționarea cererii privind constatarea dreptului de proprietate al Statului asupra imobilului D., ar fi fost nesocotită autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2004 (sentința civilă nr. 289/S/8.11.2020 a Tribunalului Brașov - irevocabilă prin decizia nr. 3858/19.09.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă) în sensul că, de vreme ce aceste hotărâri au respins solicitarea de repunere în situația anterioară, prin reîntoarcerea în patrimoniul Statului a imobilului ce făcuse obiect al înstrăinării, "în mod evident instanța din prezenta pricină nu se mai putea pronunța asupra unei astfel de solicitări".

Pretinzând, în acești termeni, o imposibilitate a instanței de a se pronunța asupra solicitării de constatare a dreptului de proprietate al Statului asupra imobilului în litigiu, reclamanții se prevalează de efectul negativ al autorității de lucru judecat, cel care, în condițiile identității de părți, obiect și cauză (art. 430 alin. (1) C. proc. civ.) pune obstacol unei a doua judecăți.

Critica este nefondată, în contextul în care judecata desfășurată anterior nu a valorificat aceeași cauză juridică a dreptului subiectiv afirmat, unde reclamantul a pretins - astfel, cum de altfel, chiar recurenții menționează - o repunere în situația anterioară, ca efect al constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.09.2003 (încheiat între I. și S.C. A. S.A. Brașov).

Deși a fost pronunțată irevocabil nulitatea acestui contract (conform deciziei nr. 3858/19.09.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă), solicitarea de repunere în situația anterioară a fost respinsă datorită inadvertențelor constatate în legătură cu înscrierile de carte funciară și a lipsei de corespondență cu nr. CF indicat de reclamant, reținându-se însă, că "identitatea imobilului este evidentă" și că figurează în patrimoniul Statului. Acesta este contextul în care s-a apreciat că repunerea în situația anterioară, ca efect al constatării nulității contractului, ar fi avut drept consecință revenirea imobilului în patrimoniul vânzătorului I. (față de care se stabilise însă, lipsa titlului de proprietate) iar nu în patrimoniul Statului, care a avut calitatea de terț față de actul a cărui desființare se solicitase.

În demersul ulterior, obiect al prezentei judecăți, este invocată o altă cauză juridică a dreptului Statului, respectiv actele administrative constând în hotărâri de Guvern (H.G. nr. 533/2002, pct. 9, Anexa 4; H.G. nr. 60/2005 modificată prin H.G. nr. 265/2005, pct. 7, Anexa 7 - conform cărora imobilul - D. face parte din domeniul privat al Statului și se află în administrarea RA APPS) care, în mod evident, n-au făcut obiect de analiză și verificare cu ocazia primei judecăți.

Astfel fiind, recurenții nu pot pretinde cu temei o încălcare a efectului negativ al autorității de lucru judecat decât cu nesocotirea rațiunii reglementării acestei instituții (interzicerea reluării aceleiași judecăți, cu încălcarea principiului non bis in idem) și a dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

- Recurenții au criticat decizia, arătând și că aceasta ar avea caracter contradictoriu câtă vreme, deși a constatat că Statul Român este proprietarul construcției, nu a observat că acesta nu a solicitat acest lucru, fiind pârât în cauză, iar nu reclamant.

Critica are, de asemenea, caracter nefondat.

Astfel, Statul Român a dobândit calitate procesuală în cauză prin intermediul cererii de intervenție forțată formulată de reclamant prin chiar cererea de chemare în judecată, potrivit art. 68 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Or, potrivit art. 70 C. proc. civ. "cel chemat în judecată dobândește poziția procesuală de reclamant, iar hotărârea își produce efectele și în privința sa", astfel încât nu se poate susține că acestuia i-ar fi fost recunoscut un drept pe care l-ar fi pretins, din poziția procesuală de pârât (fiindu-i indicată eronat această calitate, în raport cu normele procedurale menționate).

- Susținând o greșită soluționare a fondului pricinii, recurenții au arătat - fără să indice vreun temei legal nesocotit de instanță, deși s-au prevalat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - că se impunea respingerea acțiunii, sub motiv că actul nu putea fi anulat întrucât "obiectul acestuia nu mai era în ființă la momentul judecății, chiar din hotărârile anterioare rezultând o evidență incertă a cărților funciare".

Critica recurenților ignoră faptul că ceea ce s-a dezbătut în speță a fost nulitatea unui act subsecvent celui a cărui nulitate a fost constatată prin hotărâre irevocabilă (decizia nr. 3858/19.09.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă), dându-se eficiență principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, în condițiile în care nu s-a putut reține existența vreunei excepții, date de buna-credință a subdobânditorului (dimpotrivă, rezultând contrariul, față de împrejurarea că a doua înstrăinare a avut loc în timp ce se desfășura litigiul vizând nulitatea primului contract și, în plus, societatea vânzătoare, parte în proces, a înstrăinat chiar celui care avea calitatea de președinte al consiliului de administrație al acesteia, pârâtul B.).

Aspectele relevate în cadrul acestei critici, în legătură cu o existență incertă a evidențelor de carte funciară, ceea ce s-ar fi reținut și în procesul anterior, sunt unele fără consecință asupra legalității soluției raportat pe de o parte, la cauza de ineficiență a actului și, pe de altă parte, la modalitatea în care instanța anterioară a sancționat indicarea de către reclamantul Statul Român, în judecata anterioară, a unui alt număr de carte funciară.

Acesta a fost, de altfel, motivul pentru care în prezenta pricină, deși s-a constatat existența dreptului de proprietate al Statului, s-a reținut în același timp, de către instanțele fondului, că aceasta nu implică și o rectificare a înscrierilor existente de carte funciară, fiind vorba, în realitate, despre o primă înscriere a Statului în CF care urmează a fi realizată (în condițiile în care în procesul anterior, prin sentința nr. 289/S/2010 a Tribunalului Brașov s-a dispus rectificarea CF x Brașov, în sensul radierii dreptului de proprietate al vânzătorului I.).

Pentru toate considerentele arătate, s-a constatat caracterul nefondat al criticilor deduse judecății, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei nr. 1410/Ap/2022 din 12 octombrie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 octombrie 2024.