ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2075/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată reclamantele A., B., C., au solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata și Terorism (DIICOT), anularea Hotărârii Nr. 566/25.11.2015, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, constatarea situației de discriminare privind sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50 de procente, calculat la indemnizația brută lunară de încadrare, aferent perioadei 09.08.2004 - 03.02.2007, prin raportare la personalul din cadrul aceleiași categorii profesionale și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 1779 din 26 mai 2016, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantele A., B. și C. au declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin-1 pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat este un drept de creanță, un bun "efectiv" și "actual" în sistemul European, susceptibil de a fi protejat de art. 1 din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 50/1996.

În acest sens trebuie precizată opinia constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg conform căreia "trebuie menținut un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului".

Din cuprinsul O.G. nr. 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și/sau a personalului auxiliar de specialitate asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și privarea de acest drept, drept pentru care tot prin prisma respectării practicii/jurisprudenței blocului de convenționalitate, trebuie să fie recunoscut ca fiind un drept efectiv și nu unul iluzoriu.

Recurentele consideră că la nivelul personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești, al parchetelor și al altor instituții din cadrul sistemului judiciar, care îndeplinesc funcția de grefier, s-a produs o discriminare reală în sensul pe care îl dă acestei noțiuni O.G. nr. 137/2000, fiind instituite față de persoane aflate în aceeași situație tratamente diferite în ceea ce privește acordarea drepturilor cu exprimare bănească izvorâte din raporturile de muncă.

În esență o parte dintre angajații pe funcțiile care sunt incluse în noțiunea de personal auxiliar de specialitate au primit acest spor, în vreme ce alte persoane aflate în aceeași situație nu au beneficiat de aceste beneficii pecuniare fiind excluse în mod discriminatoriu de la încasarea acestor sume.

În mod greșit apreciază Consiliul că nu suntem sub imperiul unor situații comparabile, soluția adoptată fiind întemeiată pe o superficială studiere a situației juridice și, evident, pe o eronată aplicare a dispozițiilor legale raportat la speța dedusă soluționării.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii precum și practică judiciară.

Intimata Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Hotărârea nr. 566/25.11.2015, Consiliul Național al Discriminării a decis în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 în cazul semnalat de petente, în motivare arătându-se că în speță nu este vorba de situații comparabile, nefiind încălcat principiul egalității și nici cel al nediscriminării.

Recurentele-reclamante sunt grefiere în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, și se consideră discriminate deoarece ca efect al Deciziei nr. 3972R/01.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. x/2009 nu li s-ar fi recunoscut dreptul la sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 09.08.2004 - 03.02.2007, în timp ce altor grefieri care au aceleași atribuții și desfășoară aceeași activitate li s-a acordat acest spor în urma unor hotărâri judecătorești pronunțate de alte instanțe.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a constatat că, în cauză, nu există un caz de discriminare, deoarece reclamantele au obținut recunoașterea dreptului la acordarea sporului de 50% pentru o perioadă mai mare decât cea reclamată (09.08.2004 - 03.02.2007), respectiv au obținut acest drept pentru perioada 10.08.2004-16.06.2008 prin Sentința civilă nr. 4928/16.06.2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. x/2007

Principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi.

Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.

În plus, Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

De asemenea, Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria x nr. x, p. 46; Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 18 februarie 1991, Fredin, Seria x nr. x, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria x nr. x, p. 9).

Mai precis, în opinia Curții Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar diferența de tratament devine discriminare atunci când autoritățile naționale introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție, precum și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

Se cuvine a fi subliniat faptul că instanța constituțională a precizat, în acord cu jurisprudența europeană, că principiul egalității presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice.

Or, în cauza de față, nu se regăsesc situații identice.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentelor sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva Sentinței civile nr. 1779 din 26 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2019.

GGC - OB