ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 919/2020

Ședința publică din data de 2 iunie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia, la data de 20 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D. S.R.L., instituirea popririi asigurătorii asupra conturilor bancare, a tuturor sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, până la concurența sumei de 110.500 euro, datorată de C. S.A., reprezentând contravaloare factură nr. x/30.12.2016, reprezentând remunerația restantă datorată de pârâtă reclamanților în baza art. 3.1 din contractul de management nr. x/22.09.2014 și a sumei de 59.500 euro, datorată de pârâta D. S.R.L., reprezentând remunerația restantă datorată de pârâtă reclamanților în baza art. 3.1 din contractul de management nr. x/22.09.2014.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 970 și următoarele din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 191 din 16 februarie 2017, Judecătoria Mangalia a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, reținând, în esență, că aceasta este instanța competentă material să judece procesul în primă instanță, în conformitate cu prevederile art. 970-971 C. proc. civ., raportate la art. 954 alin. (1) și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Dosarul, astfel declinat, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a Civilă la 9 martie 2017, sub același număr de dosar.

Prin încheierea nr. 211 din 15 martie 2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis cererea și a dispus înființarea popririi asigurătorii asupra sumelor de bani prezente sau viitoare, aflate sau care se vor afla în conturile bancare deținute de debitoarea C. S.A., până la concurența sumei de 110.500 euro, în echivalent RON la data plății și a celor deținute de debitoarea D. S.R.L., până la concurența sumei de 59.500 euro, în echivalent RON la data plății, obligarea creditorilor la plata, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii, a unei cauțiuni în cuantum de 30.000 RON, aferente popririi înființate împotriva debitoarei C. S.A. și a unei cauțiuni în cuantum de 15.000 RON, aferente popririi înființate împotriva debitoarei D. S.R.L.

Împotriva acestei încheieri au declarat apel pârâtele C. S.A. și D. S.R.L., solicitând anularea/casarea în tot a încheierii nr. 211 din 15 martie 2017 a Tribunalului Constanța și ridicarea imediată a popririi asiguratorii instituită prin încheierea atacată.

Prin decizia civilă nr. 391/2017 din 14 iunie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de pârâte, a schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul că a respins cererea privind înființarea popririi asigurătorii, ca nefondată.

Prin încheierea nr. 556 din 21 iunie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a Civilă, în baza certificatului de grefă eliberat de Curtea de Apel Constanța, a admis cererea formulată de petenții C. S.A. și D. S.R.L., dispunând ridicarea popririi asiguratorii înființate prin încheierea nr. 211 din 15 martie 2017, întrucât măsura a fost desființată definitiv prin decizia civilă nr. 391/2017 din 14 iunie 2017.

Prin cererea înregistrată la data de 16 iunie 2017, petenții A. și B. au solicitat Curții de Apel Constanța ca, în temeiul art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., să dispună, din oficiu, restituirea cauțiunii achitate în cuantum de 45.000 RON.

Prin încheierea din 19 iulie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea petenților de restituire a cauțiunii.

Împotriva acestei încheieri, petenții A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 615 din 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul, a casat încheierea recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Primind cauza spre rejudecare la 20 iulie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a procedat la reînregistrarea acesteia sub nr. x/2017*.

Prin încheierea din 6 septembrie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de restituire a cauțiunii formulată de petenții A. și B., în contradictoriu cu intimatele - societatea C. S.A. și societatea D. S.R.L. și a dispus restituirea cauțiunii în sumă de 45.000 RON, consemnată la dispoziția Tribunalului Constanța în dosar nr. x/2017, conform recipiselor de consemnare nr. x/1 din 31.03.2017 și nr. x/1 din 31.03.2017 emise de C.E.C. Bank Sucursala Constanța.

La 29 octombrie 2018, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., societățile D. S.R.L. și C. S.A. au declarat recurs împotriva încheierii din 6 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care au solicitat admiterea căii de atac, reținerea cauzei spre rejudecare și modificarea în tot a încheierii atacate, în sensul respingerii cererii de restituire a cauțiunii formulate de A. și B., precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

După o prezentare a parcursului procesual, recurentele susțin, în esență, că instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., interpretând eronat dispozițiile instanței de control judiciar din primul ciclu procesual.

Din interpretarea dispozițiilor menționate, apreciază că, în cazul în care se dispun măsuri asigurătorii împotriva unui debitor, fie în faza de fond, fie de apel, pentru care se achită și cauțiune, dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. nu vor fi niciodată incidente, tocmai pentru că, la un moment dat, în mod definitiv, aceste măsuri vor înceta.

Recurentele consideră că instanța de fond, în rejudecare, a interpretat în mod eronat cele statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual.

Având în vedere că măsurile asigurătorii au fost puse în executare, iar rolul de garanție a cauțiunii tocmai așa s-ar prezerva, recurentele susțin că modalitatea în care garanția ar fi fost și efectiv pusă la dispoziția debitoarei prejudiciate era aceea de aplicare a alin. (2), iar nu a alin. (4) al art. 1064 C. proc. civ.

Se mai arată că invocarea de către intimați a alin. (4) este eronată, întrucât acest alineat are o aplicare specială. Astfel, instanța este obligată să se pronunțe, din oficiu, asupra cererii de restituire a cauțiunii în cazul izolat în care cererea pentru care s-a dispus cauțiunea a fost respinsă, această situație reprezentând o excepție de la regula instituită de alin. (1) al art. 1064 C. proc. civ.

Recurenții mai susțin și faptul că o excepție de la alin. (1) este și alin. (2) al aceluaiși articol, prin prisma faptului că acesta din urmă prevede o situație aparte, în care, paralel cu dezbaterea restituirii cauțiunii, au fost formulate pretenții împotriva celui îndreptățit să pretindă restituirea.

Se arată, așadar, că, dacă cererea pentru care s-a depus cauțiunea a fost admisă sau respinsă, cauțiunea depusă se restituie debitorului acestei taxe dacă nu mai este necesară, astfel încât, ea trebuie restituită după soluționarea procesului în legătură cu care s-a stabilit cauțiunea, prin hotărâre definitivă (în cazurile în care cererea s-a formulat în cadrul unei căi de atac ori al contestației la executare) ori după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus (în cazul măsurilor asigurătorii sau provizorii).

În aceste cazuri, restituirea cauțiunii se dispune la cererea debitorului taxei, care trebuie să atașeze înscrisuri relevante în legătură cu măsurile pentru care s-a stabilit cauțiunea.

În schimb, se arată că nu se restituie cauțiunea dacă persoana vătămată de măsura asiguratorie a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite, în maximum 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute în art. 1064 alin. (1) C. proc. civ., concluzie la care a ajuns Înalta Curte de Casație și Justiție într-o soluție în care s-a subliniat tocmai nelegalitatea restituirii cauțiunii în prezența unei acțiuni în despăgubire pentru măsurile instituite.

În ceea ce privește "despăgubirea cuvenită" la care se referă legiuitorul, recurenții arată că, spre deosebire de art. 723

1

alin. (3) din C. civ. de la 1865 care prevedea "despăgubiri pentru plata prejudiciilor cauzate", art. 1064 alin. (2) teza ultimă din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. arată expres că este vorba despre prejudiciul eventual suferit de către persoana interesată ca urmare a măsurilor adoptate de instanța care a stabilit cauțiunea.

Cererea în despăgubiri a fost formulată de către persoana vătămată pe calea unei cereri în justiție de sine-stătătoare, supuse criteriului valoric, a cărei competență de soluționare este determinată pe baza dispozițiilor C. proc. civ. și care nu poate fi adresată instanței de restituire a cauțiunii.

Cum, prin înregistrarea pe rolul Tribunalului Constanța a cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2017, recurentele au îndeplinit această condiție, premisele aplicării art. 1064 alin. (2) C. proc. civ. fiind îndeplinite, Curtea de Apel Constanța (în primul ciclu procesual) a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor mai sus-rubricate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 22 noiembrie 2018, sub nr. x/2017*.

La 11 ianuarie 2019, cu depășirea termenului legal, intimatele A. și B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, față de dispozițiile art. 187 alin. (1) pct. l lit. a) din C. proc. civ., au solicitat amendarea recurentelor cu suma de 1000 RON pentru introducerea unei căi de atac vădit netemeinice, iar, în temeiul art. 189 C. proc. civ. au solicitat obligarea recurentelor, în solidar, la plata sumei de 100 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de intimați ca urmare a amânării judecății cauzei. Totodată, au solicitat obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2500 euro, conform înscrisurilor depuse la dosar.

La 29 ianuarie 2019, recurentele au transmis, prin poștă, răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate ca neîntemeiate, cu consecința admiterii cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.

Prin rezoluția completului din 30 ianuarie 2019, s-a dispus, în baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Raportul a fost comunicat părților la 1 noiembrie, respectiv, la 4 noiembrie 2019, conform dovezilor de înmânare aflate la dosarul de recurs,

Față de raportul comunicat, doar intimatele A. și B. și-au exprimat poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport, apreciind faptul că, față de dispozițiile art. 432 C. proc. civ., raportat la art. 501 alin. (1) din același act normativ, se impune invocarea din oficiu a excepției autorității de lucru judecat, întrucât, instanța a pronunțat o hotărâre conform dezlegării obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual.

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentele-pârâte împotriva încheierii din 6 septembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, stabilind termen de judecată la 18 februarie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte, constatând că, potrivit încheierii nr. 327 din 24 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva debitoarelor D. S.R.L. și C. S.A., fiind desemnat administrator judiciar E.., a amânat cauza la 7 aprilie 2020, pentru legala îndeplinire a procedurii de citare cu recurentele-pârâte.

La 7 aprilie 2020, fiind sub incidența dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

Prin rezoluția din 18 mai 2020, cauza a fost repusă pe rol, părțile fiind citate pentru termenul din 2 iunie 2020, ora 11

30

când instanța a rămas în pronunțare.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cauza derivă dintr-un litigiu în care, intimații din prezenta cauză au solicitat înființarea unei popriri asigurătorii asupra conturilor bancare, a tuturor sumelor de bani, titluri de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitoarelor C. S.A. și D. S.R.L. de un terț sau pe care acestea i le vor datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Prin încheierea nr. 211 din 15 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a Civilă în dosarul x/2017, cererea de înființare a unei popriri asiguratorii a fost admisă, petenții, intimați în prezenta cauză, fiind, astfel, obligați, să constituie o cauțiune, în sumă totală de 45.000 RON.

Ca urmare a apelului formulat de recurentele din prezenta cauză, prin decizia civilă nr. 391/2017 din 14 iunie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a schimbat în tot hotărârea/încheierea atacată, respingând, astfel, ca nefondată, cererea privind înființarea popririi asiguratorii.

Fiind învestită, ulterior, la 16 iunie 2017, cu o cerere de restituire a cauțiunii, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a pronunțat, prin încheierea din 19 iulie 2017, în sensul respingerii cererii, soluție atacată cu recurs.

În recurs, însă, prin decizia nr. 615 din 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I Civilă a apreciat că se impune casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță, pentru a se dispune asupra cererii de restituire a cauțiunii conform dezlegărilor date prin decizie.

Având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, în al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal fiind ținută de dezlegările cu caracter obligatoriu ale instanței de casare, a pronunțat încheierea din 6 septembrie 2018.

Recursul vizează, așadar, soluția de restituire a cauțiunii consemnate de petenții A. și B., în sumă de 45.000 de RON, dispusă prin încheierea de ședință pronunțată la 06 septembrie 2018, în rejudecare, de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, ca urmare a deciziei de casare din primul ciclu procesual.

Fiind o soluție pronunțată în urma unei decizii de casare, Înalta Curte va analiza recursul formulat din perspectiva conformității încheierii atacate cu dispozițiile deciziei de casare.

Așadar, prin decizia de casare nr. 615 din 22 februarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, instanța a reținut că recurenții din acea cauză, intimați în litigiul pendinte, au pus în discuție aplicarea greșită de către instanța învestită cu cererea de restituire a cauțiunii a normelor de drept procesual care reglementează procedura de restituire a cauțiunii, respectiv, dispozițiile art. 1064 alin. (2) și (4) C. proc. civ., criticând faptul că, față de soluția dată de Curtea de Apel Constanța la data de 14 iunie 2017, în litigiul având ca obiect înființare poprire asigurătorie, respectiv, admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii, ca nefondată, a cererii de înfințare a popririi asigurătorii, în aplicarea dispozițiilor art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., instanța trebuia să dispună restituirea cauțiunii către petenții S.C. A. și B.. Or, curtea de apel, reținând incidența art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., justificat de împrejurarea că pârâții (recurenții din litigiul pendinte) au formulat cerere în vederea acoperirii prejudiciului produs prin instituirea măsurii popririi asigurătorii, a respins solicitarea petenților.

Analizând recursul cu care a fost învestită, instanța supremă a reținut că, în apelul exercitat de pârâtele S.C. C. S.A. și D. S.R.L. împotriva încheierii prin care Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis cererea de înființare a popririi asigurătorii, cu obligarea creditorilor S.C. A. și B. la plata unei cauțiuni în valoare totală de 45.000 RON, instanța a schimbat, în tot, soluția dată, respingând, ca nefondată, cererea privind înființarea popririi, soluția fiind una definitivă.

Evocând dispozițiile art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., instanța de recurs a concluzionat în sensul că, în măsura în care cererea de înființare a popririi asigurătorii, ce a generat plata cauțiunii, a fost respinsă prin hotărâre definitivă, așa cum este cazul în speță, nu se justifică refuzul de restituire a cauțiunii, arătând că, o asemenea interpretare se deduce din funcția de garanție a cauțiunii, care operează doar în cazul în care s-a luat o măsură la cererea plătitorului, respectiv, s-a admis cererea de instituire a măsurii asigurătorii, care este de natură a prejudicia partea adversă.

Reținând, așadar, că, în speță, respingerea cererii este soluția definitivă și că ea trebuie luată în considerare atunci când se dispune cu privire la restituirea de cauțiune, instanța supremă a statuat că această situație exclude automat de la aplicare dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., arătând, totodată, că aceasta nu înseamnă că cel care se consideră prejudiciat prin instituirea măsurii asigurătorii nu își poate valorifica acest drept în condițiile legii, cum, de altfel, au și procedat pârâtele prin introducerea acțiunii ce formează obiectul dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Tribunalului Constanța.

Constatând, așadar, că, în speță, Curtea de Apel Constanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor ce guvernează condițiile de restituire a cauțiunii la situația de fapt atunci când a respins cererea petenților, instanța supremă a apreciat că se impune casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță, pentru a se dispune asupra cererii de restituire a cauțiunii având în vedere dezlegările date prin decizie.

În rejudecare, Curtea de Apel Constanța a constatat că cererea de restituire a cauțiunii este fondată, motivat de faptul că, prin decizia nr. 615 din 22 februarie 2018, instanța de control judiciar a stabilit că, în speță, în raport de situația de fapt concretă, sunt aplicabile dispozițiile art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., respingerea cererii pentru care s-a dispus cauțiunea fiind soluția definitivă, pronunțată de instanța de apel, soluție la care trebuie să se raporteze cererea de restituire a cauțiunii.

Totodată, a reținut că, instanța de casare a apreciat în sensul că această situație exclude automat de la aplicare dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., avute în vedere de instanță în primul ciclu procesual.

Față de dezlegarea dată de instanța de recurs prin decizia de casare, obligatorie în rejudecarea cererii, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Constanța a constatat ca fiind lipsită de relevanță orice distincție pe care intimatele încearcă să o facă în legătură cu textul legal aplicabil, distincție motivată de împrejurarea că, până la pronunțarea hotărârii definitive asupra măsurii asigurătorii, a existat o indisponibilizare a bunurilor care ar justifica o eventuală cerere de despăgubiri.

Constatând, așadar, că, față de soluția dată de instanța de apel prin decizia nr. 391/2017, prin care s-a respins cererea privind înființarea popririi asigurătorii ca nefondată, instanța este ținută, conform art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., a dispune restituirea cauțiunii în sumă de 45.000 RON, consemnată la dispoziția Tribunalului Constanța în dosar nr. x/2017, prin încheierea din 06 septembrie 2018, Curtea de Apel Constanța a admis cererea de restituire a cauțiunii formulată de petenții A. și B. și a dispus restituirea cauțiunii în sumă de 45.000 RON, consemnată la dispoziția Tribunalului Constanța în dosarul nr. x/2017.

Cu toate acestea, în recursul ce formează obiectul litigiului pendinte, recurentele consideră că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, apreciind că, în rejudecare, instanța a interpretat în mod eronat cele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare cu privire la dispozițiile art. 1064 alin. (4) C. proc. civ.

După o expunere a posibilelor soluții aplicabile în situația formulării unei cereri de restituire a cauțiunii, recurentele consideră că cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție trebuiau interpretate în sensul în care art. 1064 alin. (4) C. proc. civ. se aplică atunci când nu ar fi avut loc instituirea efectivă a măsurilor asigurătorii împotriva autoarelor prezentului demers judiciar, or, în condițiile în care acestea au fost puse în executare, iar rolul de garanție a cauțiunii tocmai așa s-ar prezerva, recurentele consideră că modalitatea în care garanția ar fi fost efectiv pusă la dispoziția debitoarei prejudiciate era aceea de aplicare a alin. (2), iar nu a alin. (4) al art. 1064 C. proc. civ.

În susținerea afirmațiilor mai sus amintite, recurentele arată în ce situații se aplică dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., susținând că aceste dispoziții sunt pe deplin aplicabile cazului de față, așa cum a reținut în mod judicios și Curtea de Apel Constanța prin prima hotărâre recurată, dovadă a îndeplinirii condițiilor fiind cererea de chemare în judecată, prin care au solicitat obligarea intimaților din prezenta cauză la plata prejudiciilor nepatrimoniale și patrimoniale săvârșite de aceștia.

Față de criticile aduse încheierii recurate, instanța supremă reține că, procedând la analiza dispozițiilor art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., instanța de control judiciar a statuat că, "în măsura în care cererea de înființare a popririi asigurătorii, ce a generat plata cauțiunii, a fost respinsă prin hotărâre definitivă, cum este cazul în speță, nu se justifică refuzul de restituire a cauțiunii".

Mai mult, instanța de recurs a arătat că "o asemenea interpretare se deduce din funcția de garanție a cauțiunii și care operează doar în cazul în care s-a luat o măsură la cererea plătitorului, respectiv s-a admis cererea de instituire a măsurii asigurătorii, care este de natură a prejudicia partea adversă".

Prin urmare, Înalta Curte reține că, în esență, instanța de casare a asociat funcția de garanție a cauțiunii exclusiv de admiterea cererii de instituire a măsurii asigurătorii care, în opinia sa, este de natură a prejudicia partea adversă.

Cum această măsură ce a generat plata cauțiunii a fost desființată prin decizia civilă nr. 391 din 14 iunie 2017, în urma apelului declarat de recurentele din cauza de față, instanța de casare a apreciat că nu se justifică refuzul de restituire a cauțiunii.

Mai mult decât atât, aceeași instanță de casare a reținut că respingerea cererii este soluția definitivă ce trebuie luată în considerare atunci când se dispune cu privire la restituirea cauțiunii și că această situație exclude automat de la aplicare dispozițiile art. 1064 alin. (2) C. proc. civ., toate acestea în condițiile în care, în antepenultimul paragraf din decizia de casare nr. 615 din 22 februarie 2018 pronunțată de Î.C.C.J., secția I civilă în dosarul nr. x/2017, instanța a reținut că cel care se consideră prejudiciat prin instituirea măsurii asigurătorii își poate valorifica dreptul de a cere despăgubiri, în condițiile legii, așa cum, de altfel, au și procedat pârâtele din acea cauză, recurente în litigiul pendinte, prin introducerea unei acțiuni ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Constanța.

Având în vedere că, în acest stadiu procesual, instanța de recurs nu poate face o interpretare proprie a legalității măsurii privind restituirea cauțiunii, fiind, la rândul său, ținută de cele dispuse prin decizia de casare nr. 615 din 22 februarie 2018 pronunțată de Î.C.C.J., secția I civilă în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte constată faptul că, procedând la rejudecarea cererii de restituire a cauțiunii, instanța a transpus întocmai dezlegarea dată chestiunii restituirii cauțiunii prin decizia de casare mai sus amintită, soluția pronunțată prin încheierea din 06 septembrie 2018 fiind dată în acord cu decizia de casare prin care, instanța de control judiciar a statuat, în esență, că " . . . . . . . . . .în măsura în care cererea de înființare a popririi asigurătorii, ce a generat plata cauțiunii, a fost respinsă prin hotărâre definitivă, cum este cazul în speță, nu se justifică refuzul de restituire a cauțiunii".

Constatând, așadar, că încheierea recurată a fost pronunțată în acord cu dezlegările de drept din cuprinsul deciziei de casare nr. 615 din 22 februarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual, instanța de recurs urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. D. S.R.L. și S.C. C. S.A., ambele prin administrator judiciar E., împotriva încheierii din 6 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentele-pârâte, ca părți căzute în pretenții în calea de atac a recursului, la plata către intimații-reclamanți A. și B. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 400 euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plății, cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte constată că, potrivit art. 451 alin. (2) teza I C. proc. civ., "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei".

Articolul indicat este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului. Aceasta soluție este conformă, prin raportarea sa la echitate, prevederilor art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului - pentru că dreptul la un proces echitabil presupune recunoașterea doar a acelor cheltuieli care au corespuns unor necesități procesuale rezonabile.

Onorariul avocatului reprezintă, conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat și art. 127 alin. (1) și următoarele din Statutul profesiei de avocat, un drept al acestuia, fiind stabilit în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului, cu luarea în considerare a următoarelor elemente, cum ar fi: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.

Așa cum rezultă din prevederile art. 35 din Legea nr. 51/1995, în ceea ce privește raporturile juridice stabilite între avocat și client, orice imixtiune din partea vreunui organ al Statului este exclusă, însă, în aplicarea textului art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nu se intervine în contractul de asistență juridică, care își produce pe deplin efectele între părți, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și de complexitatea cauzei.

Făcând o apreciere a proporționalității și necesității onorariului perceput de către apărător în faza desfășurată în fața instanței de recurs, raportat la complexitatea cauzei, la valoarea cauțiunii, la faptul că, anterior, prin decizia de casare din primul ciclu procesual a fost tranșată chestiunea de drept, precum și la munca apărătorului ales care nu a fost prezent la termen, Înalta Curte constată că onorariile convenite de intimați cu apărătorul lor sunt disproporționate, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care vor fi obligați recurenții, cu acest titlu, la suma de 400 euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plății, cuantum care, pentru motivele enunțate anterior, se apreciază că este corespunzător complexității cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării apărărilor și cererilor depuse la dosar.

Referitor la solicitarea intimaților de amendare a recurentelor cu amendă în cuantumul maxim prevăzut de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., pentru introducerea unei căi de atac vădit netemeinice, Înalta Curte apreciază că această sancțiune nu se impune, pentru argmentele ce succed. Mai mult decât atât, legiuitorul a prevăzut o condiție suplimentară pentru posibilitatea amendării părții care exercită o acțiune sau o cale de atac vădit netemeinică, și anume exercitarea cu rea-credință a unei astfel de cereri.

Sub aspectul înțelesului noțiunii de "rea-credință" și a sintagmei "vădit netemeinice", Înalta Curte se va raporta la Decizia Curții Constituționale a României nr. 469 din 27 iunie 2017, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 18 august 2017.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că, în condițiile în care textul legal criticat se referă la introducerea cu "rea-credință" a unei cereri vădit netemeinice, sintagma "vădit netemeinice" sugerează faptul că cererea nu are niciun fel de fundament, aspect pe care autorul cererii îl cunoaște. Totodată, se arată că, după modul în care a fost formulată cererea, motivele invocate, eventualele cereri repetate de chemare în judecată etc., instanța își poate forma o convingere și poate aprecia dacă reclamantul introduce o cerere de chemare în judecată cu rea-credință.

Se mai reține că, pentru valorificarea drepturilor și intereselor legitime, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, iar nu în spirit abuziv, șicanator, vexator pentru magistrați ori pentru instanță (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 344 din 10 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 19 iunie 2012).

Totodată, făcând trimitere la Decizia Curții Constituționale a României nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, Curtea a mai reținut, referitor la sintagma "rea-credință", că aceasta are semnificația de atitudine incorectă, necinstită.

Concluzionând în sensul că reaua-credință este o formă a vinovăției, expresia dolului, fraudei și culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înșelăciunea și omisiunea vădit intenționată, Curtea a statuat în sensul că reaua-credință poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârșește sau omite, în mod conștient, un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale.

Față de cele mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută reaua-credință în declararea cererii de recurs, atâta timp cât recurentele nu au făcut altceva decât să uzeze de o cale de atac reglementată de lege, iar intimații-reclamanți nu au dovedit că ar fi urmărit un alt scop decât acela de a critica hotărârea/încheierea atacată. Prin urmare, cererea de amendare a recurentelor va fi respinsă, neexistând suficiente elemente privind dovedirea relei-credințe, nefiind, astfel, îndeplinite condițiile prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ.

Neputând fi, așadar, stabilită o amendă judiciară în sarcina recurentelor, întrucât nu s-a reținut săvârșirea de către acestea a faptei prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., Înalta Curte nu poate proceda, în consecință, nici la stabilirea unor despăgubiri în conformitate cu dispozițiile art. 189 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge solicitarea de obligare a recurentelor, în solidar, la plata daunelor morale solicitate pentru prejudiciul suferit ca urmare a amânării judecății cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. D. S.R.L. și S.C. C. S.A., ambele prin administrator judiciar E., împotriva încheierii din 6 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Admite în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Obligă în solidar pe recurentele-pârâte la plata către intimații-reclamanți S.C. A. și B. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 400 euro în echivalent RON la cursul BNR de la data plății.

Respinge cererea de amendare a recurentelor cu suma de 1000 de RON pentru introducerea unei căi de atac vădit netemeinice în baza art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ. și obligare la despăgubiri constând daune morale de 1.000 de RON în baza art. 189 C. proc. civ. pentru prejudiciul suferit ca urmare a amânării judecății cauzei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2020.